Făcea duş. Și citea Darul lui Humboldt, o carte excepțională scrisă de Saul Bellow și publicată în 1979 de editura Univers în colecția Secolul XX. Ce carte! Un regal ficțional. O superbă călătorie în timp. Un stil inconfundabil, alert, antrenant, personaje spumoase, acțiuni funambulești, lumea bună din Chicago dar și gangsterii din Chicago înamorați de protipendada culturală înamorată la rândul ei de tenebrele lumii interlope. O carte pe care n-o lași din mână oricâte conturi pe Youtube ai avea. De ce-l țintuia cartea asta în casă? Pentru că Saul Bellow e un scriitor unic. Plin de umor, dezinvolt, cu un surâs amar și ștrengăresc în același timp. Un scriitor de la care orice alt scriitor poate învăța multe. Și-l citea pe Saul Bellow pentru că avea de gând să scrie un roman science fiction. Citea din carte cu hulpăvnicie, pe ruptelea, învăța să construiască un personaj adevărat viu nu o marotă, nu o mască, nu o fantomă, nu un personaj schematic, neconvingător așa cum au majoritatea romanelor science fiction de duzină. Cine-și mai aduce aminte de ele? S-au dus peapa sâmbetei. Dar Saul Bellow e cu totul altceva. Are stil. Are har. Are talent. Și se folosește de ele cu pricepere ca să construiască o partitură ficțională de mare clasă. Dar uite, se auzea muzică din vecini. Iar el, cititorul lui Saul Bellow făcea duș și citea. Da, citea sub duș. Printr-un soi de percepție magnetică a cărții de hârtie care se afla pe masa, în sufragerie. Săpunul mirosea a măr. Şi pielea lui era lucitoare şi netedă. Întâlnindu-se cu Toma, zarzavagiul, s-a dus să bea o bere. Cum stăteau aşa de vorbă privirea i-a căzut, pe unul din degetele sale lipite de halbă. Parcă nu era al lui. Toma, zarzavagiul, îi povestea despre influenţele pe care le au ultrasunetele asupra legumelor. Nu-l asculta. Pentru o clipă i se păruse că degetul lui nu mai era al lui. Îl înfiora acest lucru. Degetul era sidefiu. Făcea duş. Se auzea muzică din vecini. Săpunul mirosea a măr. Şi pielea lui era lucitoare şi netedă.Urcându-se pe schelă, privirea îi căzu pe toate cele cinci degete de la mâna stingă, le privi mirat. Parcă nu erau ale lui. Degetele erau sidefii. Soarele ruginise în toamnă. Cerul era de un albastru metalic. Aerul era limpede. Nimic din toate aceste lucruri n-ar fi putut da acea culoare înnebunitoare degetelor sale. Să ameţească, să se prăbuşească de emoţie. Făcea duş. Apa curgea valuri, valuri, îi înţepa pielea sidefie. La sfârșitul lui octombrie trupul îi devenise mat. Uneori rămânea cu privirea aţintită în gol. Îl scormonea un gând straniu. Poate că nu era al lui. Anume că, neghiobia poate distruge odată şi pentru totdeauna pielea universului. Prin piele înţelegea acea suprafaţă ce desparte înăuntrul unor lucruri de înăuntrul altora. Femeia cu care trăia de mai bine de doi ani se împopoţona cu tot felul de culori. Ochii erau de un verde aprins. Pleoapele mov, obrajii aurii. El râdea în hohote. Ea însă îi spunea de fiecare dată că e lipsit de simţul esteticului. Iar, pe deasupra, Toma, zarzavagiul, avea întreg pieptul tatuat. Cum să-i mai respire acel firav înveliş cu care se lăuda tuturor? Am o piele rară ! M-am născut cu ea tatuată. Cercul acela, din dreptul sternului, e de fapt ochiul unei libelule! Dar acum totul se sfârșise! Stătea în faţa oglinzii şi-şi privea pielea mată. Nu se mai gândea la cunoscuţii săi. Nici la gândul acela straniu care fără îndoială nu-i aparţinea. Nu se dusese la lucru. Uitase de schele. De găleţi. De cancioc. De salopeta lui plină de var. Stătea în faţa oglinzii şi încerca să-şi aducă aminte când fusese neghiob. Sau extravagant. Sau orice altceva din cauza căruia pielea lui lucitoare şi netedă se îmbolnăvise de calciovecchio.
Art character by Alex Ruiz
