VISUL

Se trezi cu inima sărindu-i din piept, respiraţia grea şi transpiraţia rece acoperindu-i trupul, iar ţipătul avu darul să îi trezească şi iubitul.

–Iar acel vis?

–Nu. De data asta mă sufocam şi mă înecam.

–Îl suni?

–Evident. Imediat ce încep programările.

Se sculă din pat. Oricum mai era doar jumătate de oră până urma să sune alarma telefonului şi sigur nu mai putea adormi în starea aceea.

La rândul său, iubitul rămăse întins, cu mâinile sub cap şi oftând, întrebându-se dacă se mai poate face ceva.

De când fuseseră zăriţi asteroizii aceia noi în jurul lui Saturn (probabil bucăţi de planetă expulzate în urma impactului cu cometa), Maria nu mai era la fel. Ştia că avea traume din copilărie şi adolescenţă şi mai mult ca sigur o formă de neurodivergenţă, dar făcuse progrese mari şi, la drept vorbind, nu fusese grav de la bun început. Dar acum era cu totul altceva: coşmaruri, halucinaţii, amintiri negre apărute de nicăieri, toate făcând aproape imposibilă viaţa de zi cu zi.

Psihologul era depăşit, fapt recunoscut de el însuşi, deşi era extrem de bun în profesia sa, aşa că Maria apelă la psihiatrul specializat pe aşa ceva.

Toate erau cataclismice: cutremure, explozii mari, inundaţii colosale, incendii, explozii. Era ca şi cum se (re)activase o zonă din creierul Mariei care fusese „ferecată” de mult timp, nici chiar ea nemaiştiind de existenţa ei (oare ştiuse vreodată şi o ascunsese mai mult sau mai puţin voluntar? nimeni nu îi putea răspunde la întrebarea asta).

Psihiatrul era de părere că, deşi psihologul făcuse treabă excelentă, de fapt Maria compartimentalizase traume mult mai mari decât cele pe care le împărtăşise terapeutului, de frică, ruşine sau altceva. Psihologul lucrase doar cu ceea ce ştia despre ea, iar progresele fuseseră de fapt superficiale.

Maria jura că nu era şi „altceva” în trecutul ei, oricât insista psihiatrul şi orice metodă folosea, de şcoală verche sau experimentală.

Un singur lucru era sigur: totul începuse la câteva zile după ce cel mai bine dotat observator astronomic descoperise noii „locuitori” ai sistemului solar. Dar ce legătură şi ce conexiuni făcuse creierul Mariei cu acel eveniment de acum jumătate de an?

–Bună ziua, Maria.

–Bună ziua, răspunse Maria înăbuşindu-şi cu greu un căscat şi cerându-şi scuze.

Reuşise să obţină rapid programarea. Psihiatrul nu o prioritiza atât din bunătatea sufletului, ci mai ales în speranţa că acest caz îi va aduce notorietatea dorită, cât şi dintr-o curiozitate profesională destul de rece.

–Te mai întreb cum ai dormit?

–Ca de obicei, evident…

Adică cu 5-6 treziri pe noapte şi adormit înapoi foarte dificil.

–Ce mai e nou?

–Păi am visat că mă înecam şi mă sufocam.

–Realmente am încercat tot şi…

–Ştiu, îl intrerupse fără să vrea. Îmi cer scuze, dar sunt dincolo de disperată. Mi-am pierdut locul de muncă, îmi pierd prieteni şi familia şi cam şi minţile.

–Râmâne hipnoza. Nu, nu cea clasică şi de care îţi este deja greaţă. E ceva nou, pur experimental. În zona, să zicem, gri a legii şi a moralităţii. Citeşte despre ce e vorba şi, dacă eşti de acord, semnezi peste tot unde se cere şi ne putem pregăti. Nu azi începe metoda propriu-zisă. Întâi trebuie completat un chestionar lung şi complex, complet sincer. Un singur răspuns complet sau parţial neadevărat te poate duce în stadiul de legumă sau de lobotomie fără bisturiu. Casca asta îti va „pătrunde” în cele mai ascunse cotloane ale memoriei, iar odată începută procedura, nu mai dăm înapoi şi mai ales nu o putem opri fără risc de aproape 100% să te pierdem ca individualitate.

