Deși literatura cu zombie este o ramură importantă a goticului contemporan, nu a fost supusă nici până azi unei analize ecocritice serioase. Cu toate că Sarah Juliet Laura proclama, ofertant, apariția zombie-ului ecologic în postfața romanului Better off Dead (Mai bine mort, 2011), alegoria cadavrului ambulant în rol de ecorăzbunător, închipuită de ea, nu lua la țintă materialitatea perenă a unui Antropocen distructiv, asociat pe bună dreptate de Linnie Blake cu neoliberalismul cultural ale cărui principii par capabile să supraviețuiască apocalipsei civile. La urma urmei, zombie-ul însuși este o ființă cu înclinații globalizante, fie că aspiră la asta în mod conștient sau e mânat pur și simplu de impulsul de-a invada, coloniza și utiliza în chip necruțător tot ce-i iese în cale. Deși s-a observat că zombie-ul a devenit mai iute, mai feroce și – uneori, mai inteligent – de la inovatorul Night of the Living Dead (Noaptea morților vii, 1968) al regizorului George Romero, tranziția sa de la local la global, de la cimitir și gospodărie izolată către labirinturile orașului și toată întinderea unui stat național, este adesea trecută cu vederea. În fond, firea devoratoare a existenței zombie nu se limitează la simpla consumare a materiei vii: activitatea prădătoare a zombilor are un impact și asupra formelor consacrate și convenționale ale identității naționale, politice, sociale sau rasiale ce definesc cadrele culturii umane, făcându-le uneori să pară complet redundante. Zombii nu mai slujesc, ci cotropesc, cu toate că inteligența lor limitată și natura iluzorie a imboldului lor colectiv – sunt mai degrabă indivizi cu un țel comun decât o forță unitară – face imposibilă înțelegerea unor concepte precum „dominație” sau „cucerire”.[1] În urma lor lasă o civilizație risipită, forme de organizare colectivă devenite superflue, sfârșitul vieții așa cum o știm.

Sfârșitul vieții așa cum o știm? Nu chiar. Căci felul în care literatura și cinematografia au imaginat activitatea prădătoare a zombilor se aseamănă mult cu atmosfera atribuită odinioară poveștilor despre carnagiul nuclear, în care populația globului a fost decimată, unde resursele sunt precare, unde mai supraviețuiește în istoriile orale amintirea unei lumi pierdute, unde supraviețuitorii preferă adesea să se lupte între ei, reducând astfel și mai mult șansele speciei, decât să coopereze pentru a reconstrui – dacă nu chiar îmbunătăți – civilizația umană pierdută. Zombie-ul surprinde, mai mult decât o fac vampirul sau vârcolacul, spiritul unor vremuri decadente în care consumatorismului neobosit i se adaugă teama larg răspândită față de o nouă ordine mondială. Caracteristică acestei epoci e și conștiința faptului că acțiunile locale (sau individuale) pot avea consecințe globale.

În acest sens, apocalipsele cu zombie funcționează în bună măsură ca celelalte povești despre dezastre naturale – literatura secetei, de pildă, a potopului sau a pandemiilor globale. Acest aspect e cel mai bine ilustrat în romanul lui Max Brooks, World War Z: An Oral History of the Zombie War (Războiul Mondial Z: O istorie orală a războiului cu zombii, 2006). Deloc întâmplător, World War Z plasează limpede originile epidemiei zombie în Republica Populară Chineză. Alegerea lui Brooks leagă în mod esențial geneza apocalipsei zombie de activitatea industrială, o aparentă poluare a speciei umane ce oglindește imaginea Chinei în rândul occidentalilor, aceea de principal agent în degradarea mediului înconjurător. [2]La Brooks, virusul zombie se răspândește prin intermediul extracțiilor profitabile de organe de schimb, un troc prin care Vestul înstărit achiziționează organe însușite de la disidenții și prizonierii politici chinezi, împotriva voinței lor.[3] Problema aici este strâns legată de neoliberalismul contemporan, cu toate că în mod oficial s-a renunțat la recoltarea organelor destinate exportului, o „afacere de succes” în China.[4] Afaceriștii chinezi exploatează consumatorismul occidental fără să țină cont de consecințele umane sau globale ale acțiunii lor. Aceste „produse” sunt la mare căutare în rândurile consumatorilor vestici, care nu aduc nicio obiecție de ordin etic producătorilor. În aceste condiții, organele umane funcționează aidoma radioului sau altor bunuri neorganice, înfățișând o gamă largă de atitudini față de controlul calității sau integritatea sursei. Atitudinea vădit relaxată a neoliberalilor față de mobilitatea unitară și totodată globală a produselor reprezintă calea pe care „ciuma ambulantă”, abil denumită astfel, migrează din orient către occident, de la donator la destinatar.

