Mamoru Oshii e un regizor care nu-ți dă doar un film, îți dă o temă pentru acasă care să te bântuie ani de zile. Când vorbim de Ghost in the Shell din 1995, nu vorbim doar despre un anime, ci despre momentul în care animația japoneză a încetat să mai fie considerată „doar pentru copii” la nivel global, alături de Akira.
L-am revăzut de nenumărate ori și de fiecare dată găsesc câte un detaliu în compoziția cadrelor care mi-a scăpat vizonările trecute.
Începutul fimului este ceva unic în întreaga cinematografie a anime-urilor! Fiind copiat ad-nauseam de toate filmele de acțiune de la Hollywood și nu numai.
Când a apărut în 1995, produs de Production I.G. (studioul care a devenit sinonim cu calitatea tehnică datorită acestui proiect), a fost un șoc. Mamoru Oshii a luat manga originală a lui Masamune Shirow și a făcut ceva curajos: a scos aproape tot umorul și fan-service-ul, lăsând în loc o meditație rece, clinică și filosofică despre ce înseamnă să ai suflet (Ghost) într-un corp artificial (Shell). Și, ca în orice operă vizuală, dacă mai adaugi un sunet pe măsură, totul se transformă în ceva aparte. Iar muzica lui Kenji Kawai e fenomenală. Corul acela bântuitor în stil bulgar antic, amestecat cu percuție japoneză, îți face pielea de găină și astăzi. Nu e doar muzică, e ritual.
Animația a combinat cel-shading-ul tradițional cu primele tehnici de CGI (digitally generated imagery) într-un mod care nu pare depășit nici azi. Scena în care Motoko se scufundă în ocean sau celebrul montaj de tip „city walk” sunt lecții de regie care ar trebui predate la orice școală de profil.
În 2008, a apărut Ghost in the Shell 2.0. Nu e un film nou, ci o „îmbunătățire” a celui din ’95. Au înlocuit unele secvențe de animație tradițională cu CGI 3D portocaliu-auriu și au remasterizat sunetul. E o dezamăgire. Farmecul originalului stătea în acea textură organică a desenului de mână. CGI-ul nou a rupt unitatea vizuală a filmului. Dacă vrei să vezi GitS pentru prima dată, mergi pe varianta originală din ’95, neapărat.
Hollywood-ul a încercat să monetizeze conceptul în 2017, cu Scarlett Johansson. Din punct de vedere vizual, arată incredibil. Au luat scene cunoscute din anime și le-au recreat aproape cadru cu cadru. Problema? Au transformat o dilemă existențială profundă într-o poveste generică de tip „cine mi-a furat trecutul?”. Au explicat tot, n-au lăsat nicio urmă de mister. Motoko din anime nu-și plângea soarta; ea își chestiona natura realității. Filmul american a transformat-o într-o victimă, ceea ce contrazice spiritul personajului.
Ghost in the Shell 2: Innocence (2004): Tot regizat de Oshii. E și mai dens, și mai filosofic, concentrându-se pe Batou. E o experiență vizuală copleșitoare, un amestec de filosofie pură și baroc digital, dar care nu se ridică la nivelul primului.
Stand Alone Complex (Serial TV): Regizat de Kenji Kamiyama. Pentru mulți fani (inclusiv pentru mine), asta e versiunea definitivă. E mai accesibilă, dezvoltă toți membrii echipei și tratează teme ca terorismul cibernetic și sociologia maselor.
Arise și SAC_2045: Sunt încercări mai noi. Arise e un prequel interesant, dar cu un design de personaje care a divizat fanii. SAC_2045 (pe Netflix) a suferit enorm din cauza animației 3D care arată ca un joc video de acum 10 ani, deși povestea devine interesantă spre final.
Concluzie
Ghost in the Shell rămâne profetic. Într-o lume în care discutăm zilnic despre AI și fuziunea dintre om și mașină, viziunea lui Oshii din ’95 pare mai actuală ca niciodată. Dacă nu l-ai văzut, pregătește-te: nu e un film la care să mănânci popcorn, e un film care te privește înapoi de pe ecran.
Mamoru Oshii este el însuși o legendă, dacă nu ați vizionat nimic făcut de el, puteți începe cu Avalon, un film care pe mine m-a marcat atunci când l-am văzut prima dată, în 2001, dar puteți începe cu oricare dintre: Dallos (o mini-serie din 1983), Angel’s Egg (1985, fenomenal și acesta!), seria Patlabor (alcătuiesc o lume s.f. extraordinară) și Sky Crawlers (2008).