–Ok. Daţi-mi formularul de consimţământ şi apoi încep chestionarul.

Maria semnă peste tot unde trebuia, apoi începu chestionarul. De câteva ori vru să se oprească, întrebările fiind dincolo de personale şi de intime, dar îşi amintea de fiecare dată că probabil nici câteva zile nu mai putea rezista aşa.

–Perfect, ne vedem mâine la prima oră, zise psihiatrul satisfăcut. Ia astea pentru dormit. Şub nici un motiv să nu le amesteci cu alcool sau cu altceva pentru dormit. De unde le am? Nu ştiu şi nici curios nu sunt. Nu cred că trebuie să îţi mai spun să nu sufli nimănui o vorbă.

Maria ieşi confuză şi înfricoşată din clinica. Era cobai? Se profita de ea? Cel mai probabil, dar disperarea te face să calci peste multe linii roşii.

Veni şi dimineaţa următoare.

Plină de teamă şi emoţii, Maria ajunse la cabinet. Îşi dădu acordul şi pentru înregistrare.

–Ce ai băut aseară pentru somn te va ajuta să te şi relaxezi acum şi să îţi „goleşti” mintea. Pe lângă muzică, lumini şi tot restul.

–Uffff!! Bine…

Maria se întinse pe canapea şi închise ochii, iar psihiatrul îi puse casca experimentală şi făcu ultimele pregătiri. La drept vorbind, nici el nu ştia cum funcţionează şi ce efecte de scurtă, medie şi lungă durată va avea asupra Mariei această „scormonire” a creierului, dar ea era candidatul perfect. Banii primiţi de la cei care concepuseră casca unicat îi înăbuşeau eventuale crize de etică şi conştinţă, iar gura îi rămânea închisă în privinţa „scrisului mic”.

Casca se mulă pefect pe capul Mariei şi câteva sonde minuscule pătrunseră prin piele. Totul era înregistrat vizual şi sonor.

–Deci să îi dăm drumul, se surprinse psihiatrul gândind cu voce tare. Să vedem ce poate chestia asta.

Începu vizionarea. Zgomotul şi intensitatea imaginii îl făcură să tresară violent.

Erupţii de lavă peste tot, plăci tectonice de-a valma, temperaturi infernale, atmosferă toxică pentru orice formă de viaţă cunoscută. Ce vrea să fie… Stai puţin! Cineva scade zoomul! Cum e posi… Aia e Jupiter? E interiorul unei nave interstelare acum?! Deci planeta aia ca un iad era Pământul în Hadean?! Cine ne urmărea atunci? Şi cum poate Ma… pacienta să aibă amintiri despre ceva de acum 4 miliarde şi jumătate de ani?!!

Se văd ceva umanoizi în interior. Unul dintre ei spune că au venit mult prea devreme, dar planeta are potențial având în vedere unde este situată. Dar potenţial pentru ce? Dar staţi, că se pregăteşte ceva! Unul care pare a fi şeful are o propunere: dacă tot au dispozitivul ăla la ei, de ce nu l-ar încerca acum? Apropo, cum se face că înţeleg ce spun ăştia? Creierul pacientei traduce automat amintirile sau ultrastrăvechii chiar ne vorbeau limba? Mă rog. Să revenim. Zic ei că laserul ăsta (laser se deducea a fi din descriere) a fost creat pentru lupta care încă era în toi în alt cvadrant al galaxiei, cu şanse cam egale pentru multiplii combatanţi; nu îl puteau folosi decât împotriva unei singure planete deoarece civilizaţia aceea era singura care nu putea riposta pe măsură cu aceeaşi sau cu altă monedă, doar că acea planeta tocmai fusese transformată în rocă sterilă de altcineva, probabil tot dornic să testeze ceva armă nouă. Planeta noastră era numai bună. Aşadar uite-i că lansează raza aia. Va dura vreo trei sferturi de oră până va atinge Terra, dar în amintiri văd că merge pe repede înainte. Ceea ce ştim astăzi drept Pământ se cutremură groaznic, cu erupţii vulcanice apocaliptice şi lansare de fragmente mari în spaţiu. Da’ uite-i cum se agită acum, exact după ce jubilau: se pare că una dintre facţiunile duşmane i-a dibuit în sistemul nostru planetar şi acum reintră în gaura de vierme, pe care o închid rapid în urma lor. Negreşit voi scrie o carte de ficţiune cu ce am văzut azi, zâmbi satisfăcut psihiatrul.