Problema mobilității umane este, desigur, centrală în discursul ecocritic. Impactul nefast al Antropocenului asupra mediului înconjurător a fost adesea asociat cu tehnologiile deplasării – în speță cu motorul cu combustie internă și motorul cu reacție – iar deplasarea voluntară a popoarelor își găsește paralele în migrațiile în masă, involuntare, pricinuite de războaie, privațiuni de ordin economic sau foamete. Așa cum transportul aerian al organelor este calea prin care Ciuma Ambulantă e diseminată în lumea întreagă în War World Z, mobilitatea internațională a corpurilor infectate (și încă în viață) reprezintă o cale în plus pentru răspândirea infecției. Imigrația este în mod special văzută ca una dintre activitățile umane prin care populațiile băștinașe sunt expuse în chip progresiv la virusul Zombie, fiind încă în viață, și nicidecum gazde „trupești” (90-1, 118, 120, 124-5). Astfel, trupurile vii, ce găzduiesc infecția, nu aparțin celor care sunt în mod tradițional asociați cu ciuma și contaminarea – săracii, străinii, paria. Potrivit unui chirurg brazilian, care dă un interviu unui jurnalist american:

 

Crezi că fenomenul imigrației a fost singura infecție care a cuprins planeta? Nu toate epidemiile inițiale provin de la chinezi. (…) De ce crezi că atâtea epidemii își au originea în spitale? Oare imigranții chinezi ilegali nu mergeau la spital? (27)

 

Cu toate acestea, organele de proveniență chineză, ilegale și contaminate, migrau în SUA la cererea celor care urmăreau să blocheze intrarea populațiilor de culoare, a Celuilalt. Uneori, migrația și comerțul sunt unul și același lucru.

Și totuși, e în firea acestor flageluri să genereze migrații în masă, să reducă populații până atunci stabile la statutul de refugiați în mișcare, fugind din calea unei amenințări de natură medicală a cărei forță e comparabilă cu cele mai înverșunate pogromuri sau epurări politice.
În acest context al populațiilor indigene strămutate, observațiile tăioase ale chirurgului devin relevante din punct de vedere structural într-un episod ulterior din romanul lui Brooks, în care populațiile neinfectate își caută salvarea în acele regiuni ale patriei considerate greu de cucerit de către hoardele invadatoare. Astfel, acești refugiați interni spulberă ideea deja fragilă și aflată sub amenințare a unei națiuni integrate, devenind străini în propria patrie, în vreme ce zombii (jucând rolul invadatorilor) devin, fără s-o știe, stăpânitorii de facto ai teritoriului cedat. Ulterior, cei care migrează din SUA în Canada, pe jos, sunt descriși astfel: „arătau cum îți închipui că ar arăta refugiații” (124).

