Fugi împleticindu-se, fără să mai țină seama că ar fi putut aluneca, și intra în dormitor, trântind uşa de perete. Se aruncă într-un fotoliu și își luă capul în mâini, legănându-se încet. Victor și Mircea se treziseră speriați și veniră lângă ea să o liniștească.
Ce-i? Ce s-a întâmplat? E speriată rău. Victor se puse în genunchi în fața ei și o mângâia pe umeri.
Doina nu reuşea să scoată niciun cuvânt inteligibil. Simțea că avea un atac de panică în fața căruia nu avea nicio apărare, se aruncase asupra ei brusc, de nicăieri și o țintuia de podeaua conștiinței. Începu să tremure puternic și să plângă, mai înfricoșată ca în orice altă amintire de-a ei.
Mircea îi observă genunchii tremurând.
O fi fost vreun urs. Cu toate că nu l-am auzit pe Jenica lătrând. Sau iar o fi plecat la Cuntu de unu’ singur…
Victor se ridică.
Mă duc să-i fac un ceai. Până mă întorc poate zice ceva. O să blochez ușa de la intrare, pentru orice eventualitate. Nu cred că a dat peste vreun urs, dar ceva a pățit ea.
Căldura din încăpere o mai liniști pe femeie. După ce bău tăcută din ceai, se lăsă pe spate şi îi privi pe cei doi bărbați care stăteau pe brațele celuilalt fotoliu și fumau amândoi dintr-o țigaretă, ce si-o pasau unul altuia, suflând rotocoale de fum spre tavan. Încă răsufla sacadat și lacrimile nu i se uscaseră pe obraji. Inspira adânc, încercând să-și regleze bătăile inimii.
Nu știu exact ce s-a întâmplat. A fost ca un fel de… halucinație. Adică nu avea cum să fie real, că aş fi fost moartă dacă era așa. Îşi netezi hainele, aşteptând reacția celorlalți. Am văzut stele și galaxii, ca într-un film proiectat pe tot cerul…
Ce anume s-a întâmplat, mai exact? Victor încerca să vorbească cu voce joasă, liniştitoare, s-o facă pe Doina să se calmeze, să-și pună ordine în gânduri.
M-am dus să iau măsurătorile. Acolo cred că am leşinat, nu ştiu de la ce, şi am avut un coşmar. Sau poate că am căzut și m-am lovit la cap, cred. Femeia începu să se pipăie grijulie, căutând eventualele cucuie sau urme de sânge. Își privi palmele cu degetele rasfirate. Hmmm, n-am nimic.
Te-ai simțit slăbită în ultima vreme? Dumitrescu îi luă mâna și îi căută pulsul.
Nu, deloc. Ah, am auzit un zgomot înainte de a leșina.
Mircea şi Victor se priviră rapid.
Ce fel de zgomot? Chifu se apropie de geamul ce dădea spre prăpastie, privind întunericul care părea dintr-o dată extrem de amenințător, ce îi impresura șerpește, încolăcindu-se tăcut în jurul cabanei.
Oh, nu știu să-l descriu. Era ca un clopot mare şi greu, dar nu lovit cu fier ci cu ceva mai moale, ca un lemn, mai mult ca un ecou. Văzându-i mimica lui Victor realiză că şi ei ştiau ceva. Ce, să nu-mi spuneți că ați auzit şi voi!
Mircea se uita circumspect prin fereastră, fără să vadă nimic, și tocmai aia îl speria. Nimicul, care ascundea ceva ce ei nu știau cum să-l definască.
Eu l-am auzit după ce-am plecat de la Cuntu, continua el, la vreo juma de oră. Dar n-am fost sigur până nu l-a auzit şi Victor.
Da, am auzit si eu ceva. Dumitrescu nu părea convins. A fost ca un gong mare, cum zici și tu. Putea fi vreun ecou din Armeniş… de la gară. M-am gândit că de la depou, mai repară acolo vagoanele de marfa. Era și cum ar fi îndreptat o tablă groasă…
Dar venea clar din Căldare, Chifu se întoarse cu ochii spre cameră. Nu avea cum să fie din sat.
De aia am specificat că o fi fost vreun ecou. A lovit în munte și a ricoșat înapoi, na zic și eu.
Poate să întrebăm şi la Cuntu? Dacă au auzit şi ei ceva? Arhantei rotea privirile când la un bărbat când la celălălt.
La ora asta? Victor privi ceasul de perete. Trei și patruzeci. Dacă-i suni acum te asigur că-i bagi în sperieți. La apelul de dimineață o s-o întreb eu pe Magda, sau pe Iulian. Cu toate că nu cred că au auzit și ei.
Şşş! Mircea, cu degetul la buze, rotea capul încet. Auziți? Cred că latră Jenică.
După o clipă de liniște, în care ascultară atenți cu toții, Victor se dumiri.
Ăsta-i Petrică. Mă duc să văd ce are. O fi intrat vreun șobolan la el.
Luminile pâlpâiră și se stinseră.
