Sunt mulţi. Şi fani şi scriitori. Asa-şi zic ei, fani şi scriitori. Unii privesc cu greaţă înspre scriitorul de science fiction împătimit şi talentat iar ceilalţi se dedau la acte dictatoriale şi autoritare arestând reviste sau hălci din imaginarul gombian, astrot sau gheboran. Vor fi, cu toţii, raşi de războaiele semantice ce anunţă tumultuoasele şi inimaginabilele războaie matriceale. Dar dacă revoluţia oceanică o va cere, vom etatiza imaginarul? Dacă revoluţia oceanică o va cere, turismul imaginar va fi ridicat la rang de iluminare şi străluminareeeee?
De ce să nu recunoaştem, aşa-zisele asociaţii de scriitori profesionişti, înfiinţate după schizmele din Bankusai s-au acoperit de penibil. Unele au împins în faţa câte un ins care s-a căţărat în poalele gloriei împroşcându-ne cu tembelisme. Altele şi-au dat obştescul sfârşit după ce au vrut să-i ducă pe eşafod pe nouazecistii din Beauburg. Unele s-au lăudat că vor promova fandomul campotadorian peste hotare dar au adus jertfe minore pe altarul turismului imaginarului. Altele au fragmentat imaginarul acvatic punând la cale provincialismul şi regionalismul după tipic patriotard şi vulgar. Superb în desfăşurarea lui haotică şi supus legilor complexităţii, fandomul din Gobas, Tambo Tamboree şi Beauburg este încă o pradă uşoară pentru utopicii care vor să etatizeze imaginarul şi să instituţionalizeze prin falsă austeritate şi prin simpozion. Pitoşkin îi conduce din umbră! Trăim vremurile individului în timp ce fantoma colectivismului bântuie cenaclier şi desuet. Nouazeciștii din Patapatamora au fost trecuţi cu vederea de acvatică oficială cea trandafirie. Optzeciștii deviaţionişti din Gasamazan au fost înjuraţi de slugile utopicilor. Pitoşkin a plătit slugile! El a inventat socialismul în science fiction, el și numai el! Acum e armistiţiu. Turismul-in-imaginar sau gomanaonismul imaginar e bun pentru elanul integrator. Dar nu e integrare, nu e încorporare.
Fandomul este astăzi al individualităţilor. Tocmai de aceea decembricile austere şi insulare nu sunt decât un eveniment minor în raport cu publicarea lui Gangă sau Homas prin ei înşişi în site-uri science fiction din Bulbona, Wagma sau Darom. Inanimarea scriitorului de science fiction este de fapt cheia lumilor pornite, aparent, înşelător şi triumfal să descrie adevăratul sens al lucrurilor. Pitoşkin s-ar da de ceasul morţii auzind asta!
Inocent sau ignorant, Pitoşkin produce şi secretă ficţionale scurte sau lungi, cu sârg şi cu aroganţă, anunţând apocalipsele şi aşteptând din pricina asta recunoaşterea publică şi gloria. El nu se angajează în războaiele matriceale.
- El e scriitor respectabil sau damnat pentru că doar scrie! strigă Tammo Tammigal, naratorul din Gomanao, vrând să dea semn că e prezent şi el în corpul ficţiunii alături de văluritul insurgent.
-
Bulversează cititorimea din Sarma Ko, Cumbali şi Opango cu alese ficţiuni pe care le reclamă ca fiind exemplare dar nu crede o iotă din miracolul universului plin de universuri, zic eu mai departe nelăsându-mă impresionat de elanul sau.
Pitoşkin nu are habar că lucrurile chiar sunt. El este sclavul de lux al suficienţei şi al prostiei. El anunţă domnia desuetului. El vesteşte, chipurile, epoca de aur a tembelismului pupăcios. El pune la cale vodevilul imaginarului. El are ceva cu lumea, o construieşte artificial. Dar nu e insurgent. Nu e scormonitor. Nu se dăruieşte războaielor semantice devastatoare. Hoinăreşte prin lumile acvatice cenacliere sau vânzoleşte editurile oceanice sporind maculatura lumii şi fălindu-se prosteşte cu ce de mai sintagme şi ce de mai metafore desuete produce el pe bandă rulantă.