Pământul lăsat în urmă, până atunci fertil, devine, fără voie, obiectul tacticii pământului pârjolit, unde animalele domestice sunt lăsate de izbeliște, pradă ușoară pentru sălbăticiuni (287, 318), iar sistemul de cultivare Antropocen, mânat de interese mercantile, devine și el superfluu (142-3). World War Z se apleacă mult asupra gestionării refugiaților. Într-o poveste indiană, morții, „înceți, dar hotărâți” (132) îi urmăresc pe refugiații aflați încă în viață până la o strâmtoare de lângă Shimla, însă drumul străbătut de ambele grupuri este distrus cu explozibile detonate la ordinul unui general Sikh (131-6).[5] Într-un alt episod, new-yorkezii de rând iau cu asalt o fortăreață-adăpost pentru înstăriți, pe „o insulă … o insulă mare … o insulă întinsă… chiar lângă Manhattan” (84), nu în scopul de a-și însuși în mod ilicit o bucată de pământ, ci pentru a „duce femeile și copiii sus” (88), într-un loc ferit.[6] Un mercenar, (83) martor la această luptă între protagoniști muritori, remarcă la un moment dat că „am fost plătiți să-i apărăm pe bogați de zombii, nu de cei mai puțin bogați, care vor doar un loc ferit unde să se ascundă” (88). Pe lângă acești refugiați neinfectați, World War Z mai aruncă în joc un grup de migratori, cei care sunt infectați dar încă nu au trecut încă la stadiul de zombie, și care prin încercările lor zadarnice de a se feri de ei înșiși devin un potențial factor de risc pentru masele de călători neinfectați (72, 120, 124).

Ca urmare a flagelului zombie, lumea occidentală se transformă peste noapte în imaginea – păstrată în amintire – a ceea ce vesticii numeau mai demult, cu condescendență, „Lumea a treia”[7]. Un martor rememorează exodul din Nebraska:

 

„Se întindea până în depărtări: mașini, camioane, autobuze, rulote, orice putea fi condus. Am văzut și tractoare, și betoniere. Pe bune, am văzut până și o camionetă care n-avea nimic pe ea cu excepția unui panou uriaș care făcea reclamă la „Clubul Domnilor”. Pe panou se cățăraseră niște oameni. Vedeai oameni cățărați peste tot, pe acoperișuri, printre bagaje. Mi-au venit în minte niște fotografii vechi cu trenurile din India, de care călătorii se agățau ca niște maimuțe.” (68)

 

Totuși, migrația în bloc a oamenilor în căutarea unui refugiu sau a unei vieți mai bune susține într-o oarecare măsură o versiune a paradigmei utopice îndrăgită de adepții ecocriticismului: mitul vieții rurale, comunale și preindustriale în care excesele prezentului urbanizat au fost îndreptate în chip natural.

Acest aspect e cel mai bine conturat în povestirea Jesikăi Hendricks, care leagă viziunea ei asupra lumii post-zombie, presărată cu obiecte îndrăgite odinioară (o colecție de DVD-uri crăpate … foehnuri, console de jocuri video, zeci de laptopuri” (123)[8] – care nu-și mai găsesc niciun rost în contextul prăbușirii culturii care le-a produs, de fuga ei din fața valului de cotropitori morți.[9] Hendricks vede în sălbăticia canadiană un „Tărâm Promis” (125) și, pentru scurtă vreme, când refugiații americani și canadieni se stabilesc într-o regiune în care clima rece îi ține la depărtare pe morții ambulanți, asta și este. „Știam că dacă vom merge suficient de mult spre nord, totul va fi în regulă”:

 

„Pentru o vreme, a fost. Aveam o tabără minunată pe țărmul unui lac. Nu erau oameni mulți pe-acolo, dar erau suficienți cât să ne simțim „în siguranță”, știi ce zic, dacă se iveau morții. Toată lumea era foarte prietenoasă, exista un sentiment colectiv de ușurare. La început a fost ca o petrecere. În fiecare noapte se gătea la greu, cu toții puneau în oală ceea ce vânaseră sau pescuiseră… de regulă ce pescuiau. … Noaptea cântam cu toții în jurul focurilor, niște focuri mari de tabără pe ruguri de bușteni.” (125)

 

Confortul acestui spirit pionieresc resuscitat are însă o latură amenințătoare: și tocmai aceste focuri de tabără (precum și pescuitul fără discernământ în lac, nu cu undița, ci cu ajutorul explozibilelor) arată faptul că stilul de viață al refugiaților, în aparență lipsit de griji, nu poate fi durabil. Amintirea (presupus) fericită a lui Hendricks a zgomotului „drujbelor care doborau copacii” (125) e urmată de o amintire mai tristă a Paradisului pierdut:

