─ Feri, nu o să-ți spun de două ori, dacă mergi cu ei, ca ei ajungi! Vezi că beau de pe tine, profită de necazul tău!

─ Ioșca baci, du-te-n p… mea! Fac ce vreau cu banii și viața mea!

Interzis de modul sălbatic în care mi-a dat replica, i-am dat drumul și am lăsat capul jos. Înjurătura preferată la cate-o gafă, personală sau a altora, este un, no bine, Ioșca! Mi-a devenit poreclă. Dar așa ceva de la Feri, nu am crezut! Mi-a fost ucenic, tânăr isteț crescut de un tată maghiar prea deprimat din cauza băuturii, muncit până la epuizare, părăsit cât copilul nu avea un an de soția româncă rătăcită definitiv prin Spania. Străzile Clujului i-au fost casă, galeria lui „U”, familie. L-am bătut la cap, să facă școală și a făcut cum a putut. Facultatea, apoi un curs de IT. Îi povesteam de rolul galeriei în viața cetății, de atașamentul față de culori, de unde provin, de răscoala Nika, luptele mascate în jurul curselor de care trase de cai dintre albaștri și verzi, puterea lor politică, de Iustinian și Teodora, împărăteasa cu trecut de prostituată ce a decis să salveze imperiul cu sângele a treizeci de mii de suporteri măcelăriți în Hipodrom. Ce Heysel sau alte drame de pe stadioanele moderne ori bătăile între huligani, domnule? Habar nu avea de sportul subteran, cât de greu le era echipelor muncitorești ori studențești, cum era „U”, „Poli” Timișoara ori Iași, Craiova, în fața politicului și al banilor celor de la Dinamo sau Steaua. Dar galeriile, cu „Tempo Poli”, „O iubire alb-albastră” sau „Primul pas pe stadion”, fac spectacol. Așa l-am cucerit. Cu propria afacere, avea calități, pasiune pentru motociclete, un Harley și un Suzuki, și-a luat apartament, apoi așa cum era normal, l-a agățat o florăreasa, brunetă focoasă cu sânii ascuțiți și jăratic în ochi. După nuntă a mai cumpărat o garsonieră. Marea lui iubire, „U” Cluj, trecea prin momente grele, retrogradată în eșaloane inferioare. Dar un suporter adevărat nu se împiedică în suferințe ori nedreptățile făcute echipei. Prezent trup și suflet la toate meciurile de acasă sau afară, pe coclauri de care nu a auzit nimeni, după ce s-au urcat în alt tren, deșteptarea i-a găsit mahmuri în alt capăt de țară. Reîntoarcere anevoioasă, cu multe trenuri schimbate și legături proaste, în zori, la vremea când primii covrigi se scot din cuptor. Mai putea rămâne la o cafea cu amicii, dar a luat grăbit un taxi, a intrat cu live pe WhatsApp la câțiva prieteni, printre care și eu, în apartament în timp ce cânta, „Slavă ție studenție” și când a aprins lumina am văzut o femeie superbă ridicată din pat speriată și un haidamac speriat cu tricou vișiniu și siglă CFR, care, dinglău, și-a acoperit organul cu tricoul lui cu „U”. Așa dublă trădare tocmai cu dușmanii de moarte! Au ieșit la iveală mizerii greu de suportat pentru oricine, ea era extrem de activă la petrecerile swingerilor, iar Feri habar nu avea! La muncă deja se bucurau: „lasă, prea bine îi mergea!”. Degeaba i-am rugat să șteargă filmul, se pare că marea lor plăcere era mizeria altora. Divorțat, mutat în garsonieră, s-a pus zdravăn pe băut. Asta până când l-am văzut din nou în atelierul de producție îmbrăcat în salopetă și am intrat tare în el. Locul lui nu era acolo, școala nu a făcut-o degeaba, echipa de pricolici nu îi era familie, nici ultrașii din galeria lui „U”, mai bine se mută la taică-său și trimite florăreasa în garsonieră, să zică mersi că i-a dăruit prăvălia și a făcut-o patroană. Vorbele mele rădăcini au prins în faptele lui ulterioare, mai puțin ieșirea zilnică la crâșmă cu amicii de pahar, renunțarea la clienții și afacerea lui. Nu îi convenea privirea mea nemiloasă și încerca să discute cu mine din poziția lui de suferință.