De ce era aşa de relaxat? Pentru că era convins că erau fabulaţii şi plăsmuiri ale creierului Mariei. Cine ştie ce cărţi şi filme SF întâlnise de-a lungul vieţii şi mai mult ca sigur şi cărţi de-alea de istorie alternativă cu 5% sâmbure real şi 95% imaginaţie şi interpretare convenabilă. Oricum, era un caz interesant şi îl va stoarce la maxim. Îşi notă tot în raportul oficial, apoi reîncepu.

Dar avea o senzaţie ciudată, nedefinită. Nu putea spune ce anume îl deranja. Apoi, brusc, îşi dădu seama: avea impresia că cineva îl urmărea. Neliniștit, se învârti cu scaunul şi se uită bine în fiecare ungher, convingându-se că era doar o părere, dar un sâmbure de nelinişte şi agitaţie tot rămânea.

Acum imaginile sunt cam din urma cu 3 miliarde de ani. Atmosfera este roz, iar apa oceanelor şi a mărilor este verde. Datele colectate arată că atmosferă e încă departe de a fi respirabilă pentru viaţa actuală de aici. Sună plictisitor de tot, dar nu fac decât să observe planeta. Părea că e vorba despre aceeaşi specie, dezamagită că încă este mult până departe, adică până la viaţă mai avansată. Dar stai puţin! Aia e…? Da! E luna! Fragmentele alea desprinse odată cu treaba cu laserul formaseră ceea ce acum numim satelitul nostru natural (strict vorbind, e natural, totuşi), deşi încă nu complet „închegată”. Da, uite că e aceeaşi specie, deşi aspectul fizic li s-a mai schimbat cât de cât. Războiul e gata prin epuizare, beligeranţii înţelegând că nimeni nu va câştiga decisiv şi hotărând mai mult sau mai puţin tacit să îi pună capăt după sute de milioane de ani tereştri (pentru ei timpul trece cu totul altfel), dar sunt exact ca noi: gata să facă experimente şi să testeze orice i-ar ajuta în lupte viitoare, care mai mult ca sigur vor avea loc. Şi nu doar potenţiale arme. Psihopatia şi sadismul nu sunt mărci înregistrate ale speciei umane, aşa că unele lucruri le-ar face şi din pură plăcere.

Şi iar senzaţia aia că cineva îl urmărea şi îi analiza fiecare mişcare. Maria era complet relaxată şi nu schiţa nici o reacţie, deci nu era ea.

Dintr-o dată scoase un ţipăt. I se părea că cineva îi pusese o mână pe umăr. Şi totuşi nu era nimeni. Înghiţind în sec şi palid, reluă vizionarea, până acum negăsind nici o explicaţie pentru visele Mariei.

Era cvasiîntuneric pe ecran. Parcă ceva se mişca, totuşi, în apropiere. Încet începea să se zărească lumină. Psihiatrului îi luă ceva tmp să se prindă că imaginile erau din apă adâncă, iar acel ceva sau cineva care „vedea” totul se îndrepta spre suprafaţă.

Brusc, Maria începu să tuşească şi să respre greu de tot. Până să se ridice psihiatrul din fotoliu episodul trecu de la sine. Mulţumit că era ok şi fără a schiţa vreo emoţie, se aşeză înapoi. Tocmai atunci, imaginea de pe ecran începu să se întunece, devenind neagră în scurt timp.

–Deci de aici coşmarurile cu sufocare? Hhmmm, murmură psihiatrul plictisit şi dezamăgit. Să vedem ce mai poate.

Acum erau imagini de pe uscat. Era ceva sau cineva care se deplasa cu viteză destul de mare prin vegetaţia abundentă. Totul era luxuriant. Ce idilic arăta totul fără oameni…

Dintr-o dată, totul începu să se întunece (iar?) şi gheaţa începu să se instaleze.