 

„Asta pe vremea când încă aveam copaci, înainte de venirea celui de-al doilea, apoi al treilea val, când am ajuns să ardem frunze și cioturi, iar în final orice ne venea la mână. Mirosul de plastic și cauciuc îți intrau în gură și în păr. La acel moment nu se mai găseau nici pești, nici vânat. Nimeni nu-și făcea griji. Cu toții sperau ca iarna să-i înghețe pe morți.” (126)

 

Aici vedem accentuată iresponsabilitatea consumului nechibzuit, precum și lipsa de precauție ce amintește de discursul legat de arderea unor resurse neînlocuibile în cultura contemporană. După cum sugerează și Hendricks, „Sunt convinsă că mulți oameni nu gândeau mai departe de azi” (126). Cu siguranță, nimeni nu pare să-și fi gospodărit resursele în vederea iernii înghețate care se apropia inevitabil. Și, tot inevitabil, visul se spulberă.

 

„La început, toată lumea era prietenoasă. Cooperam. Făceam troc, ba și cumpăram cele de trebuință de la alte familii. Dar după o lună, când mâncarea se împuținase, iar zilele au devenit tot mai friguroase și mai întunecate, oamenii s-au ticăloșit. S-a terminat cu focurile de tabără, gătitul la comun și cântatul. Mizeria domnea acum în tabără, căci nimeni nu-și mai ducea gunoiul. De câteva ori am călcat în rahat de om. Nimeni nu se mai obosea să-l îngroape.” (126-7).

 

Coeziunea de grup reapare doar când supraviețuitorii sunt nevoiți să se apere de morți: „Și de cum se încheia lupta, ne întorceam din nou unul împotriva celuilalt” (127). „De Crăciun”, în această tabără – dar și în altele, potrivit lui Hendricks – se practica deja canibalismul: deși „mâncarea părea să fie destulă”, oamenii civilizați decăzuseră la nivelul zombilor, asezonându-și totuși festivitatea de Yule cu memoria reziduală de vinovăție și tabu.

Pandemia zombie declanșează, într-adevăr, schimbări climatice de magnitudinea Încălzirii Globale în efectul profund asupra calității aerului, diferențelor între anotimpuri, dar și a creșterii limitate a legumelor. După cum afirmă și Hendricks, discret:

 

„A fost prima Iarnă Cenușie, când mizeria din văzduh a început să schimbe vremea. Ziceau că o parte din acea mizerie, nu știu cât, era cenușă de rămășițe omenești.” (129)[10]

În World War Z se face adesea referire la schimbări climatice, iar impactul antropic asupra mediului e subliniat cel mai bine în cuvintele unui locuitor australian al Centrului Spațial Internațional, unul dintre puținii indivizi care au o perspectivă cu-adevărat globală asupra crizei:

 

„Să privești prin hublou mica noastră biosferă fragilă. Să vezi dezastrul ecologic de proporții te ajută să înțelegi de ce mișcarea ecologistă a început odată cu programul spațial american. Erau atâtea focuri, și nu mă refer doar la clădiri, sau la păduri, sau la platformele petroliere scăpate de sub control… Mă refer și la focurile de tabără, îmi închipui că peste un miliard de puncte portocalii ce acopereau pământul, înlocuind luminile electrice de odinioară. În fiecare zi și noapte aveai impresia că planeta arde. Era imposibil să măsori gradul de poluare cu cenușă, dar estimăm că era echivalentul unui conflict nuclear de dimensiuni mai reduse între Statele Unite și fosta Uniune Sovietică…” (260)

 

În absența oricărui tip de control guvernamental, condițiile pe pământ se vor degrada inevitabil. Oricum, existau slabe șanse ca amenințarea să fie luată în serios, chiar dacă legea ar fi domnit în continuare. Într-un alt episod, un fost șef de stat major de la Casa Albă se întreabă (în chip ironic, în timp ce toarnă bălegar într-un convertor de biomasă):

 

„Vă puteți imagina ce s-ar fi ales de America dacă guvernul federal ar fi apăsat frâna ori de câte ori vreun drogat paranoic striga „lupul”, sau „încălzire globală” sau „morții vii?” (59)

