1 Care sunt principalele repere din viața lui Sebastian Bădărău? Ce evenimente v-au jalonat parcursul vieții?
Aș nota aici evenimentele în trei categorii: de natură circumstanțială, de natură ADN-istică (dacă o pot numi așa) – adică acele evenimente care țin de impulsuri interne – și cele de natura sexului bărbătesc, acele evenimente ce încearcă un bărbat, de-a lungul vieții.
La cele ce țin de circumstanțe, aș menționa că am locuit 10 ani în străinătate. Este un lucru transformativ să fii aruncat într-o altă cultură ce funcționează după un alt cod de valori decât acela cu care ești obișnuit. Actul de a locui în străinătate vine și cu bune și cu rele, dar mai mult cu bune. De fapt, cred că e un câștig pentru oricine ar face pasul ăsta și cred că e vital pentru evoluția noastră. La bază, cred că specia umană era nomadă și că, undeva pe parcurs, ne-am pierdut și am început să ne așezăm. Cred că cel mai mare câștig al exilului este să atingi anumite nivele de expresie personală, pe care nu ai avea cum să le capeți, altfel. Ca artist este esențial să ajungi la aceste nivele, pentru că ele oferă o perspectivă umanistică creației, devin o celebrare a individului și nu a grupurilor ce țin de factori demografici sau sociali. Cred cu bună știință că un exilat are o mai mare înțelegere și dragoste față de om decât cineva împietrit într-un teritoriu pe care și-l asumă cu integralitate și cu spirit de proprietar. Pentru mine, Belgia și Anglia mi-au adus un soi de liniște pe care nu o găseam în România. Am învățat să ascult mai mult decât să vorbesc, să mă uit spre cer mai mult decât în pământ, să apreciez un apus și pe Venus și Jupiter in contextul aștrilor nopții, să înțeleg că suntem conectați aproape cuantic la un nivel de „entanglement” de-a lungul fabricii timpului și al spațiului și că avem o singură menire, aceea de a ne juca. Dacă reușim să nu facem rău nimănui în tot procesul acesta, mai câștigăm ceva în plus. Partea rea a exilului este inapartenența. Cred că, din nou, specia umană are un foarte puternic spirit de „belonging- apartenență”. Ca exilat nu aparții niciunei culturi și de multe ori singurătatea poate fi cruntă. Poate sună un pic exagerat, dar exilul poate fi asemănat de multe ori cu „McCarthyismul” anilor 50. Ca și Trumbo sau alți scenariști de la Hollywood din acea perioadă trebuie să te lupți din greu pentru a răzbate prejudecata unei etichete: aceleia ce țin de naționalitate, etnie, crez, orientări politici, etc.
În cea de-a doua categorie de evenimente aș include realizarea că sunt actor în primul rând, și asta îmi place cel mai mult să fac. Am diverse hobbyuri, îmi plac scriitura și regia de film, dar ele sunt mai mult platforme pentru a crea mai multe oportunități pentru actorul din mine. Cred că e foarte important pentru oricine să realizeze destul de vreme ce își dorește să facă în viață și să lupte din greu pentru asta, pentru că nu e ușor să obții ce îți dorești nici măcar atunci când știi ce e. Dar cu atât mai greu este când nu aloci timp să investighezi ce anume îți face plăcere să faci.
Cred că viața unui om poate fi împărțită în două mari capitole. Acela când te naști și acela când înțelegi de ce ai fost pus pe pământ- e tot o naștere din punctul meu de vedere. Viața are multe suișuri, coborâșuri și multe deturnări, dar trebuie să rămâi concentrat pe lucrul pe care dorești să îl faci, până la capăt.
Perioada 2010-2012 a fost una aproape epifanică pentru mine. Am simțit că se produce o schimbare la nivel global, că energiile se schimbă. Cred mai degrabă că evenimentele ce s-au produs atunci au fost expresie atât a unei angoase, cât și a unei anxietăți generale. Revoluția Arabă, Occupy Wall Street au fost câteva dintre manifestările ce erau împotriva unei orânduiri bine împământenite. Ele veneau pe fondul crizei economice din 2008, dar cred că reprezintă mai degrabă o expresie ciclică, universală – aceea a tumultului social ce are nevoie de o supapă de ieșire. Poate că maiașii aveau dreptate și am experimentat cu toții un fel de „final al lumii” atunci. Acest clivaj a atins și zona artelor. Dacă luăm doar exemplul filmului, am asistat atunci la o resurgență a science-fiction-ului, dar într-o formă nouă.