Maria începu să tremure, electroencefalograma luând-o şi ea razna, ca prima dată. Mâinile îi erau reci, reci, iar buzele vineţii.

Psihiatrul, aşa rece şi fără emoţii cum era, începu să realizeze că Maria „trăia” amintirile fizic, nu doar psihic.

Ţipătul ascuţit al psihiatrului fu reacţia la senzaţia că cineva vorbeşte în încăpere, iar Maria era complet tăcută după trecerea, tot spontană, a episodului. Psihiatrul începu să aibă emoţii, dar nu din milă pentru Maria sau ceva asemănător, ci pentru că ştia ce ar fi însemnat şi ce explicaţii şi declaraţii ar fi avut de dat dacă ar fi chemat o ambulanţă.

Liniştit că Maria îşi „revenise”, psihiatrul reluă vizionarea, aparent fără să îşi dea seama că imaginile aşteptau să reapară până ce el era aşezat din nou comod în fotoliu.

Acum vedea prin ochii cuiva care era la distanţă mare de sol şi se mişca încet şi greoi. Treptat, totul părea să se usuce, iar flora şi fauna se „topeau” în unele cazuri.

Privind mai mult cu coada ochiului spre Maria, fiindu-i frică de ce ar putea vedea, psihiatrul observă, cu gura căscată, pete de diferite mărimi şi de culori închise pe pielea uscată ca un pergament a Mariei. Cu lecţia învăţată, psihiatrul aşteptă puţin şi totul trecu iar de la sine.

Se prinse că nu era nici o imagine până nu îşi relua poziţia din fotoliu.

Doar că de data asta cineva făcu să îi îngheţe sângele în vene strigându-i numele.

Abia mişcându-se de groază, se aşeză din nou în fotoliu.

Psihiatrul observă îngrozit că toate cuvintele din ceea ce viziona păreau dictate de cineva aflat chiar lângă urechea lui, ca o titrare audio. Dădu volumul mai tare apoi mai încet şi nimic nu se modifică la intensitatea cu care le auzea. Se aşeză palid şi respirând rapid şi superficial. Cu transpiraţie rece începând să îi curgă pe frunte, reluă vizualizarea, simţindu-se incapabil să se oprească. Era ca un drog.

Aşadar reluă vizionarea.

De data asta, „povestitorul” era cineva care ieşea din apă pentru a se târî pe sol. Tocmai când îşi înşfăca prada, se auzi o bubuitură. Instinctiv, psihiatrul se întoarse spre Maria şi văzu cu curiozitate amestacată cu puţină groază cum pielea îi era plină de arsuri profunde. Intuind despre ce era vorba, se întoarse spre ecran şi văzu, prin ochii fiinţei respective, valul de lavă apropiindu-se rapid şi îngropând-o. Când imaginea deveni neagră, arsurile de pe pielea Mariei dispărură subit, dar nu şi convulsiile. Psihiatrul îi injectă rapid un anticonvulsivant, la fel de rece şi nepăsător ca înainte.

Psihiatrul reuşise să înteleagă de unde veneau coşmarurile Mariei cu incendii şi arsuri, cât şi cu moarte prin frig. Notă totul cu mare grijă.

Apoi reluă „filmul”. Însă neputând nicicum scăpa de senzaţia că cineva era cu ei în încăpere. Era glacial de obicei, dar acum senzaţia asta îi trimitea sloiuri de gheaţă pe şira spinării şi îi făcea pielea de găină.

După înălţime, viteza de deplasare şi zgomotele produse, de data asta ochii erau ai unui dinozaur ierbivor. Uite colo în colţ un prădătot înfulecând un biet dinozaur mic şi insuficient de rapid.

Şi brusc, o lumină orbitoare, care îl făcu pe psihiatru să pună antebraţul drept în faţa ochilor mijiţi, acoperi atât ecranul, cât şi încăperea. Maria părea carbonizată, dar se „refăcu” rapid. Zgomotul dincolo de asurzitor parcă îi înţepase timpanele. Camera se învârtea cu el, iar ţiuitul din urechi se simţea ca şi cum câte un tren ar fi tras semnalul de plecare lângă fiecare ureche.

