Completase aproape tot ierbarul. O singură floare îi lipsea: floarea de gheață. Părinții îi explicaseră că era imposibil să păstreze o astfel de floare într-un ierbar, pentru că, științific vorbind, floarea de gheață, în căldura sălii de clasă și a răsuflării celor care ar fi privit-o, s-ar fi topit între pagini, rămânând doar puțină apă în urma ei. Liceanul însă nu voia să se dea bătut. Nu voia să accepte un punct în minus. Voia nota maximă, din simplul motiv că îi plăceau provocările și pentru că aceasta semăna foarte mult cu una din cele trei sau șapte încercări prin care eroul este nevoit să treacă pentru a obține fie bogății, fie mâna fetei de împărat, fie salvarea satului ori întregului său ținut. Gustav însă nici nu reușise să desprindă tabloul cu flori de gheață din geamul camerei sale, pentru a putea selecta două sau trei flori pentru a-și întregi ierbarul. Se simțea de parcă ar fi fost cazul să plece într-o călătorie peste nouă mări și nouă țări, unde, în sfârșit, să poată găsi o specie de flori de gheață care nu se topeau la căldură și care ar fi împodobit grădina în orice anotimp, cald sau rece.
Porni a se documenta din diverse surse, pentru a identifica o specie de flori de gheață care să poată fi presate și care să reziste în ierbar ca și celelalte flori. Găsea însă mai mult denumiri latine și se gândea că profesorul dorise, pesemne, să îi testeze și să vadă cum puteau ei identifica inclusiv denumirile populare. Era util un astfel de exercițiu pentru că, în călătoriile lor de cercetare – dacă ar fi devenit cercetători pasionați de lumea plantelor – ar fi trebuit să întrebe locuitorii unor sate îndepărtate, atât ca teritorii, cât și ca timp, despre anumite flori sau plante, iar sătenii le cunoșteau după denumirile populare. Ei nu erau suficient de educați, nestudiind limba latină în școlile din sat. De aceea, nu și-ar fi putut da seama ce anume căutau cercetătorii și să-i poată îndruma corect spre o vale, un râu, un pisc de munte, chiar și spre o peșteră. Bineînțeles că în pustiu sau în pădure era periculos pentru cercetători să se aventureze. Din acest motiv trebuiau să urmeze sfaturile bătrânilor înțelepți din sat, care știau obiceiurile fiarelor care trăiau pe acele meleaguri. Știau ce îi sperie, ce îi înfurie, ce îi poate determina să se împrietenească cu străinii veniți pe acele tărâmuri uitate de timp să cerceteze. Se întreba dacă era mai bine să meargă într-un sat din Japonia, pentru că acolo creșteau plante mai deosebite, fiind însămânțate de locuitorii acelor meleaguri îndepărtate împreună cu idei filosofice diferite complet de ale lumii europene.
Liceanul nostru se gândi că urma să studieze la facultate filosofia, pentru a putea pătrunde în lumi necunoscute și greu accesibile majorității. Lumea exterioară putea fi privită de noi toți, însă lumea interioară era evitată de cei mai mulți, fiindu-le teamă să rămână singuri cu ei înșiși. Dacă mai era cineva, puteau să fugă de ei înșiși, pentru a evita anumite tensiuni, dileme, frământări interioare la care nu reușeau să găsească răspuns și care le dădeau diverse stări neplăcute.
În țara lui, florile de gheață nu creșteau precum alte flori, prin grădini, pe la margini de drumuri, în ghivece și nici măcar prin spațiile verzi. Călătorind în Japonia, însă, văzu florile de gheață în grădina unui templu. Erau totuși atât de fragile, încât i se păru că numai privirea lui le-ar fi putut face să dispară, precum un vis frumos. Un călugăr Zen îi explică filosofia lor: omul nu se află mai presus de natură, ci este și el o simplă parte din ea. Îi arătă apoi cum poate păstra o floare de gheață: îi făcu o demonstrație de pictură sumi-e. Alături de pictură, în spațiul liber rămas, scrise un poem în trei versuri, numit haiku:
floarea de gheață –
singura companie
în zile pustii
Călugărul Zen îi explică sensul poemului: omul care meditează se retrage deoparte, stă singur, îi observă pe ceilalți într-un mod detașat. De aceea este văzut ca fiind rece, precum floarea de gheață. De fapt, omul este calm și reflectează asupra mersului lucrurilor în această lume. Floarea de gheață îi este singura companie, în sensul că și ea este un alt observator calm, detașat de cele lumești, de agitația de zi cu zi care ar putea fi privită cu totul altfel. Zilele pustii sunt acele zile în care căutăm un sens, acesta nefiind încă vizibil. Existența noastră are neapărat nevoie de un sens. Nu putem trăi prea mult fără să aflăm unul, oricât ne-am spune că viața merită trăită și că e bine să ne distrăm pentru a fi fericiți.