─ Și zici că Teodora a fost curvă?

─ Prostituată. E altceva, așa își câștigă existența, din disperare, îi îmbogățește pe alții, curva acționează din narcisism, caută confirmarea frumuseții, e disperată, din urmă vin prospături așa că, o să calce tot în picioare. Dragoste, devotament, căsnicie. Uite, ăsta e un cuvânt fără sens în vremurile astea când femeile sunt încurajate să-și dezvăluie fără rușine laturile întunecate și poftele carnale în trăiri superficiale.

─ Hai, las-o mai moale cu filosofia! Crezi? Ioșca baci, nu știi ce vorbești, cât de rău mă doare!

─ Ai impresia că ești singurul bărbat trădat? Umilit, distrus, înjosit? Ce vrei să facem când și cele mai virtuoase au fantezii cu alți bărbați și în mai puțin de-o secundă decid? Vrei să ne spargem televizoarele când este vreun film cu Brad Pitt? Crezi că le pare rău? Aiurea! Sunt fericite că-și trăiesc viața și în cel mai bun caz  smiorcăie un îmi pare rău scremut, bagă și tâmpenia cu, m-am gândit la tine în momentul ăla și îți reproșează că tu ești de vină, că nu ai fost lângă ea niciodată și are nevoie să fie iubită, bla, bla! Uit-o naibii! Cine crezi că ți-a sugerat să-ți iei motociclete scumpe ca să-și poată afișa fizicul de panteră îmbrăcat în costum de piele mulat pe corp? Te-a manipulat, ai fost orb! Mai sunt femei și poate vei avea noroc de una care numai visează, dar va avea ochi pentru ce are în ogradă! Urât nu ești, tânăr inteligent… Har Domnului! Uită-te la tine cum arăți! Ochii injectați, fața congestionată, îți tremură mâinile, te autodistrugi și nimeni nu e vinovat pentru asta, nici măcar ea!

La plecarea de la muncă îl așteptau culdușii, l-am prins de mână și ne-am certat. Surprinzător, i-a abandonat. Ar fi vrut să vorbim, dar cred că rușinea îl oprea. În vestiar l-am văzut dezbrăcat. Avea tatuaje din cap în picioare cu U, Nika, Singura iubire care nu trădează. Îmi părea rău că a plătit o căruță de bani să se automutiuleze. După o săptămană mi-a șuierat un, aș bea ca un câine, apoi a urmat preavizul și i-am revăzut zâmbetul. Dus a fost. Mă bucuram sincer pentru el că și-a revenit, câteva luni nu am auzit de el mare lucru. Într-o zi nenorocită picura mărunt, am ieșit în pauza de țigară și din coșmelia locului de fumat, un manelist obraznic supărat că a rămas fără sponsor la alcool m-a admonestat:

─ Măi drugă de bătrân prost, nu vezi că plouă? Hai între oameni!

─ Nu aveți pe cine mușca de cur? și instantaneu mi-am dat seama că mi-am încălcat principiul de a nu avea mai mult de un dușman o dată. Clar, zilele mele în firmă erau numărate, câteodată o replică mai tăioasă sau o glumă pot lesne fi interpretate atac. Mesajul primit de la Feri, fără echivoc: azi vii la mine, dacă trebuie te leg fedeleș. Ne-am reîntâlnit. Schimbat în bine, avea un plasture sub ochi. Totul îi mergea din plin, mi-a prezentat noua prietenă, o șatenă frumușică, pe tatăl lui. În apartamentul nou a-nceput să turuie. Și-a dezvoltat afacerea, a vândut motoarele, două aplicații, are trei angajați tineri, minte brici, caută un asociat, apoi mi-a arătat cu mândrie camera lui. Două calculatoare cu mii de giga, tera, două laptopuri ultraperformante, ochelari VR, mănuși, senzori, minuni, nu alta!

