„Nimeni nu are nimic de pierdut.” Mi-a zis-o pe un ton infatuat, privindu-mă de parcă aș fi fost o puștoaică naivă. M-a luat de mână și, îmi amintesc, era foarte rece, ca un om mort. M-am lăsat trasă în întunericul foișorului de pe malul Begăi. Și mi-a prins părul în mâinile lui, și m-a sărutat în frig, cu luminile de pe mal reflectate în luciul apei. A fost scurt. Dar mi-a plăcut. Ovidiu a fost un tip super de la bun început și-l cunoșteam de foarte mult timp. Era înalt și când se speria sau se enerva, se bâlbâia.
*
Am spus că nu vreau, nu pot, nu țin neapărat să mă dezbrac, fix în momentul ăla și s-a oprit, a tras pantalonii, a închis cureaua și a ieșit val-vârtej. Părea un tip ok, dar nu aveam chef, pur și simplu, se mai întâmplă și eu am drepturile mele, mă gândesc, nu…?!
De data asta m-a legat cu un elastic de sport, cu mâinile la spate, și de o jumătate de oră își face de cap cu mine, am fumat un joint, am băut o sticlă de Jagermaister, am tras o liniuță din aia slabă de la băieții din spatele poștei și cu toate astea viața are un gust prost. Parcă nu mai absoarbe nimic.
Toni era polițist de weekend, leneș și fără niciun chef; dacă nu-l atrăgea cazul, nu mișca un deget. Pe „Martirilor” era liniște, poate și datorită faptului că era august și toți plecaseră în vacanță. Apartamentul era situat la etajul unu, într-o casă înaltă, naționalizată. Sărăcăcios, cu linoleum de pe vremea bunicii și uși din lemn vechi, vopsite în alb. Mirosea îngrozitor. Un antreu generos cu o mochetă nouă de prost gust, cu romburi galbene pe un fond negru, nu avea nimic în comun cu pereții albi și lustra cu zorzoane de sticlă. O mâță neagră cu pieptul alb se plimba pe acolo în voie. Și Răzvan de la comunitară, făcea mișto de el:
-Toni, poate pisica să fie criminalul, nu!? Tu ce zici, maestre?! Și-i dădea ghiont colegului său nou, pirpiriu, cu o mutră seacă și suptă. Râdeau cu gura până la urechi și se uitau la el. Toni nu era un tip cu probleme de stimă de sine, îl durea în cot de părerile celorlalți, scoase o țigară și se uită la ei:
– Cum să nu?! Știi cazul cu baba de la Spitalul județean, ce a sfârșit sfâșiată de un motan în călduri, nu?! Ziceau că fuseseră mai multe pisici, ea avea vreo patruzeci de mâțe, în fine…
Și în timp ce vorbea analiza camera. Postere vechi cu Black Sabath și Queen. Un acvariu cu un scalar. Victima, o fată, în jur de optsprezece-nouăsprezece ani, stătea pe burtă cu mâinile tăiate, cu un sutien roz rupt. Bucile relaxate, se lăsaseră într-o parte, nu mai stăteau țepene, câteva urme de celulită, nu avea mai mult de un metru șaizeci și doi, șaizeci și trei. Trupul rece lăsa un iz morbid, un fel de apăsare greoaie plutea în cameră, asemănătoare cu cea din morgă. Numai că aici nu mirosea a cloroform.
Zicea că, poate, acolo locuiește el. Pereții acoperiți cu postere, nevăruiți de ani. S-a pus pe canapeaua de lângă fereastră. Și-a aprins o țigară, s-a uitat la mine și mi-a zis:
-Mâțo! Dezbracă-te!
M-am uitat la el mai atentă. Avea vărsat de vânt pe toată fața. Mirosea precum un mecanic auto, deși el spunea că era contabil. Avea mâinile uscate și arse de lumină. Cu o piele zbârcită ca o hârtie creponată. Uscat și înalt, cu brațele mai lungi decât restul trupului.