Filmul SF a început să îmbrace o haina a științei combinate cu ezotericul. Autori care până atunci nu păreau interesați de SF, deveneau dintr-o dată fascinați de lumea aștrilor. Terrence Malick realizează Tree of Life iar Lars von Trier Melancholia. Numărasem atunci numai puțin de 20 de filme mainstream ieșite într-un singur an aparținând genului SF&F. Această perioadă a informat atât Principiul Incertitudinii – film pe care l-am scris in acea perioadă, dar căruia i-au luat 10 ani să iasă la suprafață- cât și romanul meu SF Tongues of Fire, publicat în 2019.
Să realizezi un film este unul dintre cele mai dure lucruri pe care le poți face. La un moment dat era atât de greu, încât îmi venea să mă dau cu capul de pereți. Asta pentru că depinzi foarte mult de alții ca el să se întâmple. Realizarea unui film se poate asemui cu conceperea unui copil. Și acolo depinzi de alții, ca el să se întâmple. Ca la un copil, filmul iese pe jumătate cu moștenirea ta și jumătate cu personalitatea lui. Dar, tot ca la un copil, e și cel mai frumos lucru pe care îl vezi cu ochii.
Principiul are la bază multă știință și un pic de SF, dar există o temă integrală ce m-a interesat să o explorez: aceea a prieteniei adevărate între bărbați. Cred că orice băiat crește cu o idee despre ce bărbat vrea să devină. De multe ori ea este formată de imagini culturale, de super-eroii care zboară prin Gotham City, de Humphrey Bogart care o salvează pe Ingrid Bergman, sau de un Andrew Tate cu filozofia de carpe diem. Dar cred că mecanica acestor aspirații ascunde ceva mai profund legat de
bărbați. Și anume o căutare permanentă a unui mentorat- în special a unui bărbat mai în vârstă care să-i arate calea. Bărbații experimentează, cred, alte forme de nefericire decât femeile. Un bărbat care nu mai știe ce drum să urmeze, trăiește o agonie cumplită. Este un moment de make or break (face sau sparge) pentru el, și ce e și mai crunt este că agonia aceasta poate ține ani, la unii decenii, iar la unii toată viața. Ea este rezultatul unei presiuni dintr-o societate patriarhală ce așteaptă că bărbatul să își aibă lucrurile orânduite și – repede! dacă se poate. E un adevăr puțin rostit: și anume că majoritatea bărbaților, dacă nu chiar toți, au nevoie să fie salvați de un alt bărbat, într-un anumit moment al vieții lor. Dar de cele mai multe ori salvarea nu se produce. Imaginea mentorului căutat, odată găsită, dezamăgește. Mentorul nu are răspunsul la întrebările noastre sau e poate chiar mai puțin informat decât victima care ii cere ajutorul. De multe ori el nu apare pentru că nu există o formă a lui ce poate fi imaginată. De multe ori ea poate fi găsită aproape de noi, in imaginea tatălui, dar mai toți bărbații evită să o emuleze dintr-un soi de încăpățânare. Se gândesc: „dar pot face mai bine ca el” sau „ uite cu câte chestii a dat greș!” Dar poate cea mai cruntă realizare este că ești mai puternic decât „mentorul” pe care l-ai căutat și găsit în cele din urmă, și atunci nu rămâne decât să stai să te asculți pe tine însuți și, ca într-o soartă hamletiană, te întrebi dacă ceva din ce faci are vreodată valoare.
2 Poate fi un artist pasionat și de științe?
Se spune deseori că arta perfectă este știință și știința perfectă este artă. Cred că e ceva adevărat în dicton. Muzica este arta perfectă, pentru că nu poate păcăli ascultătorul. Dacă ești fals, se aude.
Dar e incredibil de multă știință în ea. Cred că majoritatea muzicienilor nu se gândesc conștient cum să își construiască o piesă, din punct de vedere științific. Ei își ascultă instinctul, vibrația, flacăra din suflet, dar ceea ce numim noi ritm, rezonanță și vibrație cred că este de fapt știință. Exită mult Fibonacci și Raportul de Aur în compozițiile lui Mozart sau Bach, iar Mozart se spune că era conștient de secvența Fibonacci pe care a folosit-o cu preponderență în sonatele lui- lucru pe care l-am speculat și eu într-un text dramatic scris acum doi ani, intitulat Opera de Trei Milioane, ce a avut premiera ca spectacol radiofonic la Radio Iași.