El e mintosul de serviciu al naţiunii. El e vârful de lance al universalităţii. Altminteri, fiinţa nevolnica! Fiinţă banală. Aruncat întâmplător în cârca gloriei de o pală de vânt, de o ambuscadă literară provinciala sau de un ordin cu subînţeles sosit de la centrul oceanic prin emisari şi slugi bine sclivisite şi cu zâmbet subţire. Pitoşkin idiotizează regimul imaginar, îl perverteşte dar nu crede în spionii de dincolo de orizontul vizibil, nu crede în războaiele matriceale, nu are habar că războiul s-ar putea interesa de el. Păşeşte triumfal către nimicul inexistenţei sale şi bombardează lumea cu cărţi mintoase şi migălos meşteşugite. Cartea!
E suprema lui secreţie! Cartea e neodihna scriitorului mincinos şi pervers nu ameţitoarele profunzimi ale universului plin de universuri. La cenaclu e plin de îngâmfare. La evenimentele decembrice, taklamakane, bulboane şi gomanaone, e foarte important. Pitoşkin e însă forma goală. E vizibil. Îl vezi de la o poştă, îl simţi după ficţionalul lui tembel şi idiot, îl ai în mâna. Nu te duce decât cu zăhărelul. Zice că nu se baga unde nu-i fierbe oala, ha, ha, ha, uite-așa! Mincinosul! Asta îl chinuie pe el, să nu se bage! Stă şi căsca gura la războaiele lumilor şi tremura ca gelatina să nu care cumva să nu-l publice vreun editor, ceva. Dacă nu, umblă după sponsori, Pitoşkin, să ne bombardeze cu vicleşug, să ne stâlcească auzul, ochiul cu săracele sale metafore de-un ban. Altminteri, nu se bagă Pitoşkin. Uneori, scapă. Se prelinge unsuros prin ochiurile năvodului existenţial. Păcăleşte lumea. Păcăleşte gloria, ah, neprețuita glorie. Pitoșkin păcăleşte cititorimea. Cititorimea e chinuită de întrebări mici sau mari. Aidoma, Mallory, dragul meu Mallory, care tocmai se pregătește să mă someze, să mă țintuiască, vai, cu revolverul lui periculos foarte. Țin bine minte, Mallory avea o mulțime de întrebări imposibile, într-un anotim incert, când pe Terraria se deschideau porțile timpului din cauza vârtejurilor electromagnetice pornite de pe Terra, din circul acvatic din Marsila Mole.
Era sfârșitul lui septembrie după ce ploaia de dincolo de orizontul vizibil măturase întregul orășel Monte Carlito. În dreptul unei grădini publice, Mallory zări un picior, încălţat cu un pantof maro, spînzurînd la jumătate de metru deasupra caldarîmului, prin văzduh.
– Hei, ieşi de-acolo! strigă ameninţător Mallory. Unde vrei s-o ştergi tipule?! Ţi-ai plătit toate taxele?!
Neprimind vreun răspuns, Mallory începu să tragă cu nădejde de picior reuşind să-l smulgă pe individ din vîrtejul electromagnetic în care se băgase. Săriră scântei. Se auzi o pocnitură zdravănă, se zăriră niște inele luminoase zburătăcind prin aer și scoțând limba la trecători, obraznicele, obraznicele!
– Ai curaj, nu glumă! îşi dădu cu părerea Mallory. Drept să-ţi spun, înțelegi, mie mi-ar tremura chiloţii!
– N-ai antrenament, îi răspunse individul. Dar de ce nu-ţi vezi de treabă, de ce m-ai întrerupt, spune tu?!
– Ţi-am spus, nu?! Ţi-ai plătit taxele ?
– Ce taxe? se miră individul aranjîndu-şi cravata trandafirie care i se cam boţise, uite-așa i se boțise, i se boțise rău de tot.
– Taxele alea pe care le plăteşte orice terrarian.
