Sunt binecuvântată. Și blestemată, în același timp. Mă pot reîncarna. La nesfârșit. De fiecare dată femeie. Anatema mea e că nu uit nimic din viețile anterioare. Și, în plus, caut ceva. Un bărbat. Nu l-am găsit. Nu știu nimic despre el. În a treia mea Rerăsuflare, Mobad-ul, care mă călăuzea, după celebrarea Yasna, mi-a șoptit
printre dinți, de fapt mai mult mi-a scuipat cuvintele direct în față, ca un destin, de care nu ai cum să te ferești, ,,e posibil să treceți unul pe lângă altul. Și să nu
vă vedeți. Dar peste una, zece, o sută, o mie, sau cine știe când, de Rerespirații vii, o să vă întâlniți. Vei ști. Dar, atenție. Nu ai decât o singură fricțiune temporală.
De atunci au trecut trei sute de transmigrații. Sau mai multe? Mi-am pierdut speranța. Nu mai aștept nimic. Nu mai cer nimic. Îmi iau viețile așa cum vin, încercând, de fiecare dată, să nu îmi amintesc și să o iau de la capăt. Sunt pe planeta Sinara, locul unde synterii, din care fac parte în renașterea asta, trăiesc fericiți. Religia noastră este tolerantă, având totuși o dogmă sfântă care nu se încalcă: nimeni nu are voie să fie singur. Iar mie tocmai ce mi-a murit tovarășul. Și a început să-mi placă solitudinea și libertatea mea. Pe bune, sunt trecută de cincizeci, la ce mi-ar mai trebui altceva. Mi-am iubit bărbatul. Atât cât am putut să iubesc pe cineva ce nu poate lupta cu o umbră. Un om bun. Spunea că ține atât de mult la mine că strânge fiecare firimitură din sufletul meu. N-am vrut să îl las rătăcind prin cosmos, până la distrugerea totală. Sunt sculptor. Nu puteam să nu îl torn în ghips, făcând din el una din cele mai frumoase statui. Măcar acum să fim împreună, căci în viață era mai mult plecat. Meseria îi cerea acest lucru. Era terrasant. Așa se numeau cei care ajungeau primii pe o planetă nouă și o pregăteau
pentru populat. Din treizeci de ani doar vreo cinci i-am dormit în același pat. Eram atât de ocupați că Nexoryth, Pulsarea supremă, ne-a refuzat dreptul de a avea copii. Oare știa ce va urma? Și dacă da, de ce nu m-a pregătit?
Tot el m-a adus în fața Conclavului Celest pentru refuzul de a-mi cupla existența cu un alt suflet viu, dar neregenerabil. Și m-au condamnat. Cu expulzarea în Invarnya. Un satelit al Sinarei. Nimeni nu s-a întors de acolo cu mințile complete. Nu știau ce s-a întâmplat. Nu-și aduceau aminte. Și incertitudinea îi înnebunea. Invarnya era o lume în sine. Cu o existență răsturnată. Tinerii, Noviazii, munceau, se distrau, călătoreau, iar, Cronoarii, cei în vârstă, se ocupau cu procrearea și creșterea urmașilor. Infatuarea că sunt o rasă nobilă nu i-a lăsat să vadă că, în timp, sângele li s-a corcit, a devenit un hibrid sterp, iar organismele lor doar biete recipiente goale. Aveau o nevoie vitală de corpuri gazdă. Primeau condamnați de pe alte planete și îi foloseau ca pe un teren arabil, ce abia aștepta fertilizarea genetică. La asta fusesem osândită.
Imediat cum am ajuns am fost întâmpinată de doi bărbați. Le auzeam gândurile. „E prea în vârstă. E bună. Taci. Nu ne permitem mofturi. Noi să ne facem treaba cu ea, în rest nu ne interesează.”. Din acest moment mai țin minte doar frânturi.
Ajunsesem într-o cameră în care penumbra dansa cu nuanțe de violet și argintiu. Aveam pe mine doar o robă albă, (oare unde îmi erau hainele, cine m-a dezbrăcat) și simțeam o stare de liniște. Ar fi trebuit să îmi fie teamă, nu? Nu știam ce mă așteaptă și totuși…. I-am simțit prezența. Și mirosul. Îl căutasem. Ani în șir. Vieți la rând. Îl așteptasem. Și acum era în fața mea. Se apropia. Ne priveam direct. Tăcerea dintre noi era ca un preludiu ce făcea aerul din jurul nostru să vibreze. Fără să vreau, palma mea dreaptă i-a atins pieptul. Puteam să îi număr bătăile inimii. Și parcă respiram în același timp cu ele. Mi-a mângâiat cu vârful degetelor un rid de la coada ochiului. I-au alunecat, încet, foarte încet, de-a lungul obrazului și delicatețea atingerii, contrastul cu mâinile puternice și aspre mi-a făcut pielea să freamăte. Și-a apropiat fruntea de a mea și i-am văzut firele de barbă, albe, gri (probabil trecuse și el prin multe în viață), cum se mișcau ușor sub răsuflarea mea. S-a aplecat și mi-a lăsat pe tâmplă buzele întredeschise. Zâmbea. Încă un pas înspre el. Aproape ne lipisem. Și materialul robei lui s-a rătăcit în mâna mea. Am tras. Brusc. El a răspuns desfăcându-mi tunica și lăsând-o să îmi alunece peste umeri. Eram, unul în fața celuilalt, doi oameni pe pielea cărora timpul își sculptase trecerea.
Și abia atunci, în clipa aceea când nu mai aveam nimic de ascuns, ne-am sărutat. De fapt, ne-am gustat, cu o foame nerostită, profundă, care nu ne lăsa să ne grăbim. Și trupurile noastre au devenit hărți pentru drumurile neștiute și nebănuite ale buzelor. Sub cerul Invarnyei umbrele ne scriau pe perete o poveste liniștită, calmă, prea mult așteptată, de dorință.
În rest sunt doar fragmente de amintiri. Și de stări. Nu știu dacă sunt reale. Sau nu. Vise care mă bântuie, coșmaruri pe care nu le înțeleg, o îmbrățișare, un scâncet, două respirații amestecându-se, scâncet, două umbre ce dansează printre cutele cearceafului, într-o coregrafie numai de ele știută, un scâncet. Doar întrebări fără răspuns. Ambiguități. Și mulți, mulți ani în care nu știu dacă am trăit sau vegetat. Mi-a rămas puțin timp până la trecerea spre o altă resurecție. Și din tot ce s-a întâmplat țin minte doar câteva cuvinte:
„Atenție. Nu ai decât o singură fricțiune temporală.”.

Povestire distinsă cu Premiul al II-lea, ex-aequo, la Concursul Național de Proză Scurtă S. F. Helion, ediția a 40-a, 2025