Când aveam 14 ani m-am apropiat de matematică. Apropierea s-a produs din nevoia de a căuta certitudine în viața mea, într-un moment în care nimic nu părea cert. Părinții mei divortau și, ca să își poată gestiona logistica partajului, am fost lăsat la bunici. Simțeam că îmi este smuls un covor de sub picioare – la propriu și la figurat- nu reușeam să înțeleg lucrurile complicate și nimic nu e mai complicat decât emoțiile oamenilor. Aveam nevoie să știu că 1+5=6 și matematica îmi oferea asta. Devenise o zonă sigură, un cerc magic, ca și Cercul Magic al lui Edward Castronova în care realitatea este ținută la distanță și există un noi set de reguli clare care guvernează Cercul. Cred foarte tare că fascinația noastră cu jocul provine din faptul că jocul vine la pachet cu reguli foarte simple de urmat. Indiferent că joci șotron, Monopoly sau faci gimnastică ritmică există un set clar de reguli ce trebuiesc respectate. În matematică, rezolvarea unei ecuații oferă un confort pe care realitatea nu îl poate oferi. Există o concluzie la tot efortul depus, cunoaștem cheia finală și asta ne dă un sens de satisfacție și împlinire.
Cred, de asemenea, că persoanele pe care noi ii numim nerds sau geeks (tocilari) sunt de fapt peroane foarte sensibile care își exprimă dezamăgirea față de viață. Unei persoane sensibile ii este foarte greu să accepte incertitudinea, dar o forță magică și vitală este dobândită când acceptăm acest lucru. Suntem obișnuiți să ne urmăm drumul vieții după călăuze tarkovskiene, dar adevărata libertate sau descătușare a unui individ se produce atunci când acceptă că în ecuația x+y, putem atribui lui x și y valorile propriilor noaste atuuri, acele caracteristici ale noastre care ne fac unici și puternici în ochii lumii.
Această acceptare trebuie să se producă tocmai pentru că știința sau matematică au foarte multe incertitudini ele însăși. Cu cât aprofundezi mai mult matematica, cu atât descoperi mai multe paradoxuri și probleme fără răspuns. Eu cred că ele au răspuns, dar nu în geometriile euclidiene în care ne învârtim noi. Raspounsul la Paradoxul lui Zenon e posibil să fie găsit în matematici înalte, și prin asta mă refer la matematicele altor dimensiuni. Cum noi nu operăm în aceste stratosfere nu ne rămâne decât să ne construim calea vieții așa cum ne-o dorim noi. Și cred că drumul asta e diferit pentru fiecare, și e ok așa. Important e să ne bucurăm unul de altul atunci când drumurile noastre se încrucișează, chiar dacă această încrucișare este temporară.
În cele din urmă, atât arta cât și știința sunt preocupate cu investigarea fenomenelor naturale- indiferent dacă asta înseamnă lumea naturală sau comportamentul uman. Știința vrea răspunsul la trei mari întrebări: Cine suntem? De unde venim? Care e scopul final? Oricine a lucrat în teatru, de
pildă, cunoaște că actorii sunt preocupați de exact aceleași întrebări. Cred că oricine va pătrunde un pic mai adânc în tainele ambelor lumi va ajunge mult mai repede la un răspuns care să aline sufletul decât cel care va încerca să țină lumile la braț distanță una de alta.
3 Există zei sau demoni care ne dirijează evoluția?
Există. Cred că există un Dumnezeu și un diavol care ne corupe. Indiferent ce formă sau nume ar lua acestea. Fie că e vorba de entitățile creștine sau energiile astrale, de armonia universalis sau de extratereștri, cred că suntem supuși unor forțe ce exercită presiune asupra noastră. Eu, personal, cred că există un Dumnezeu, tocmai pentru că avem în noi o nevoie acută ancestrală de apartenența. Mai mult, dacă e să respectăm modelele de organizare în natură, după principiile repetitive ale forțelor de rezonanță, cred că fenomenul prin care orice formă de viață are și un părinte este reflectat și în legătura puternică pe care o avem cu un părinte ancestral. Dacă rezonanța, în forma de organizare a sunetului și vibrației prin spațiu și timp, face ca forma fizică a unui iepuraș să fie reflectată și într-un nor sau o nucă să emuleaze perfect forma creierului uman, inseamnă că și legătura pământească părinte-copil este oglinda unei legături mai vechi ancestrale între o forță divină parintească și un suflet de pe Pământ.