Na, acum ce mai are și generatorul ăsta? Dumitrescu se ridică și bâjbâi după sertarul de la dulap unde aveau lanternele de rezervă.
Exact așa face când are filtrul înfundat. Nu i-a mai curățat nimeni filtrul de o vreme, ne-am luat cu altele și am uitat de el.
Mircea rămăsese la fereastră, încercând să distingă ceva afară. Cerul era acoperit, iar ceața aceea neagră persista peste Căldare. Victor aprinse o lanternă, iar raza ei slabă mătură rapid interiorul camerei, stăruind pentru o clipă pe fața speriată a femeii, care își strânsese picioarele lângă corp, cuprinzându-le cu brațele.
Stai liniștită. Mâine dimineață, dacă vrei, cobori la Cuntu și îți iei liber câteva zile. Cobor eu cu tine, dacă-i nevoie, nu-i problemă.
Doina nu zise nimic. Stătea și asculta atentă.
Voi chiar nu simțiți?
Ce? Mircea se opri din respirat, ciulind urechile.
Vibrația…
Se opriră din nou și ascultară. Era ca o inimă uriașă, care bătea rar, ce părea că se apropie de ei, urcând din străfunduri de munte, aducând cu ea teroare de neînchipuit. Dumitrescu stătu câteva clipe, apoi i se adresă lui Mircea.
Eu mă duc să pornesc generatorul, tu du-te și vezi ce-i cu Petrică, poate l-o fi apucat foamea.
Se auzi o lovitură în ușă și întreaga cameră parcă încremeni.
Cine naiba-i la ora asta aici? Vocea Doinei tremura și aproape că striga.
Lovitura se auzi din nou, de data asta și mai tare, ca și cum cel de dincolo de ușă nu mai avea răbdare.
Mă duc să deschid! O fi măgărușul, a scapat din magazie. Chifu se îndreptă spre hol.
Ești nebun? Cine știe cine este. Femeia sări din fotoliu și se agăță spasmodic de el.
Exact aia-i și ideea. Să văd daca-i Petrică sau o fi urcat cineva noaptea pe Țarcu.
Dracu’ urcă pe întunericul ăsta. Diavolul!
Văzând privirile stupefiate ale celorlalți, se liniști dintr-odată, dându-și seama că devenea isterică.
Doamne, iartă-mă, Doina! Calmează-te! O fi cineva de la Cuntu. Victor o trase pe Arhantei și o așeză cu forța înapoi în fotoliu.
Păi n-ar fi sunat?
Or fi sunat, dar cu generatorul ăsta care când merge, când nu merge, s-au gândit că s-a întâmplat ceva pe aici.
Dumitrescu ieși în hol și puse mâna pe clanță, și exact în aceeași secundă ușa păru că vrea să iasă din țâțâni, pocnind de la jumătate, aruncând mici schije în toate părțile.
Se aruncă într-o parte, brusc înfricoșat, ducând mâna la ochi, pentru a-i feri.
Ai grijă, Victor! Mircea veni spre el, proptindu-și umărul în lemnul ce troznea convulsiv.
Ce naiba se întâmplă?
Foaia de ușă se îndoia vizibil, anormal, ca și cum și-ar fi pierdut calitățile de lemn, transformându-se într-un material elastic.
N-are cum! Mircea se trase înapoi, târându-l și pe Dumitrescu, abia răsuflând.
Doina țipă și își ascunse capul între genunchi.
Nu-nu-nu…
Victor își reveni cât de cât, își șterse fața, se ridică și încercă să miște dulapul metalic, plin cu unelte, din hol.
Mircea, apucă de el și hai să-l proptim în ușă!
Reușiră să-l mute, centimetru cu centimetru, îndeajuns cât să-l încline.
Parcă-ar fi seif, mama lui!
O auziră pe Doina cum țipa brusc după ei:
Doamne, sunt aici, veniți repede!
Se repeziră amândoi, bulucindu-se pe ușa îngustă a camerei, cu lumina lanternei aruncând umbre distorsionate pe pereții scorojiti, în căutarea intrușilor.
Femeia era ascunsă după fotoliu, cu ochii mari și mâinile încleștate pe piept.
Unde?
Acolo, lângă masă!
Unde, că nu-i nimeni aici!
Nu știu! Erau acolo, doi oameni îmbrăcați în costum de scafandru!
Sticla geamurilor zdrăngănea spasmodic și se sparse cu o răbufnire de aer rece. Cabana se zguduia, scârțâia și părea că vrea să se smulgă din temelii și să se arunce în hăul înfometat de lângă ea. Închiseră cu greu obloanele exterioare, chinuindu-se să le prindă, cu degete înghețate, din zbaterile lor. Ca la un semnal, așa cum începuse totul, se sfârși brusc, ca și cum cineva ar fi așternut peste casă o pătură groasă izolatoare.