– Eu vin de pe mica planetă Terra şi sînt doar în trecere.
– Da’ unde te duci dom’le?! se interesă Mallory.
– Vreau să încerc o figură. Chestie de iluzionism. Sînt curios dacă pot pătrunde în universul tangent la cel în care trăim noi şi care o să-l devoreze într-o bună zi. E chestie de vălurire magică, nu știu dacă poți înțelege.
– Bine, tipule! Nu mai am nimic cu tine. În regulă. Iartă-mă că te-am deranjat. Mă duc. Am treabă. Rămîi liniştit aici şi încearcă-ţi norocul. E dreptul tău. E perfect legal. Şi nici nu deranjezi pe careva! E bine, foarte bine. Sigur, o să ne devoreze drăcia aia de univers. Nici o problemă. Aşa ne trebuie. Presimţeam eu. Mi-am închipuit. M-am dus. Nici n-am fost pe-aici. Dă-i ‘nainte cu iluzionismul. Trebuie să fii și tu un moreaugarin din ăia. O să-ţi meargă figura, te văd hotărît. Aşa e bine să fie omul, hotărît. În regulă. Îţi ţin pumnii. Să mă anunţi .şi pe mine. Scrie-mi trei rînduri, dă-mi un telefon. Un SMS, un email. Cum ziceai că te cheamă, domnule dragă, cum ziceai?!
– Harry Houdini. Sînt din Appleton, Wisconsin
– Aha, ştiu! minţi Mallory înroşindu-se tot de ruşine. Frumos loc. O să mă duc şi eu să-l vizitez. Am auzit, e foarte frumos. Dar eu credeam că ești Argentoianu! sau poate domnișoara Margareta! Sau poate Abu Kadâr! Sau poate Obin Oba!
– Ai cheia de la porţile timpului?!
– Tu ce crezi?! Dar e secret. Numai doi oameni din Monte Carlito ştim cheia asta, asta e, așa stau lucrurile! continuă Mallory. Ţi-e clar că nu pot să-ţi spun numele celui de-al doilea tip! Am vorbit deja cam mult! îmi eşti simpatic, însă! Tu cum ai ajuns aici?! Tot chestie de vălurire, de mebrane cosmice, siderale, universale?!
Înfăşurarea membranelor acvatice după strategici ale secretului nu o pun pe seama universului plin de universurideşi el încearcă adeseori să mă convingă de acest lucru. Se pare că s-a resemnat şi că e de acord să mă accepte în corpul sau pregătindu-mi un pliu acvatic drept suport şi învăluitor. Evenimentele mari ale navigaţiei îşi doresc însă câte un moreaugarin astfel ca ubicuitatea mea pare să fie de bun augur pentru universul plin de universuri care vede în această o posibilitate destul de comodă de a-şi domoli entropiile, fragmentările. Membranele lui de profunzime, acele mari structuri virtuale care organizează aparenta, fluidifica întreg imaginarul dând posibilitatea particulelor virtuale să se ordoneze în aparentele care structurează evenimentele mari. Mă întreb dacă pot considera că membranele sunt de fapt nişte valuri uriaşe care se prăbuşesc în corporalitatea universului plin de universuri asigurându-i o mişcare aparentă sau o vibraţie necesară maiestuosului orgasm, ce magie, ce magie minunată, îmi spun trîgând cu urechea la dialogul celor doi și orientând albatrosul imperial spre nord, să văd mai bine toata scena.
E ca un orgasm, spune Harry Houdini, căscând gura după albatrosul imperial care survola maiestuos întregul cartier. Apoi Harry Houdini îi explică lui Mallory, pe un ton şoptit, că se înfăşurase pe dublul său negativ şi că se deplasa prin spaţiu, şi timp asemenea unui tirbuşon, se deplasa extrem de ușor, incredibil de ușor.
– Efectul de tirbuşon, explică Harry Houdini.
– Da, da, cunosc! minţi Mallory încă o dată. Efectul de tirbuşon, da!