Cred că marele mister este când s-a produs coruperea. Fie că suntem rezultatul încrucisării dintr-o specie de extratereștri narcisiști cu niște primate pașnice, care nu își puneau problema dacă au uitat gazul deschis când au plecat de acasă, sau că, într-adevăr, am căzut din Rai în urma accesului la pomul cunoașterii, coruperea a născut frica și spaima în om. Și cred că Dumnezeu încearcă să ne învețe că nu ar trebui să ne fie frică de nimic și să acceptăm totul ca pe un joc.
Nichita Stănescu spunea că viață nu trebuie trăită decât dintr-un singur motiv: din curiozitate. Noțiunea de joc divin are rădăcini puternice în conceptele teologice hinduiste. Indienii o numesc Lila – tradusă liber din sanscrită ca joc, amuzament – concept prin care Divinitatea Absolută (Brahma) vede întreagă Creație ca un joc. Actul creator, la indieni, este spontan, liber și nu are un scop suprem. Cum Brahma este văzut ca zeul perfecțiunilor, el nu poate crea cu scopul de a atinge ceva ce el deja posedă. Brahma nu își dorește nimic. Lila devine astfel un sport al lui Brahma care nu pornește dintr-o dorința conștientă de crea, ci, simplu, doar de a se juca.
4 Avem șanse să supraviețuim epocii atomice?
Da… Perspectivele nu sunt chiar grozave. Trăim în plin Dr Strangelove, când oricine poate apăsa butonul, doar că așa i se năzărește lui. Cred că dacă va fi apăsat- eu sper că nu ajungem acolo- va fi făcut tot din frică, și nu dintr-un act epic de inițiativa. Sau poate pisica vreunui dicator se va plimba o dată pe masă și se va întreba: „oare butonul asta ce face?” Eu nu cred că Pământului îi va pasă prea tare dacă supraviețuim sau nu. Am aceași perspectiva legată de polemicile prin care acțiunile noastre rănesc planeta. Eu cred că Planeta va fi bine oricum. Nu cred că planeta e problema ci că acțiunile noastre or să ne distrugă pe noi ca specie. Planeta poate oricând să ne dea un scurt brânci și să ne scoată din schemă. Oricând își poate zice: „m-am cam săturat de ăștia.” Cred că suferim puternic de sindromul grandorii. Avem senzația că totul este foarte important și luăm lucrurile foarte în serios. Îmi readuc des aminte de momentul de epifanie pe care Carl Sagan l-a trăit atunci când a văzut celebra imagine The Pale Blue Dot (Micul Punct Azuriu) captată de Voyager 2 atunci când, la cerințele NASA, și la distanță de milioane de kilometri de noi, sonda și-a mai întors odată camerele către Pământ și l-a surprins într-o imagine care acum face parte din moștenirea noastră culturală.
Concluzia lui Sagan, că suntem atât de nesemnificativi în marea schemă a cosmosului, că războaiele și strădaniile noastre nu sunt decât boabe de praf interstelar într-un deșert comic rămâne în continuare un panseu în văzduh, pe care e posibil să ajungem să îl prețuim doar atunci când va fi prea târziu.
5 Dar celei a plasticului și consumismului poluant?
Cred că se produce deja o schimbare – chiar dacă e mai mult o glisare mentală, decât acțiuni concrete drastice – în modul în care ne raportăm la plastic, poluanți și consumerism. Dar sunt și forțe care ne împing înapoi, împotriva schimbării. Cred că ne lipsește puternic conceptul de economie. Avem senzația că avem nevoie de multe că să supraviețuim. În teatru, eficiența și suficiența se produc deseori prin economie de mijloace. Nu trebuie să faci multe, ca să fii un actor eficient. Unul dintre mari reformatori teatrali ai sec. XX, Jerzy Grotowski, asemăna actoria cu sculptura. El spune că actorul trebuie să fie ca un sculptor: să extragă acea formă care deja se găsește în blocul de piatră, dezvăluind-o astfel, în loc să o construiască. Spus succint, actorul vine deja cu un bagaj de anxietăți
create de lumea din exterior, iar menirea lui este să se elibereze de tot ce e redundant ființei lui, pentru a fi un creator adevărat. Găsesc că există, astfel, o paralelă și în modul în care ne raportăm la consumerism. Avem tendința de a cumpăra sau consuma pentru a ne umple goluri din suflet sau a câștiga validarea celorlalți. Nu avem o filozofie aliniată cu modelul sistemelor viabile, acele sisteme care sunt autosuficiente și regenerative. Toate sistemele viabile există în armonie cu natură, există o simbioză gentilă în modul în care folosim doar ce ne trebuie. Speciei umane îi lipsește din plin această eleganță simbiotică. Ne comportăm ca un elefant într-un magazin de porțelanuri chinezești. Creem mult prin distrugerea naturală a resurselor. Cred că natura încearcă să ne explice din greu cum să facem dar, ca în multe aspecte ale vieții, nu avem urechi să auzim.