„Nimeni nu este suficient de naiv.” Ultimele lui cuvinte și a apăsat pe trăgaci. Un zâmbet sinistru în colțul gurii, sticla de Jameson pe birou, țigarea fumegând și mirosul acela permanent de învechit care plutea în apartamentul său.
„Bârlogul ăsta miroase a moarte. Cred că, lucrurile după care se dau toți în vânt, dar pe care, cel puțin în public, toți le detestă. Suntem butoaie pline cu reziduuri ale societății. Rebuturi, nimic mai mult. Rebuturi care trăiesc cu speranță că la sfârșit, cineva, Dumnezeu, Buddha, vreun post de televiziune, le va asculta lamentările după o viață de căcat. În fond, cred că ăsta e singurul lucru pe care-l producem constant, în fiecare zi și suntem din ce în ce mai buni. Prefer să fim sinceri până la capăt. Vezi tu, pisicuțo, arăți bine, e adevărat, dar cu asta nu poți cuceri lumea. Este nevoie de mai mult. Înțelegi?…Poate că într-o zi, când va fi prea târziu, vei înțelege în întregime cum stă treaba și te vei îngrețoșa fără doar și poate. Dar va fi târziu, vei merge până la capăt. Mirosul ăsta, îl simți, uite-l, stă ancorat în fum, se lipește de tavan și nu-l mai poți da jos de acolo. ”
Toni fuma mult. Privea puștoaica și nu înțelegea un lucru. Avea două tatuaje mici pe inelar. K și As. Putea să jure că le mai văzuse undeva. Și-a amintit brusc. Ea era. Lavinia S. Vechea lui prietenă.
Moartea are un gust de țigară electronică. Simți că nimic nu mai este ca înainte, dar tot speri să găsești aceeași plăcere. Totul se transformă. Sentimentele devin mici conflicte interioare. Foamea nu mai e o pacoste. Iubirea este de formă. Aparent trăiești, dar doar așa, de văzul lumii, pentru că știi, de data asta, că e o simplă șaradă. Vezi, Toni, când glonțul mi-a traversat carnea, am avut senzația că inima mea se va topi ca un cub de gheață, de parcă, ar fi fost pe bune, un cub de gheață, nimic mai mult, și toată forța ei, plăsmuită de imaginația mea, a făcut-o motorul esențial, deși, în final, s-a dovedit a fi o textură anorganică. Îmi poți spune că tu știi de ce am fost împușcată, că ai înțeles de ce m-a ales Ovidiu, dar ce mai contează, când eu sunt aici și el se plimbă în celula aia de trei pe trei. Poate că neliniștea lui nu este suficientă pentru mine, te-ai gândit la asta?! Prefer să fiu ca el, decât să stau aici în tubul ăsta și să vorbesc într-una. Și frigul îmi cucerește fiecare porțiune de memorie, simt cum face parte din mine și , ceea ce este și mai grav, nu pot trăi fără el. Este încorsetat în fiecare celulă, precum o nouă informație, care și-a făcut loc în ADN-ul meu. În fond și la urma urmei moartea, la fel ca viață, este o stare intermediară, un fum care se ridică, dar nu știi de unde vine, cine-l produce, un coș, buze fără ruj, un rug…Înțelegi?
Toni a apăsat off și vasul Dewar NextGeneration s-a închis și fata a dispărut într-o ceață deasă, în marea sală de tuburi a Agenției. Vorbise prea mult cu ea în ultima vreme și fiecare cuvânt i se agăța de creier ca o cange. De ce o alesese Ovidiu tot pe ea? Ce avea Lavinia S. special? Și răspunsul la întrebarea asta nu o putea da decât un singur lucru. Să acceseze copilăria ei, dar pentru asta avea nevoie de nervi tari. Și știa unde putea obține o noapte deosebită.
Se săturase de femeile „criogenate”. Unde mai pui că frigul, despre care vorbea și Lavinia S., le făcea pe toate la fel. Le tâmpea, le amorțea memoria, devenind femei de gheață.