─ Te-am chemat să-mi cer iertare! Îmi pare rău că am fost nemernic, atunci…

─ Mi-a trecut după două ceasuri, Feri! Asta era o minciună, două zile m-a ars răutatea, noroc cu tinerețea lui, nu știe încă să citească ochii și fața interlocutorului, mai ales când are de-a face cu o cutră bătrână ca mine. Unde ai găsit așa fată faină?

─ Pe stadion! Era un pic speriată, primul ei logodnic s-a înnecat la mare, al doilea a pierit în accident, la o liniuță cu motociclete. I-am spus că eu le-am vândut pe-a mele!

─ Aveți multe în comun! Iubirea față de club. Mamă te iubesc, dar nu ca pe „U”! Cum merge echipa? Joacă bine?

─ Prea multe frământări!

─ O să vină vremea când se va bate la titlu! E scris în stele!

─ Să te-audă Dumnezeu! Să știi, vin atunci personal după tine, te duc pe gazon și te pup în fund!

Cum îți merge la slujbă, Ioșca baci?

─  Mi-am dat foc la valiză. Am și eu o mulțime de păcate și din când în când sunt teribil de prost.

Ne-am așezat la masă, câteva gustări, povești frumoase, mâncare bună, vin bun, oameni faini. Am ieșit pe balcon cu Feri.

─ Am o rugăminte, anul viitor ne nenorocim pe viață. Vrei să ne fii naș?

Am acceptat, urma să discut cu soția, să stabilim când ne cunoaștem, le stătea bine împreună, urma să ne anunțe când ne vor vizita.

─ Ioșca baci, există viață după moarte?

─ Nu! Corpul aparține acestei planete. E navă cosmică și calculator cuantic performant, se automenține, noi suntem numai virușii, mă înțelegi? Conform entropiei, pierdem energia, asta înseamnă că multe suflete ajung în Infern, în congelatorul absolut, întunericul deplin și singurătate pentru eternitate. Corpul nostru este o baterie electrochimică. Creierul un computer ce lucrează în impulsuri de curent continuu. Poate dacă am reuși să trecem conștiința umană cu tot ansamblul de experiențe și informații, deci să facem un transfer în momentul morții în rețeaua unui calculator, cred că asta ar fi viața eternă. Știu că bogații lumii se dau de ceasul morții să rezolve problema, momentan însă, nimeni nu poate găsi coabitarea cu AI. Iar dacă Bill Gates a vorbit despre ea, în câțiva ani va fi accesibilă publicului cu toate riscurile. Poate ceva asemănător cu modelul financiar. Cine are banii, controlează societatea. În cazul nostru, dacă sub o formă sau alta, conștiința umană e transferată mașinii, are propria energie și se poate alimenta independent, cred că e posibil. E important cine controlează energia asta, prin ce program, și poate fi un mic Dumnezeu într-o altă realitate.… E cazul să plec, m-am pilit și vorbesc năzbâtii, plus că nu am chef să adorm pe tren. Energia copile! Și informația din ea!

─ Bine, dar cum? Știu că sunt cercetări, chiar am citit, m-am informat…

─ Feri, tu ești IT-istul, eu n-am habar de coduri, porturi, rețele. Ce-ai pățit la obraz? Plasturele?

─ Acum trei luni jumate, ne-am hățit cu jandarmii după un meci, am căzut, m-am lovit de colțul bordurii, de-atunci nu am mai fost la stadion, când începe partida eu trebuie să mă prezint la Poliție, am interdicție de un an la manifestări sportive. E o bubă, antibiotic și trece!