6 Suntem pregătiți pentru intrarea într-o lume globală?
Mi se pare că am intrat deja de o vreme în ea. Dar am preluat ce e mai rău din lumea globală. Suferim toți de anxietate generalizată, frică de războaie, boli, frică de dușmani invizibili. Accesul la informații e cu două tăișuri: pe de o parte informația e putere, pe de altă parte, stricând corolele de minuni ale lumii, încep să te afecteze tot ce se întâmplă în univers. Cred, mai degrabă, că începem să depășim lumea globalizată și ne îndreptăm înspre o lume a nișării. Consumerismul începe să fie targetat pe nișe. Diferența față de formele vechi e că nișarea nu mai ține cont de factori demografici sau geografici, ci de interese. Inteligența artificială este programată să ne servească doar acel tip de informație cu care noi ne-am obișnuit. Cred că este un pericol imens, ce duce la izolare. Pentru că informațiile targetate încep să valideze doar ceea ce cauți, răpindu-ți posibilitatea de a fi deschis către alte filozofii de viață și alte tipuri de interese și cunoașteri. Văd această tendință în toate industriile. Lucrând în lumea filmului văd cum totul este targetat pe nișe. Un film ca Toți Oamenii Președintelui, care era „pentru publicul general” acum câteva decenii, este considerat acum un „thriller conspiraționist” de anii 70. Acest gen de film ar beneficia acum de o campanie agresivă de a atrage doar un singur segment al consumatorului de film: acela pasionat de conspirații politice. Un film precum Capricorn One, deși are elemente conspiraționiste, nu ar fi destinat aceluiași public căruia îi place Toți Oamenii Președintelui, ci grupului căruia ii plac conspiratiile spațiale. Desigur toate aceste tipuri de campanii de marketing pe segmente nișate au o incentiva financiară la mijloc. E mai ușor să vinzi un produs segmentului de populație care este deja obișnuit cu atribuțiile produsului.
7 Ne contactează extratereștrii sau ne evită?
Când eram mic tata găsise la serviciu un acvariu. Ca să nu stea singur și bătut de soartă într-o debara, i-am convins pe ai mei să mergem la piață, unde, într-un colț al pieței, exista pe vremuri piața de animale. Impropriu spus, pentru că nu găseai decât pești și găini. Îmi luasem cinci peștișori de care eram foarte mândru. Eram fascinat de cum își ocupă existența zilnică, doar înotând în cerc într-un spațiu închis. Observam că operează în două dimensiuni: în față, și, ocazional, mai virau stânga- dreapta. Puteam să stau deasupra lor, urmărindu-i și ei să nu aibă nici un habar că eu sunt acolo.
Michio Kaku spunea că un mușuroi de furnici lângă o autostrada nu ar înțelege conceptul de autostrada. Ar trece mașini în goană pe lângă mușuroi și ei nu ar înțelege nimic din dialogul asta rutier. Așa și noi. E posibil să ne aflăm în mijlocul unui întreg dialog intergalactic și noi nici măcar să nu avem habar, pentru că nu operăm în aceste dimensiuni. Cred că facem o greșeală focusându-ne pe viață extra-terestră când viața-extra-dimensională poate fi chiar lângă noi. E posibil ca cei ce sunt angrenați în acest dialog cosmic nici să nu ne bage în seamă pentru că am fi prea nesemnificativi și nu am contribui cu nimic la dialogul lor. Cred că există alte ființe ca noi, la fel cum există și alte mușuroaie de furnici de partea cealaltă a autostrăzii, dar e foarte greu de trecut autostrada. Căutând viață extraterestră noi căutăm viață care operează doar în aceleași dimensiuni în care operăm noi. Până foarte recent căutam viață doar pe frecvența Hidrogenului. Dar există miriade de alte frecvențe, pe care noi nici nu le atingem. Este foarte greu de definit ce este viață extraterestră oricum. Furtunile care țin sute de ani de pe Jupiter ne demonstrează că planeta este foarte vie. Vulcanii care explodează pe Venus, la fel, geizerele de pe Europa ne arată că există activitate ce poate fi definită că viață. Doar că e viața care nu ne convine nouă. Pentru că vrem să găsim ceva ce arată ca noi. Cred că facem o mare greșeală. Pământul nostru poate fi o ființă cu inteligență și noi nici măcar habar să nu avem că încearcă să ne protejeze, să dialogheze cu noi, sau să ne avertizeze.
Îmi place să îmi imaginez doi locuitori de pe Venus care se relaxează într-o piscină cu lavă fierbinte, sorbind dintr-un cocktail, uitându-se la cer și la Pământul nostru și unul dintre ei îi zice celuilalt: „Auzi, Ioane! Crezi că ar putea fi viață în toată verdeața aia?” Cam așa cred eu că noi căutăm viață
extraterestră.
8 Ce muzică preferă și îl inspiră pe regizorul Sebastian Bădărău?
Îmi place muzica de orice fel. Nu am ținut niciodată cont de genuri. Important e să fie bună. Pot zice că am o afinitate cu rock-ul progresiv. Cred că Heaven & Hell al lui Vangelis e cel mai bun album scris vreodată. Mie îmi place să mă și mișc și cred că am o prevalență spre funk. Într-o bună perioadă am ascultat funk electronic- cred că cel mai bun reprezentant pentru genul asta e John Carpenter. Cred că o mare parte din succesul filmelor lui este datorat muzicii. Muzica din Asalt Asupra Secției 13 face tot filmul. La fel în Evadare din New York sau They Live. Îmi place muzica fără versuri, cum se spune popular și grobian. Eu sunt -de natură- un reducționist. Adică îmi place arta să aibă doar elementele necesare și suficiente ca ea să existe. Și, în general, îmi plac liniile melodice simple, încărcate de ritm, repetiție și care adaugă straturi cu fiecare progresie. E muzică ritualică ce descriu eu. Cred că dacă mă nășteam în Africa acum câteva mii de ani, genul asta de muzică aș fi ascultat seara, în jurul focului.
Cred că e important pentru orice tip de muzică să conțină ritm. Nu mă refer aici doar la ceva punctat în cadrul piesei, ci la faptul că muzica pornește din impuls fizic corporal. Îmi place foarte mult jazzul pentru că el conține aceste element de ritm prin faptul că angreneza forțe de joacă bazate pe improvizații. Tot jazzul bun are o calitate improvizatorică, ca și cum se naște în moment, din schimbul de energii între muzician și acultator.
9 Ce scriitori români (de Science Fiction?) sunt mai atractivi pentru lumea filmului românesc? Sunt idei interesante de scenarizat?
Multă lume uită că înainte de Cloud Atlas a existat Adam și Eva al lui Rebreanu. Nu te-ai gândi la Rebreanu ca scriitor de science-fiction, dar opera lui conține elemente de misticism și știință pe care le asociezi cu hard science fiction.
Cred că suntem un popor incredibil de fertil în domeniul scriituri de science-fiction dar avem nenorocul că nu vorbim engleză și opera noastră nu transcende spațiul mioritic. Ne asemănăm cu polonezii și cehii aici. A fost nevoie ca Petru Popescu să plece din țară, ca Ultimul Val să ajungă în
conștiința mainstream, și chiar și atunci opera lui nu a fost adaptată de un regizor român. Ce e drept Peter Weir e un regizor extraordinar dar nu înțeleg de ce regizorii de film români se feresc de opera SF. Urmuz este un scriitor fenomenal. Din nou, complet ne-ecranizat în România.
Cred că poziția noastră la porțile Asiei este și binecuvântare și blestem. Suntem un popor prins între pragmatismul occidental și ezotericul asiatic. Prin urmare, opera noastră este mult prea complexă pentru marketarea nișata care face ca o opera să devină cunoscută. Până și literatura de speculație bazată mai mult pe fantasy conține elemente de filozofie mult prea complexe pentru un public de popcorn.
Trebuie să recunosc că aceste bariere care opresc literatura SF românescă să între în conștiința mainstream m-au făcut și pe mine să nu mai fiu la curent cu scriitura românescă de speculație. Când eram tânăr l-am citit pe Ion Hobana și mi-a plăcut mult Omohom al lui Cristian Tudor Popescu, pe care l-am citit mai recent, dar sunt mulți scriitori, care sunt sigur sunt foarte buni, dar pe care nu-i cunosc. E vina mea, nu a lor.
Dar mă gândesc de multe ori la Cuadratura Cercului al lui Gheorghe Săsărman. Povestirele de acolo sunt superbe și ar merită să fie ecranizate, în special Atlantis pe care l-am adorat.
10 Există o piață a filmului de artă în România? Care e evoluția cinematografiei noastre în ultimele decenii?
Suntem binecuvântați la capitolul ăsta. Am avut norocul să avem regizori mari. Filmul românesc a fost cunoscut în principal ca film de artă. Dar începe să devină un business la fel ca în State. Începem să producem din ce în ce mai multe filme comerciale care nu au valoare decât de consumerism. Până și filmul de artă suferă modificări. Ele sunt, în principal, cauzate de cerințele programelor de finanțare, care cer ca anumite criterii să fie bifate pentru ca un film să primeaca bani de producție. În special filmul de artă primește finanatare doar dacă e interesat de mobilitatea grupurilor în contextul factorilor sociali. Ori orice operă care se focusează pe atributele unor grupuri (imigranți, clasa săracă, parveniți, politicieni, figuri istorice) pierde ceva din misticismul asociat spiritului uman. Unde ai pune un film ca Nuntă de Piatră al lui Dan Pița și Veroiu în contextul marketarii de astăzi? Un asemenea film, care este o capodoperă, nu ar primi bani de la finanțatori astăzi. A devenit un hobby de lux să poți să faci filmul pe care ți-l dorești. Acest trend global de „aprovizionare” a grupului țintă sugrumă din fașă ideea filmului original. Singurl lucru bun vine, mai degrabă, din încercarea de comercializare a industriei de film din România.
Din păcate, singurul gen care vinde momentan în România este comedia. Pentru că e destul de ieftin de făcut. Nu îți trebuie cascadori, imagini spectuloase, doar un script ok, câteva gaguri și niște actori comici. Dar aici vorbim de comedie de bar, nu de Operațiunea Monstrul sau Actorul și Sălbaticii.
SF-ul costă bani. În special cel de tip speculație sau fantasy. Ori România încă nu poate concura cu Hollywoodul la acest nivel. Nici măcar o coproducție între trei țări europeene nu ar dispune de atâția bani câți sunt disponibili în State. Dar speranța mea e că e nevoie de unul sau două exemple de filme de gen care întră în mainstream pentru a schimbă direcția vântului. Și cred că această schimbare va pleca din filmul independent românesc. Care până acum era sublim, dar lipsea cu desăvârșire. Cred că atâta timp cât sunt voci tinere care vor încerca să facă film, fără presiunile unui finanțator, avem o șansă ca filmul de gen să prindă aripi și în România.
11 Ce ar trebui să se dezvolte la noi, pentru a ne construi un viitor mai bun? Care ar fi marile lipsuri ale românilor?
Cred că trebuie să fim mai curajoși. Ne lipsește spiritul de inițiativă, și suntem ușor apatici. Nu e vina noastră, neapărat. Suntem un popor care suferă de PTSD. Ne place să facem lucrurile într-un anumit fel. Nu prea acceptăm că există mai multe adevăruri în lume. Dar suntem și un popor de genii. Deci, în concluzie, suntem un popor de genii, traumatizat. Cred că Rapsodia Română a lui Enescu surprinde foarte bine esența românilor: și nebunia, și angoasa, și misticismul și magia ce e în poporul asta. Cred că trebuie să scăpăm de traumele trecutului, mai întâi, pentru a face schimbări majore. Și trebuie să învățăm să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin. Și cu privirea mai mult spre cer și mai puțin înspre pământ. Aș putea spune că avem nevoie de drumuri mai bune, de fonduri de cercetare mai mari, pentru că avem resursele intelectuale pentru asta, dar până nu se schimbă ceva în conștiința comună, la un nivel de epifanie, toate aceste îndrumări par de prisos.
Mulțumesc!
22 octombrie 2024
***
Vezi și:
„PRINCIPIUL INCERTITUDINII”, FILM FINALIST LA „OSCARUL” FILMELOR DE ȘTIINȚĂ
și