 

World War Z își imaginează ce s-ar fi ales de America dacă acele avertizări „paranoice” ar fi fost ignorate. După cum observă un astronaut neajutorat: „Toamna nucleară începe să-și intre deja în drepturi, vălul brun-cenușiu se îngroașă pe zi ce trece” (260).[11] În astfel de condiții, iernile întârzie de regulă (146), dar sunt mai „lungi și mai friguroase” (141), iar într-un Colorado post-apocaliptic, „primăvara e ca iernile de altădată, iar natura ne dă de înțeles că s-a zis cu viața bună pentru o vreme” (320). Clima mohorâtă pare luată direct din „Întunericul” byronian, în care Anul fără vară devine un deceniu, ba chiar o viață de om în această recesiune modernă.

În epoca Zombicenului, cultura umană se zbate haotic pentru supraviețuire, în absența unor principii directoare sau a leadershipului pe termen lung care ar mai putea să-i tempereze egoismul și excesele. Umanitatea, chiar și atomizată în familia reziduală sau în alte grupuri identitare, se apropie foarte mult de acea stare de existență istovitoare și nechibzuită ce caracterizează noua ordine mondială a dominației zombilor. Afirmația astronautului australian potrivit căreia zombii „nu prezintă semne de conștiință, doar de instinct biologic pur” (260), s-ar putea aplica fără probleme tendințelor survivaliste ale propriei sale specii muritoare în Zombicen – sau chiar egoismul ultimei generații ale Antropocenului.

Un general italian, aflat la cârma unui dirijabil european, exprimă o idee asemănătoare în privința zombilor:

 

„E ironic că singurul mod prin care poți să ucizi un zombie e să-i distrugi creierul, pentru că laolaltă nu posedă un creier colectiv. Nu exista nici conducere, nici ierarhie, nici comunicare sau cooperare la orice nivel. Nu mergea să asasinezi un președinte sau să bombardezi comandamentul ascuns într-un buncăr. Fiecare zombie este o unitate proprie, independentă, automatică, iar la acest avantaj final se rezumă întregul conflict” (272)

 

Un pasaj ce ar putea să descrie la fel de bine soarta speciei umane eliberate din ghearele globalizării, care a subminat progresiv viabilitatea pământului, oferind în același timp confort modern. Eliberată de stăpânirea corporațiilor ce transcend granițele, forțată să se bizuiască pe guverne reziduale ce funcționează în cadrul unor hotare incerte, sau pe prioritățile individuale traduse printr-o atitudine nemiloasă față de ființele rivale, umane sau non-umane, umanitatea de tip Zombicen din World War Z surprinde în chip emblematic atât lumea contemporană cât și fărâmițarea ei iminentă în individualism și survivalism ce asigură distrugerea reciprocă.[12] Alături de nota optimistă față de viitor, bazat pe experiența comună (148, 336) și pe renașterea unor structuri sociale ce par să indice nașterea unei meritocrații americane (140-1), detectăm în finalul romanului și o notă de cinism, sau poate precauție, în privința acestei „minunate lumi noi”, deoarece, potrivit unui supraviețuitor:

 

„Sunt sigur că odată ce lucrurile revin la normal, odată ce copii sau nepoții noștri vor crește într-o lume pașnică și confortabilă, vor fi probabil la fel de egoiști, de înguști la minte și de mizerabili, în general, cu ceilalți, ca noi.” (336).

 

„Morții vii ne-au răpit mai mult decât țara, decât pe cei dragi”, afirmă președintele pe timp de război al Statelor Unite: „Ne-au răpit încrederea în statutul nostru de specie dominantă pe planetă” (267). Întrebarea e, după cum el însuși o formulează: „Cum va arăta lumea reconstruită de ei? Vor construi ceva oare?” (267).

 

Traducere din limba engleză de Alexandru Maniu

 

Bibliografie

 

Albert, Eleanor și Beina Xu, ‘China’s Environmental Crisis’, Council for Foreign Relations bulletin, 28 ianuarie 2016, disponibil online https://www.cfr.org/backgrounder/chinas-environmental-crisis accessed 2 November 2017.

