ARĂTAREA

─ Scrie!!!
─ Ce?
─ Îți bați joc?!!! Scrie!!!
Urlete împărțite fără jenă, aproape râdeam dacă nu observam moaca speriată a unuia din colegii de muncă și mă întrebam în cât timp o să-și ude nădragii. În cealaltă colț, alt coleg desena floricele.
─ Scrie, bă!!!
Urletul mi-era adresat însoțit de o privire criminală.
─ Ce, tovarășu’?
M-a tras de perciuni.
─ Scrie cum discutați în atelier despre ce se spune la Europa Liberă! Scrie!
─ Ce e Europa Liberă?
─ Gata! Eu am terminat!
Declarația lui, plină cu lalele, bine, desenate fără talent, seamănau mai mult cu niște penisuri stilizate.
─ Bă! Crezi că nu știu că te-au sunat prietenii din America? Trădătorilor! Gunoaielor!
─ Auzi băi, tete! Eu ți-am ascultat telefonul? Du-te dracului! Dacă nu vreau să scriu, nu scriu! Pricepi?
Simțeam o satisfacție nebună, Strâmbu’, așa-i spuneam desenatorului câteodată deoarece-și ținea capul într-o parte, dar după nume îi ziceam Leo, la naștere maică-sa a vrut Leonardo și i-a specificat soțului, cu un singur n, numai că omul a poposit puțin prin cârciumă și l-a înregistrat Leoparddo cu doi d, tocmai ne arăta sufletul de leu din clipa în care ieșea pe ușă. I-am făcut fricosului semne: nu știu, nu știu…
Securistul descumpănit s-a recules rapid, a luat-o furios spre birou unde un bătrânel cărunt privea în gol spre coala de hârtie și îi trase două palme cu toată puterea.
─ Scrie, boșorogu’ dracului!!!
Ca un arc comprimat sărise de pe scaun bătrânul cu pumnii încleștați.
─ Ascultă mă puțoiule! Am spintecat ruși și nemți pentru mai puțin de atât, nu mi-a fost teamă la Stalingrad și crezi că mi-e frică acum?
Jubilam, jubilam plin de admirație sinceră, mă ridic și îi dau declarația.
─ Tu chiar crezi ce ai scris?
─ Îhî. Și desenez mult mai bine decât colegul.
─ Ieșiți afară amândoi! Tu rămâi pe loc!
Verighetă, așa-i spuneam colegului speriat după ce și-a lustruit verigheta pe pâslă cu pastă abrazivă și-a subțiat-o cu un gram, făcea o moacă de om terorizat, de fapt chiar era dacă țineam cont de balta de urină de la picioare. Cred că asta i-a fost scăparea. După un minut așteptam toți autobuzul de întoarcere. Bătrânul mai avea un an până la pensie, părea extrem de suspicios, însă cumva i-am intrat sub piele.

O prietenie ciudată între un vârstnic și un tânăr, așa eram văzuți. Bătrânii sunt recipiente de istorie trecută, o bogăție neîmpărtășită.
─ De ce vrei măi copile să-mi scormonești amintirile când eu vreau să uit?

Parcă îi smulgeam cu cleștele mărturisirile. Una câte una. Nu părea mâhnit de palmele încasate, nici mirat că securistul și șeful UTC-ului local au devenit deputați din partea FSN, nu-i păsa câtuși de puțin că un revoluționar impostor beneficia de trei mii și ceva indemnizație ori că fostul secretar de partid se pensionase cu șase mii, nici necăjit nu se arăta că totuși în calitate de veteran beneficia de o sută și ceva de lei pe lună adăugați la o pensie de mizerie. Omul acesta luptase aproape trei ani pe front, șase de prizonierat la ruși și cinci ani de temniță în Aiud. Cam mare preț a plătit pentru dragostea de țară.

Dar ce povești extraordinare! Mai ales despre un cioban analfabet, un ostaș atipic, personaj de roman, care avea o singura deviză: ochii mari și mintea limpede. Sau prietenia din linia întâi cu celălalt sublocotenent, învățător de profesie și cum își spuneau cu afecțiune unul altuia, frate.

Încă lucid, devenise centenar, rememora cu scârbă episodul de la Rossoșka în care osemintele eroilor români au ajuns în cutii de carton, după care delegația noastră a dat năvală la caviar și vodcă rusească, de unde a tras concluzia că românii suferă de sindromul Helsinki.
─ Când vom scăpa de cozile de topor ale rușilor infiltrate în aparatul de stat, măi copile?
─ Nu știu dacă vom reuși, prea au avut grijă să ne educe în ură și prostie.

Când am citit în presa locală că a fost declarat cetățean de onoare post-mortem am crezut că mă apucă toți dracii. În timpul vieții nici nu l-au băgat în seamă. Nu-mi credeam ochilor, securistul pesedist și cumnatul lui liberal, primarul, tandem de Hopa Mitică, i-au eliberat o diplomă și o medalie. Veșnică recunoștință, o tinichea și un curpapir de proastă calitate, mâzgălit.

Mirosea a moarte, a hoit în descompunere în penumbra odăii, zăcea cu capul pe pernă, chip scofâlcit de ascet.
─ Bunicul tău a căutat moartea, primise de acasă vești groaznice, știi tu… femeile astea nestatornice… Prietenul meu plecase în căutarea iscoadei. Dimineața m-au chemat în tranșee la compania vecină. Se ridicase ceața, dar nu destul. Ce ne facem dom’ sublocotenent? Răstignit cu sârmă ghimpată, avea limba tăiată și i se scurgea sângele din gură, îi despicaseră burta, mațele îi atârnau până aproape de genunchi, agoniza îngrozitor. Nimeni nu voia, toți plângeau cu capul în pământ. Am ochit și am tras. În noaptea aia ne-am târât printre mine până în liniile lor numai cu baionetele. Când ne-am întors, aveam un cuțit în picior și un glonț sub omoplat, așa am scăpat cu o săptămână înainte de dezastru. Pe mine rușii m-au arestat în Cehoslovacia, la Divin, trebuia neapărat să-i înmânez generalului Avramescu o telegramă de la Marele Stat Major. De două ori am fost aproape de moarte, în Urali la cărbune și în zarca Aiudului. De fiecare dată mi s-a arătat prietenul. Nu muri frate, trebuie să trăiești și să le spui că nu am fost căcăcioși, iar la Judecată, neapărat mergem amândoi. Înțelegi, copile? Ține minte! Ochii mari, mintea deschisă.
S-a oprit brusc. Nepoata lui a aprins speriată lumânarea. Din camera cealaltă vocifera preotul prea plin de el și de nerăbdare. A dat buzna împreună cu fiica bătrânului, îmi pregătisem vitriolul pe vârful limbii pentru arogantul prelat, din spate l-am auzit pe bătrân cum șoptește stins:
─ Să mergem frate.
Ochii îngroziți priveau spre ceva și când mi-am reîntors privirea spre bătrân, l-am văzut și eu cum îl ținea de mână, Arătarea.