Părea că e gata. Nu se mai vedea nimic pe ecran.

Psihiatrul înţelegea acum ce era în creierul Mariei, dar tot nu avea habar de unde pornise totul şi de ce transformase traumele în cataclisme şi de ce personajele acelor mascări şi compratimentalizări nu erau oameni.

Vru să se ridice din fotoliu, dar nu reuşea nicicum. Muşchii nu îl ascultau şi gata.

Stând adânc în fotoliu, capabil să îşi mişte doar ochii, cu ţipete rămase în spatele buzelor strânse şi cu groaza cuprinzându-i organismul, psihiatrul văzu ecranul reaprinzându-se.

Cu o încercare de geamăt şi cu lacrimi începând să îi curgă din colţurile ochilor, psihiatrul văzu apărând în imagine câţiva reprezentanţi ai speciei de la început, în mijloc fiind cel ce părea a fi liderul. Maria, în continuare, nu schiţa nimic în afara de respiraţii.

Se uitau toţi fix la el, cu ochi de un negru tăciune, fără pleoape, fără a schiţa vreun gest. Dintr-o dată, deşi gurile lor cu buze subţiri rămâneau închise, se auzi o voce gravă şi de un volum deranjant.

–Terranule, ştim că ne auzi. Ce ai văzut nu sunt deformări ale realităţii, ci amintiri reale. Am pus ochii pe planeta voastră când arăta ca un iad, dar cu mare potenţial, fapt ştiut din alte cazuri. Când viaţa pe Terra a început să o ia pe direcţia dorită, am revenit, dar de câteva ori tot doar pentru a observa. Resursele pentru călătoriile astea fiind tot mai limitate şi mai greu de găsit după ce nenumărate sisteme planetare fuseseră secate de-a lungul eonilor, am instalat aparatura de observaţie pe Lună, urmând să revină când datele erau cele dorite. Da, aşa se explică tot ce se întâmplă ciudat acolo. Întotdeauna aţi ştiut că ceva nu e în regulă, aşa-i? Doar că nu vă puteaţi explica ce. Dar tot nu ştii cine sau de fapt ce e Maria? E „implantul nostru” pe planetă, o fiinţă programată să supravieţuiască toate cele cinci evenimente de extincţie în masă pe care le-am conceput şi îndeplinit.

Psihiatrul de-abia mai putea respira, cu pulsul dincolo de măsurabil.

–Prima dată, viaţa pe Terra era aproape în întregime acvatică, aşa că am aruncat în oceane ceva substanţe de sinteză hiperoxidabile, reducând cataclismic nivelul de oxigen şi eliminând cam 85% dinte vieţuitoare. De ce am făcut asta? Păi atât specia noastră, cât şi potenţialii adversari erau ca noi, adică respirau oxigen. Prin experimentul ăsta am învăţat şi cum să folosim arma asta, şi cum să ne păzim de ea. Ştii cum citeşti de câte un scafandru profesionist mort din senin? De obicei ajunge lângă un fragment de-ăsta rămas pe undeva şi se asfixiază, acea substanţă fiind capabilă să extragă oxigenul şi pe lângă mască sau costum sau ce o fi.

Greaţa îl cuprindea încet pe psihiatru, dar se abţinea din răsputeri, ştiind că tot ce era în stomac ar fi ajuns în plămâni, nefiind capabil să deschidă gura.

–Apoi am revenit pentru al doilea scenariu. Doar noi ştiam încă despre planetă şi potenţialul ei. De data asta am încercat altceva: au încărcat atmosfera cu microparticule reflectorizante şi am blocat lumina Soarelui, scăzând brusc şi drasctic temperatura, Peste asta s-a adăugat şi treaba de prima dată, efectul încet nefiind complet trecut.

Cu inima tresăltându-i în piept şi cu dureri de cap groaznice, psihiatrul nu putea înţelege cum putea cinevă să facă aşa ceva, dar apoi îşi aminti de specia umană şi brusc nu mai avu asemenea nelămuriri.