─ Să mergi la medic!

Ne-am despărțit, discutat cu soția și am așteptat telefonul, până la urmă nu era stres, era vară, oamenii se duc în vacanțe, au alte priorități, treaba oricum, stabilită, poate și-au ales pe altcineva, mai apropiați ca vârstă. La slujbă îmi era tot mai greu, șicane, ședințe, amenințări. La începutul toamnei mi-am luat inima în dinți și l-am sunat. Mi-a răspuns bătrânul, cu vocea sugrumată, extrem de serios, m-a rugat să merg la ei de urgență. Nu aveam cum să fiu pregătit de grozăvia ce urma. Fără o vorbă, bătrânul m-a condus în camera lui Feri și s-a întors în bucătărie să o consoleze pe fata ce plângea înfundat cu capul pe masă. Înăuntru, mirosul morții. Storurile trase, calculatoarele mergeau, monitoare cu grafice, coduri, linii ciudate,  patul între ele, suporți de perfuzii și trupul lui scofâlcit, capul fără păr încărcat de senzori prinși direct pe piele, rana devenită o plagă hidoasă, palid, de o paloare de neînțeles.

─ De ce ai venit, Ioșca baci? Nu vreau să mă vezi așa!

─ Feri! Măi, copile, măi!

I-am luat mâna cu degetele descărnate în mâna mea și m-am așezat pe marginea patului.

─ Mă doare îngrozitor, bătrânul îmi face morfină la patru ore. Nu te-am ascultat, am plecat în Spania să-mi caut mama și după ce am găsit-o, nu a vrut să-mi vorbească deși i-am spus că vreau s-o ajut, cum poate trăi așa, prostituată? Am ajuns la medic târziu, biopsie, tumoarea agresivă s-a răspândit către creier prin fosa nazală, nu mai e nimic de făcut, nici chimioterapia, dar în momentele de calm, văd și înțeleg lucruri incredibile, poate o să-ți spun, nu am mai dormit de-o săptămână, vreau să fiu treaz când vine urâta deși sunt așa de obosit.

Vroiam să-l îmbărbătez, dar firea mea ticăloasă nu reușea nicicum să treacă peste nodul din gât și greutatea din piept ce mă făceau să respir cu dificultate, zâmbetul mi s-a transformat într-un tremurat necontrolat al bărbii, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi, deși mă străduiam printre suspine să mă abțin cât pot.

─ Ioșca baci, te-am dezamăgit, nu o să ne cununi, spune-i proastei că nu are ghinion, așa a fost să fie, să nu o mai aud cum miorlăie. Ai fost un mentor grozav, un profesor bun și un prieten adevărat. Iartă-mă!

Lacrimile nu mai aveau răbdare, l-am sărutat pe frunte și i-am strâns încet mâna.

─ Hai, pleacă! Nu-mi plac bărbații ce se pișă pe ochi în fața morții!

Am ieșit și șuvoiele au început să-mi curgă necontrolat pe fața, taică-său mi-a arătat pe rând trei degete, trei zile cel mult și el nici nu a trecut cumsecade de douășepte. Nici nu a durat atât când mi-au dat vestea. În ziua înmormântării, îmbrăcat la costum, am cerut învoire, am fost refuzat, nu-mi păsa, mi-am făcut treaba, dar ei aveau pretenția să-i ajut pe ceilalți, în fine, am plecat oricum, la cimitir puhoi de lume, tineri din galeria lui „U” și după serviciul religios tuturor ne-au țiuit telefoanele pe WhatsApp și-am început să intonăm imnul.

Haide, haide, haide U

Primul pas pe stadion

N-am să-l uit pân’ am să mor

Mii de oameni se-auzeau

Șepcile roșii cântau

Torțele se aprindeau

Haide, haide, haide U

Joci corect fiindcă tu poți

Într-o nație de morți

Ce votează numai hoți

Derbedei și haimanale

Dar cu pensii speciale

Haide, haide, haide U!