Brooks, Max. World War Z: An Oral History of the Zombie War (London: Duckworth, 2010).

Jones, Stephen et al., Zombie Apocalypse! (Londra: Robinson, 2010).

Wu Harry și George Vecsey, Troublemaker: One Man’s Crusade Against China’s Cruelty (Boca Raton, FL: NewsMax Media, 1996.

 

 

[1]  O excepție rară, dar convingătoare și sistematică față de această convenție literară de individualism agregat este Apocalipsa Zombie! (2010) de Stephen Jones et al, unde narațiunea dezvăluie progresiv că cultura zombie păstrează o mare parte din capcanele instituționale ale ascendenței muritoare pe care a înlocuit-o: într-un Regatul Unit dominat de zombie, o revigorată regină Elizabeth II transmite un mesaj tradițional de Crăciun supușilor ei. Vezi Stephen Jones et al., Zombie Apocalypse! (Londra: Robinson, 2010), nepaginat (ultimele două pagini).

[2]  Vezi, de exemplu,  Anon., ‘China Tops WHO List for Deadly Outdoor Air Pollution’, The Guardian, 27 September 2016, disponibil online https://www.theguardian.com/environment/2016/sep/27/more-than-million-died-due-air-pollution-china-one-year, accesat 2 noiembrie 2017; Eleanor Albert și Beina Xu, ‘China’s Environmental Crisis’, Council for Foreign Relations bulletin, 28 ianuarie 2016, disponibil online https://www.cfr.org/backgrounder/chinas-environmental-crisis accessed 2 November 2017.

[3]   Max Brooks, World War Z: An Oral History of the Zombie War (London: Duckworth, 2010), pp. 27-8. Toate citările următoare sunt din această ediție. Numărul paginii va fi indicat în paranteze în text.

[4]  Harry Wu și George Vecsey, Troublemaker: One Man’s Crusade Against China’s Cruelty (Boca Raton, FL: NewsMax Media, 1996) pp. 147, 148.

[5]  Sikh- sunt prezentați în ficțiunea zombie ca fiind deosebit de nemiloși în tratarea morților vii. Vezi, de exemplu, Brite, “Calcutta, Lord of Nerves”, p. 148. Refugiații conduc constant morții înfometați în centrele populației supraviețuitoare în World War Z, făcându-i o garanție pentru cei aflați deja într-un loc de siguranță și făcându-i capabili de respingere violentă: vezi pp. 93, 120, 122, 127.

[6]  “Salvați copii!” Pare să fie un refren constant în mesajul eliberator al World War Z, chiar și în cazul în care acești copii ar putea deveni în cele din urmă sălbatici. Vezi, de exemplu, pp. 75, 114.

[7]  Terminologia lui Alfred Sauvy este, într-adevăr, amintită în mod explicit în World War Z  într-un schimb tranșant între fostele conduceri imperiale și post-coloniale. Vezi p. 266.

[8]  După cum a afirmat un martor: “americanii se închină tehnologiei” (166).

[9]  Hendricks este nativă din Waukesha, Wisconsin (123), iar atunci când este intervievată locuiește în Manitoba ca “o canadiancă acum naturalizată” (121): ca atare, este explicit o imigrantă în țara de reședință actuală.

[10] “Iarna cenușie” este reluată spre sfârșitul romanului, când un supraviețuitor al Shoah-ului își amintește “un mic iaz, într-un mic oraș din Polonia, unde obișnuiau să arunce cenușa. Iazul este încă cenușiu, chiar și cu o jumătate de secol mai târziu “(339).

[11]  Aceasta este obscurarea viziunii a ceea ce un fost combatant își amintește ca fiind “ceață”, menționând că “nu știam că ceața ar putea fi atât de groasă până acum în interior. Întotdeauna am vrut să întreb un climatolog sau pe cineva despre asta “(316). Vezi și răsăritul soarelui amânat și întunecat de la p. 199.

[12]  Vezi, de exemplu, pp. 93, 151, 322.