Călugărul Zen nu îi permise liceanului să ia cu el nicio floare de gheață, spunând că așa ceva nu se cade și că există și legi aspre în cazul în care interdicția aceasta este încălcată. Putea lua însă pictura. Liceanul continuă însă explorarea grădinii templului și întâlni o fată despre care află că era ajutor la templu. Interacțiunea cu ea era, la fel, supusă unui set rigid de reguli. Dacă ar fi avut talent la scris poezii, tânărul ar fi compus ceva special pentru ea. Așa cum stăteau lucrurile, prefera să îi arate ierbarul de care era atât de mândru. După această interacțiune, care îi aduse aproape fata admirată altfel numai de departe, în ierbarul lui se mai afla floarea de cireș japonez, diferită de alte flori de cireș din Europa.
În acel moment, liceanul nostru se întreba dacă într-adevăr era totul în ordine, pentru că florile de cireș apăreau primăvara, floarea de gheață iarna, iar anotimpul din prezent… Oare ce anotimp era? Ciudat, nu-și mai amintea nici data și nici anotimpul. Timpul parcă o luase razna, scăpând de sub orice reguli, în contrast cu alte reguli de care se lovise și care erau cât se poate de stricte. Având o presimțire, îi scrise fetei în palmă numele lui, Gustav. Simțea că în curând totul în jur avea să se destrame și că în curând el avea să piardă totul.
Călugărul Zen îi puse o mână pe umăr, liniștindu-l, spunându-i că este normal să simtă ceea ce simte, deoarece întreaga noastră lume e trecătoare, noi urmând ca, la final, să pierdem absolut totul, tot ce ne place, dar și pe toți cei pe care îi iubim. Tot ceea ce contează este momentul prezent. Important e să ne dăm seama că ne aflăm în momentul prezent, iar diverse fenomene naturale, flori ori fructe ne pot ajuta, dându-ne un indiciu legat de anotimpul în care ele înfloresc, se coc, sunt însămânțate, sunt culese etc.
Călugărul i-a spus tânărului că a devenit conștient atât de momentul prezent, cât și de faptul că în curând putea pierde totul, deoarece totul în jurul lui este supus schimbării. Cu toate acestea, tânărul a ales să lase deoparte ceea ce știa despre lume, legat de anotimpuri. Anotimpurile nu au mai apărut în gândurile lui, de parcă, o vreme cel puțin, acest concept își pierduse din putere. Din ce anotimp făceau, totuși, parte florile de gheață? Nimeni nu putea da un răspuns aici, în Japonia. Ele puteau fi o simplă iluzie, parte a unor așteptări create de ceea ce s-a predat la școală. Cu toate acestea, liceanul acum își dădu seama că nu exista nicăieri nicio lecție despre florile de gheață.
Orice tânăr are o mulțime de vise, care nu se adeveresc, îl lămuri călugărul Zen. Profesorul de biologie poate a dorit să încerce să găsească un pretext pentru a porni, alături de liceeni, la un dialog filosofic, dorind să depășească limitele impuse de materia sa.
Dacă așa stăteau lucrurile, liceanul, odată ajuns acasă, săpă în zăpadă, în fața casei, o cale. Filosofia era, pentru viitorul student, calea către fericire. Așa intenționase să fie cărarea creată de el. Era un drum de parcurs, unul spre găsirea a ceea ce ne poate face fericiți. Strânse câteva rămurele și scrise cuvântul „fericire” în mai multe limbi. Cea mai frumoasă i se păru limba japoneză, pentru că era formată din caractere care te lăsau să visezi.