Alexandru Nicolae se-nscrisese pe listele facultăţii de mecanică din oraş. Avea nouăsprezece ani. Smead şi retras, atunci când reuşea să se împrietenească cu cineva, devenea dezinvolt, cuprins de o veselie delirică pe care voia cu orice preţ să o împartășească.
Zilele ploioase de noiembrie nu erau pe placul nimănui, poate, doar al melancolicilor. Nimeni nu se bucură pentru el. Muncile câmpului, truda, lipsurile, vremea, erau mai importante pentru oamenii din Valea lui Alb decât o simplă admitere.
Iluzia unei vieţi mai bune era pitită în sufletul său ca un animal fricos. Îşi imagina că oraşul îi va umple golul. Ieşi în crângul din spatele casei la o plimbare scurtă pe-nserat. Pământul umed se lipea de cizmele de cauciuc. Înainta greu şi, se gândea că, în curând va scăpa de nămol, deoarece în oraş erau străzi asfaltate, lumini peste lumini, oameni cu care ai despre ce să vorbeşti. Nu numai despre cules, vin, porumb, muieri, târg, etc. Acolo vorbeai lucruri serioase, gândea Alexandru, asemănătoare dialogurilor din piesele de teatru radiofonic.
Ajunsese furat de gânduri lângă un bazin beștelit, de când lumea. O apă tulbure, care asociată frigului de afară, părea și mai vâscoasă. Se așeză pe o piatră lată şi începu să fluiere. Spre surprinderea lui a fost acompaniat de un alt fluierat femeiesc. Apăru o femeie după o cameră dezafectată, ce asigura apa din bazin. Era o femeie trecută de anii tinereții. Avea riduri şi o voce băiețoasă. I-a spus să nu se sperie. Locuieşte acolo de ani buni de zile, numai că oamenii au ignorat-o.
I-a povestit viaţa ei. Fusese programatoare la Fabrica de Solitudini din oraş. Iar când au venit vremurile rele, s-a ascuns în munţi cu bărbatul său şi cei doi copii. Ionizările i-au decimat satul, unul câte unul. De atunci nu mai crede în Dumnezeu. Crede doar în ea. Oamenii slabi sunt credincioşi.
Avea în camera dezafectată din mijlocul crângului, un adevărat laborator în care încerca să sintetizeze umilinţa, sentiment dispărut de pe faţa pământului cu mult timp în urmă. Alex se destinse în cele din urmă, îi plăcu ideea de a sintetiza misterioasa stare, sunându-i mai degrabă a mâncare.
Începu şi el să se confeseze. Mărturisi că ura culoare gri, aşa cum erau vopsite toate casele din sat, şi, auzind că în oraş lucrurile stau altfel, se înscrisese la Institul de Mecanică. Ea îl dojeni şi-i spuse un secret. Toate casele de pe pământ sunt gri, datorită unui defect congenital de vedere, al marelui conducător. Îi povesti în şoaptă despre peşti, păsări, neînchipuite animale ce fuseseră pe pământ dinaintea omului. Alex, sceptic din fire, o crezu nebună. Doar dădu din cap.
-Dacă ai vaga impresie că sunt senilă, eşti pierdut, spuse femeia.
-Nu, nu, în nici un caz, numai că nu-mi pot închipui, atâta tot şi gesticulă absent. Apoi, femeia îi luă mâna în mâinile ei reci şi o vârî sub sânul drept. Sânul semăna cu un cap ras, dar moale. Ce malformaţii… gândi Alex. Atunci, femeia se ridică şi îi povesti despre sân. Cum fuseseră excizați din codul genetic precum multe alte organe în plus.
-Şi asta este umilinţa, ceea ce am simţit eu odinioară? îşi luă Alex inima în dinţi şi-ntrebă. Femeia răspunse rece:
-Este doar dorinţă, umilinţa apare mai târziu.
-Hm! Seamănă atât de mult… Ciudat, zise el.
Adormiră unul în braţele celuilalt, băiatul şi femeia. Vremea rece de afară nu mai conta, ploaia se înteţise, vântul le intra pe sub pătură. Era o pătura deasupra lumii, invizibilă, care le ținea de cald. Afabil, ca de obicei, Alex se trezi primul şi aduse de afară aer proaspăt. Sub o masă roasă de ani, era o inimă, care aparținuse cândva unui șoarece.
Alex se schimbase mult. Vedea ceea ce fusese ascuns atâta vreme. Auzea ceea ce o ureche obișnuită nu putea auzi.
Devenise un animal cu simţuri ascuțite. Femeia torcea ca o pisică. Avea o piele netedă. Întinerise. Într -o bucată de pâine împătureau două felii de dorinţă trupească şi mâncau. Aşa trăiră acolo mult timp, până când lumea îi descoperi. Nu mai semănau cu oamenii, ci mai degrabă cu nişte şobolani uriaşi.
Satul îi privea cu luare aminte, vorbind pe ascuns. Unii dintre ei se-nchinau pe furiş.
Au fost transportaţi cu grijă la Muzeul de Curiozităţi şi Anomalii din oraş.
Erau vizitaţi zilnic de tot soiul de oameni, care se minunau de frumusețea și blana lor moale.
credit graphic art: AlexRuiz.art