Săream și cântam alături de ei cu ochii pe ecranul telefonului deși detestam fotbalul de când împreună cu tata nu am reușit să intrăm pe „Ioan Moina” să-i vedem în iarbă pe Sepp Maier și Franz Beckenbauer. Apoi au urmat scandările, nu te vom uita niciodată, bum, bum, nu te vom uita niciodată! În ziua următoare au urmat cele mai imbecile comentarii auzite în viața mea și le-am reamintit că nu l-au sunat, nici măcar o floare nu i-au trimis în ciuda faptului că Feri i-a ajutat cu antivirusuri, deblocări, le-a oferit băutură sau bilete la evenimente, le-a fost totuși coleg, ba mai erau foarte supărați că din cauza IT-iștilor sunt prețuri mari la Cluj, așa că nu am ezitat să-i etichetez drept niște curve ingrate și au uitat să fie oameni. Scandal, e drept, după mine a rămas un pustiu radioctiv, locul de dat bună ziua a murit odată cu Feri, așteptam pe pasarelă să mi se decidă soarta și în oglinda montată că să poată fi observată activitatea din hală, am putut vedea prin ușa de sticlă a biroului cum doamna manger își freca picioarul de cel al șefului de producție. Treaba lor în ce relații erau, am înțeles că trebuie să mă car și-mi vor cere demisia, deși e ilegal. Recunosc, avea picioare frumoase, fusta scurtă prezenta puțin acces vizual la lenjeria intimă neagră și mi-am dat seam că ce au femeile între picioare este de fapt începutul și sfârșitul, motorul lumii, Modigliani a știut asta mai bine ca oricine. Poate așa a trebuit să fie, am reușit să aud o discuție interesantă pe tren în care un paznic din schimbul de noapte la Cluj Arena se jura că deși nu era nimeni în incintă, tabela electronic de marcaj s-a aprins singură și a afișat că «„U” se va bate la titlu, e scris în stele», dar nu a apucat să filmeze, urmată de exclamații de îndoială, nu au cu cine, nu au antrenor, nu au bani. Acasă nu era chiar cea mai plăcută atmosferă, soția intra în schimbul de noapte, iar eu nu-mi făceam probleme că nu mai muncesc. Dormeam singur, un somn bizar, cu gânduri, mă întrebam în vis cum de aplicația ne-a găsit pe toți simultan deși nu poți trimite mesaje la mai mult de cinci prieteni din listă, cum se poate să controlezi de la distanță o tabelă electronic decuplată de la alimentare, când o lumină albastră a inundat camera. Televizorul ce ține loc de monitor, pornit, parcă s-ar updata ceva, dar calculatorul nu funcționează. Am oprit din telecomandă, lumina a revenit aproape stroboscopic, pe ecran scris uriaș, „Ioșca baci!”, „Ioșca baci!”, de fiecare dată, groaza mă făcea să respir cu greutate, părul zburlit și sperietura pe măsură. „Tastatura!” Am aprins lanterna telefonului și am tastat tremurat. „Feri?” „Da!” Și a urmat într-o viteză amețitoare o înșiruire de cifre, litere, simboluri. Nici nu puteam urmări din cauza vitezei de scriere. „E o altă lume!”, iarăși șiruri de coduri, greu de văzut pentru mine, alb pe albastru, „un univers”, alte șiruri prelungi, „trebuie să plec!” Nici nu știam ce să-i tastez, eram cu mâinile în aer și singurul lucru ce mi-a trecut prin cap a fost: „Adio!” Ecranul s-a stins, iar eu, extrem de relaxat, am început să rânjesc. E două noaptea! Afurisitul! Cumva a găsit o cale și i-a reușit transferul. De-acum știu că de câte ori voi vedea sigla Universității o să-i văd și zâmbetul de suporter înfocat ascuns acolo.