–A treia şi a patra oară deja a trebuit să colaborăm, că ne fusese descoperit secretul şi riscam un nou conflict dacă am fi fost egoişti. A treia oară v-am umplut atmosfera cu gazul acela pe care îl expiraţi, bioxid de carbon parcă îl numiţi, cu toate consecinţele de rigoare, iar a patra oară am folosit o armă tectonică şi am declanşat cutremure şi vulcani. Mişcarea plăcilor tectonice ne încurcase în trecut, dar acum a fost perfectă. E şi vina noastră în urma folosirii razei aceea de la început, care a fragmentat mult învelişul planetei.

Psihiatrul nu îşi explica cum de mai era conştient cu asemenea respiraţie şi bătăi ale inimii.

–Al cincilea eveniment a fost neprogramat şi neautorizat. O lume pe care o credeam mult sub noi a reuşit să conceapă şi să construiască o armă nucleară de o putere pe care teoretic nu o credeam posibilă, a venit aici şi a lansat-o spre voi ca un mesaj pentru noi toţi. Ştii tu cum e, că doar faceţi la fel: demonstraţii publice de fortă pentru a vă anunţa puterea şi pentru a intimida. Dar în tot răul e şi un bine, că asta a deschis calea mamiferelor. Dar încă lipsea ceva, iar acel ceva era o specie cu conştinţă de sine şi funcţii cognitive superioare. Condiţiile lipseau, dar evoluţia era prea lentă pentru răbdarea noastră şi cu rezultat incert, neştiind dacă se va ajunge vreodată la ceva ca voi. Aşa că cercetătorii noştri au dat un mic impuls primatelor cu nişte material din celulele noastre. Şi aşa aţi apărut voi, fiinţele de laborator dorite, chiar dacă imperfecte. Fiind după „chipul şi asemănarea noastră”, suntem convinşi că nu trebuie să explicăm de ce am făcut ce am făcut. Aţi ajuns la momentul în care aveţi armamentul necesar şi calitativ, şi cantitativ pentru al şaselea eveniment. Şi nu mai aveţi mult până la călătorii interstelare, devedind concurenţă şi aproape sigur şi pericol pentru noi, ceilalţi.

Ochii psihiatrului erau deja cu urme de sânge, iar durerea de cap atroce.

–De ce aveam nevoie de tine? Păi casca asta exista, dar trebuia să fie şi cineva capabil să o folosească. Suntem siguri că nu e prima dată când auzi asta, dar eşti suficient de psihopat pentru noi. Eşte de gheață, fără urmă de emoţie sau empatie, urmărindu-ţi scopul cu orice mijloc şi indiferent de consecinţe. Oricine altcineva ar fi oprit toate astea de multă vreme şi s-ar fi predat deja autorităţilor, nefiind capabil să îi facă Mariei ce i-ai făcut tu.

Un geamăt uşor se auzi dinspre psihiatru.

–Tu ai fost intrarea noastră spre conştinţa colectivă. Îţi vom determina conducătorii să folosească tot armamentul nuclear şi non nuclear, aparent din senin şi fără provocare, dar înainte vom provoca câteva zile de-ale voastre de haos şi anarhie, să vedem ce se întâmplă. Aşteptăm de mult momentul ăsta. Din interes pur ştiinţific, evident. După cum presupun că cei care vă conduc ştiu deja, dar ţin doar pentru ei, lângă planeta cu inel nu sunt asteroizi, ci nave de-ale noastre.

Rânjiră toţi după aceste cuvinte.

–Stai liniştit, că nu vei apuca să spui nimănui şi să ne strici planurile.

Două zile mai târziu, îngrijorată de lipsa vreunui semn, soţia psihiatrului ajunse cu poliţia în faţa uşii cabinetului. Mai făcuse de-astea, dar maxim o zi, iar ea nu pusese întrebări. După spargerea uşii, Maria fu găsită cu casca încă pe cap şi în moarte cerebrală, iar psihiatrul era ghemuit în fotuliu, transpirat, cu mâinile împreunate sub bărbie, cu ochii umflaţi şi bolborosind continuu ceva complet ininteligibil.

Tocmai atunci, pe ecran începură să apară imagini în direct ale canalelor de ştiri de pretutindeni cu demonstraţii violente, răscoale, jafuri şi tot restul.