Stăteau pe jos, care pe unde căzuseră istoviți, răsuflând rapid, cu părul răvășit și hainele în dezordine. Dumitrescu făcea roată cu privirile și încerca să-și alimenteze mintea cu observații logice, explicabile științific, pentru că simțea că nu mai era mult până să piardă controlul asupra rațiunii. Doina rămăsese între fotoliu și dulap, unde se culcase pe o parte și tremura, fără să știe dacă de frig, de emoții sau de ambele. Mircea își aprinse o țigaretă și arunca scrumul direct pe jos, privindu-l absent; din când în când dădea din mână, ca și cum ar fi avut o discuție interioară în contradictoriu. Vântul șuiera printre scândurile obloanelor, aruncând în interior mici fulgi de zăpadă ce se topeau rapid, în traiectorii spiralate. Lanterna era spartă și zăcea stinsă în mijlocul camerei.
Victor privi ceasul și tresări.
Patru fără un sfert!
Ce? Chifu ieși din letargie, se ridică și ciocăni în geamul rotund sub care arătătoarele țineau pasul cu timpul. Cred că a stat.
Cum să stea, n-auzi că ticăie? Ești lângă el.
Zgomotul mecanismului era puternic și distinct.
S-o fi blocat, ce să zic.
Mircea își pierdu interesul și se așeză pe pat, continuând să fumeze și să lase tutunul ars să coboare fantomatic spre pardoseală.
Nu, funcționează. Dumitrescu își scoase din buzunar ceasul atârnat de un lănțișor. Au trecut cinci minute doar.
N-are cum, ne-au trebuit cinci minute până am urnit dulapul ăla!
Na, asta e, crezi-nu-crezi. Doina, ești bine?
Bărbatul se apropie și o ajută să se ridice și să se așeze la loc în fotoliu, după ce în prealabil îl curăță de cioburile de sticlă și aranjă cuvertura.
Vreau să mă culc, te rog.
Arhantei se îndreptă clătinându-se spre patul din partea cealaltă a camerei, unde, pe bâjbâite, fără să se mai schimbe, se ghemui și trase, ajutată de Victor, plapuma.
Nu mai pot să fac nimic acum… sunt obosită…
Bine, Doina. Culcă-te, noi mergem să vedem de generator. O să pun pe foc să-l întreținem, că-i aproape stins.
După ce au dat drumul la curent din nou și au întreținut focul, cei doi se duseră în bucătărie.
Am uitat de Petrică, mă duc să văd de el.
Chifu se lovi cu palma peste frunte.
Lasă-l acum, că nu-l mai aud. O fi adormit. Vedem mâine dimineață ce și cum cu toate, și cu măgarul, și cu câinele, și cu tot. Acum e întuneric și e frig ca naiba.
Bine, cum zici, dar dacă-l găsim pe Petrică cu limba scoasă, să nu-mi reproșezi nimic.
Te asigur că n-are nimic. Dumitrescu trase un scaun și se așeză obosit în el.
Să pun de-o cafea? Mircea bătu cu degetul în găleata de metal de pe dulap.
Celălalt încuviință, gânditor.
Ce mama mă-sii a fost asta?
Victor părea că vorbește pentru el, privind spre plita electrică înroșită, pe care fierbea apa.
A fost furtună, ceva. Sigur. Vreun curent de aer s-o fi format în Căldare. Mircea își întindea mâinile și picioarele spre căldură.
Nu știu ce să zic. Ușa aia n-a fost spartă de vânt.
Ba eu tare cred că a fost. Dacă poartă și zăpadă, un vânt puternic poate rupe o scândură ca pe nimic.
Chifu se ridică și luă din dulap o pungă.
Ce, nu mai e cafea de la Marina? Că asta-i de-aia rea, de la filiala din sat.
De unde să știu, n-am mai deschis dulapul ăla de o săptămână. Și cu Doina, crezi că a avut vedenii?
Sigur și asta. O fi fost obosită de ieri, n-o fi dormit bine, eu știu? Că de băut nu bea, numai dacă n-o face pe ascuns.
Tu crezi că pe toți îi cheamă Mircea?
Victor schiță un zâmbet.
După o juma’ de țuică de la Moș Alimpe, cam așa e, să știi! Frați gemeni cu mine.
Chifu puse zahăr în căni și începu să amestece în ele, pe rând.
Sau gaz.
Ce?
Nu știu, monoxid de carbon. Cum am închis tot, nu se mai aerisește. S-or fi adunat gaze de ardere de la foc.
Nu așa funcționează. Dar ar fi o variantă, da. Ceva ce ne-a făcut pe toți trei să delirăm, să vedem lucruri care nu sunt. Și totuși, ușa-i crăpată, geamurile de la cameră sunt sparte, aproape toate. Deci ceva a fost până la urmă.
Băură încet din cafele, în semiîntuneric, fără să mai zică nimic. Abia atunci realizaseră liniștea care cuprinsese cabana.
Era ora patru, pe data de 30 martie 1968. Începutul unor evenimente ce aveau să marcheze pe viață participanții la ele.
-Va urma-
Vezi:
