„Normalism”

Există o sumedenie de texte publicate în reviste, relativ noi, care vor să schimbe contextul actual, îmbâcsit de similitudini uzitate. Unele reușesc, altele nu. Ceea ce nu înțeleg unii critici, autori din noul circuit, din care, uneori, facem toți parte, este că fără o bază solidă, nu există nimic nou. Nu există „metamodernism”, nu există literatura „queer”, nu există feminism, fără o fundație reală. Un curent nu se formează doar printr- o temă abordată. Insuficient, cum mi-a zis un profesor pentru admiterea în examen. Și nu era vorba despre o insuficiență de cunoaștere. O temă are nevoie de vechile vehicule ale curentelor valide din trecut. Nu poți vorbi despre queer fără o pregnantă acuitate literară; mai ales fără o istorie relativă de context, de bun simț; nu înseamnă că dacă simpatizezi cu „mișcarea”, poți scrie un text bun, nici măcar, picaresc sau romantic, corect executat, mai ales queer .   Putem vorbi despre orice, fără o rigurozitate aplicabilă, cădem în derizoriu. Și asta se datorează etapelor superficiale pe care literatura română le-a sărit. Noi nu am avut nici măcar un formalism, nu vorbesc de neo-formalism poetic sau măcar, un biet obiectivism(anii 50). Am sărit din comunism într-un duoămiism(reușit dealtfel) fără o ardere completă, un hibrid supra-compensat dintr-un modernism optzecist neasimilat,trecând într-o formă acumulativă(avară). Eu cred că douămiismul a luat totul. Nu am disecat și înțeles modernismul atât de complex și complet, atât în domeniul dramaturgiei (includ, aici, și proza) nu mai vorbim de poezie. Un talmeș-balmeș al valorilor, într-un creuzet fără experiență. Fiecare are impresia că orice îi trece prin cap, e poezie, eventual, proză. Circuitul repetitiv al pupincurismului din epoca de aur, fiecare are o revistă proprie, blog sau site literar și  vrea să dezlănțuie valoarea reală a textului, componenta stabilă a unei fraze indisolubile. Nu mai există comunicare, decât, colocvială, de cartier, și noțiunile sunt diluate. Fiecare se grăbește să dea o definiție proprie poeziei, prozei scurte. Să ia rolul unui Don Quixote egocentric, să rezolve problema pe cont propriu, pe barba sa.   Vrea să acapareze prim-planul și așa, subliminal al literaturii autohtone. Când se vor coagula toate astea, Mefisto știe. Afectați de propriile texte la care nu vrem să renunțăm, suntem oripilați de greșelile celorlați, fără să vedem propriile erori, suntem ancorați într-un proiect egocentric, unde publicăm și susținem doar propriile sosii, unde, valorile s-au decantat, lăsând loc formelor mediocre.

Nu-o poți înțelege pe Olga Tocarckzuc, fără să-i fi citit înainte pe Sienkiewicz și Prus, nu poți să-l înțelegi pe Milton, fără Shakespeare, sau, pe Faulkner, fără Joyce sau  Virginia Woolf. Nu poți să-i înțelegi pe Erofeev, Sorokin, fără să-i fi citit pe Bunin, Gogol, sau pe Mo Yan, fără Lu Xun. Există o continuitate specifică fiecărui curent literar definit, fără de care, divaghezi inutil. Nu-l poți citi pe Gunter Grass, fără să-l fi înțeles deplin pe Goethe. Este simplu. Nu poți sări etape, fără o cunoaștere detaliată. Nu poți să-l înțelegi pe George R. R. Martin, fără să-l fi citit pe Scott și Dumas. Inovația este un travaliu considerabil, cărnos, cu funcții multiple. Și, personal, cred că modernismul, cel puțin, în literatura europeană, nu a fost pe deplin asimilat. Modernismul este la baza tuturor noilor curente, în forme incipiente; este firesc, un curent puternic creează numeroase multiplicații fără formă, tocmai, acest aspect consolidând veridicitatea curentului în curs. În această magmă a modernismului ajuns în forma sa finală, apar bastarzi, cu viteza luminii, încercări firești ale unui curent puternic, pentru a trece la nivelul următor. Doar riguroasele legi ale unui text solid, fără balastru, poate forma un „nova via”  al literelor.  Texte peste care se trece ușor cu vederea, pentru că este, fie, tânăr, ușor de scuzat, fie că are o anumită funcție sau face parte dintr-o „tabără” sau, mai grav, e la modă.

Textul stă în picioare într-un singur scenariu. Început, mijloc, sfârșit, concret, non-verbalism, riguros și intolerabil cu poliloghia. Atât de aproape de dogmele lui Ezra Pound privind poezia modernă. Imagistica este, de-asemenea, providențială. Dacă tanti de la chioșc ne-a supărat, și noi nu facem nimic  cu ea, poate nu cum a făcut Kafka, dar nu facem nimic, o lăsăm acolo, puturoasă și durdulie, așa cum a creat-o Dumnezeu, chit că suntem în anul 2023. Este numai vina noastră, săraca vânzătoare, în ciuda imaginației, stă la fel, nici măcar, într-un obiectivism real, că nu este cazul, prin filtrul memoriei, nu va sparge bariera timpului, probabil, din teama de-a nu cădea-n derizoriul paraliteraturii, cum zic unii. În același timp, nici măcar nu o lăsăm așa, naturală, o purtăm fără voia ei în naturalul exasperant, fără acuitate, fără tăierile fine, creând o mogâldeață, omorând o poveste. Adică, soluția de mijloc,  tratament greșit într-o manifestare artistică. Și nu neapărat din lipsa lecturilor, ci mai degrabă din lipsa curajului și a intuiției.   Astfel și eu mă simt îndreptățit să întreb, unde a dispărut normalismul? Cum bine spune un tânăr poet, prieten, C. C. „ Nu-mi plac de nicio culoare „ismele”.  Și pe bună dreptate, cu toate astea,  îmi este dor de duminicile din satul natal al părinților mei, Vulturești, când stăteam pe prispa casei bunicilor, cocoșii cântau și căruțele treceau prin fața porții spre târg. Acum nu mi-aș dori altceva, atunci, nu știam asta și voiam mai mult. Tot ceea ce am vrut am obținut, din păcate, s-a dovedit a fi nisip în vânt în fața prezentului de atunci.  Sau cum zicea Lin Yutang, (citiți Lady Wu, recomand- culmea, carte foarte bună care are note pe GoodReads, totalmente inadecvate) :

“When small men begin to cast big shadows, it means that the sun is about to set.”