Barul era gol. Câțiva pierde-vară. „ Vreau o cameră!” și a primit-o de la chelnerul bătrân. De data asta, îl aștepta micuța roșcată, nou venită. Dezbrăcată cu sânii încă sus, coapse mari, sănătoase și picioare, sticlă de șampanie, groase la bază și subțiri jos. „Iată că am sosit, draga mea.” Și ea a dat din cap, zâmbind ca o soție cinstită și veselă. Apoi a prins-o de păr, a legat-o și a siluit-o până noaptea târziu, când într-un final, a adormit, cu fereastra deschisă și zumzetul străzilor aproape de ei. Și primul lui gând în dimineața aceea a fost tot la Lavinia S. A pornit într-acolo fără să ridice capul din gulerul hainei de detectiv.
Ura ce mai rămăsese din oraș. Și când se-ntorcea în trecut, când avusese loc asasinatul nerezolvat al Laviniei, îl apuca un dor nebun. Era conștient că așa fusese omul mereu. Întotdeauna tânjind după ce-a pierdut și privind viitorul cu reticență.
Uneori am o părere foarte prostă despre mine. Când vedeam cum mă lega și studia, mi se făcea greață de propriul meu trup, de propriul meu spirit.
În fond și la urma urmei suntem puțină magie închisă între patru pereți de carne. Atât. Și carnea doare, se strică, tremură. Astfel că magia rămâne nulă în sensibilitatea ei fragilă. Urâm, dar, în același timp, iubim. Iubim să fim legate, atinse și motivate. Uneori, motivația este mai presus de orice. Motivația este ca un os pentru un câine flămând și omul e un câine flămând, pentru că toată viața sa se leagă de motivații fantastice, sub pretexte de duzină.
Ovidiu era un băiat simplu, fără pretenții, fără un gram de erudiție, dar când se apuca de ceva, era mai hotărât decât un om obișnuit. Și nu se oprea până nu ducea la bun sfârșit o treabă. Și făcea asta de ani buni. Mă lega și eu nu scoteam un sunet. Păcălită de vibrațiile cărnii, eterna poveste. Iar el nu știa prea multe, dar asta o știa bine de tot. Știa pe de rost slăbiciunea mea, uneori, parcă, exersam împreună, o escaladam și o devoram amândoi. Și știam ce va urma, simțeam, plutea-n aer ca toluenul, și nu, și nu, dorința a învins toată carnea mea și a predat ce a mai rămas din mine, mâinilor lui mecanomorfe, fără răgaz ca și cum lumea toată s-ar fi înghesuit în țesutul meu păcătos. Și-mi spunea vrăjeala de-nceput, eterna placă:
„ Oamenii sunt străini de tot ce-nseamnă iubire. Sunt erodați precum rocile de la malul mării sărate. Au obosit și nu au găsit ceea ce căutau. Omul e o lampă veșnic aprinsă, de care nu se satură niciodată insectele inepte. Și aproape orice proces de conștiință, e mai degrabă o reacție la violența nativă. Dacă dorința ucide, atunci înseamnă că lenea te poate vindeca vreodată de ceva. Fals, bineînțeles, așa că, drăguțo, memento mori. ”
Și-a apăsat trăgaciul, și eu am știut, în acea fracțiune de secundă s-a oprit numărătoarea și regulile au dispărut. Am știut lucrul ăsta de pe vremea când mergeam la bunici și seara, înainte să dorm, auzeam brotăceii cum cântau vara, exasperați și în același timp căutând la nesfârșit fericirea. Iar undeva în pieptul meu se strânsese un ghemotoc de smoală călduță, și nu puteam să spun asta cuiva pentru că știam că nu mă va înțelege nimeni atunci. Și ghemul ăsta se disipa-n somn, apoi în serile în care fericirea mi se urca-n gât, apărea, mai pregnant, mai dureros și nu puteam vorbi și gândi zile întregi după aceea. Când articulam vreo silabă anemică, era prea târziu. Mult prea târziu…Criminalul era în fiecare por, în respirația mea, ca un parazit, ca un drog, ca o informație prețioasă pe care trebuia să o ascund de ochii lumii.
Helion, 1-2, 2021