Dar după asta o şterse lăsîndu-l în plata Domnului. Nici n-avea să-l mai vadă vreodată, niciodată pentru că noi, moreaugarinii secretului am vrea să-i dăm alte însărcinări ficționale, uita-așa. Dar nici Mallory nu mai voia să-şi bată capul cu el, cu omul acela ciudat care călătorea așa prin universul plin de universuri. Asta era lumea din Monte Carlito. Nişte aiuriţi, cu toţii! Iar Mallory era un prost şi-un nătăfleţ! Uite-așa gândea el despre el.
– Mallory, băiete, mă faci de rușine băiete, zău așa! îşi spuse el cu voce tare. Te îmbrobodeşte oricine. Ţi-a crescut burta, te-ai ramolit. Or să te gareze în curînd pe linie moartă. Asta o să se întîmple. O să vezi.
În depărtare se zăreau luminile roşiatice ale barului mingus, se înserase, Mallory iuţi pasul, iute, iute. Dar avu ghinion. Un şuierat asurzitor aproape că-i sparse timpanele. Ceva căzu din cer stîrnind praful trandafiriu de pe caldarîm. Mallory se trezi aruncat la pămînt, boaf, boaf, boaf. Pentru o clipă crezu că fusese călcat de vreun vehicul şi că murise. Ajunsese, fără îndoială, în acel univers care tocmai se pregătea să le devoreze pe celelalte două sau poate o mie de universuri. Sau poate un milion de orășele Adamville. Da, da, alea care treceau în trombă dimineața prin Monte Carlito!
– Mîinile pe zid! Crăcănează picioarele! Nu întoarce capul! strică Mallory pentru orice eventualitate, ţintind cu revolverul său de argint norul de praf trandafiriu ce începuse să se risipească, uite-așa de repede.
Îi apăru în faţă un butoi de doi metri înălţime, transparent, cu o mulţime de buşoane şi manele aranjate după un plan anume pe întreaga lui suprafaţă. În partea superioară, Mallory zări o scăfîrlie cheală, argintie, în timp ce-n partea inferioară se scurgea în atmosferă un gaz violaceu. Unul din buşoane se răsuci şi prin orificiul său ţîşni un jet cald de ulei amestecat cu motorină. Pantofii proaspăt lustruiţi ai lui Mallory se murdăriră cît ai clipi. Mallory îşi privi pantofii cu disperare şi-apoi strigă:
– Ştiu, vrei să intri în universul ăla care-i tangent cu celelalte care vor fi devorate şi care o să se vălurească pentru că demonul apelor de la circul acvatic din marsila Mole e un căcănar și jumătate, așa s-mi ajute Dumnezeu!
– Chiar pe Dumnezeu îl caut! L-ai văzut cumva pe aici, i-ai zărit nimbul luminos? întrebă plin de curiozitate individul căzut din cer.
Mallory tăcu descumpănit. Era ceva nou. Impresionant. Nu avea proceduri pentru astfel de situații. trebuia să inventeze. Avea nevoie de prezență de spirit. Imaginația lui intră în viteză. Hm. Acu’, Mallory, să te văd băiete. Mallory îşi băgă revolverul în toc şi spuse rar, căutând o strategie, o soluție, o idee:
– Desigur, Dumnezeu, da, da…
– Universurile astea alcătuiesc un labirint care-şi modifică mereu forma. Ele se văluresc sub presiunea vârtejurile electromagnetice.
– Da, da, ştiu! minţi Mallory înroşindu-se.
– Cine rezolvă labirintul îl găseşte pe Dumnezeu.
– E firesc! bîigui Mallory.
– Sper că înţelegi că e vorba de un labirint cu n dimensiuni, toate vălurite!
– Mi se pare normal! răcni Mallory, simţind cum i se urcă sîngele-n cap. Presupun că e destul de dificil. Adică nu e, aşa, o bagatelă. Îţi trebuie antrenament. Şi-apoi te înfăşori pe dublul tău negativ. Efectul de tirbuşon.
– Întocmai.
– Aşa, nu?!
– La ce te referi?! întrebă individul.
– La efectul de tirbuşon.
– Desigur.
Apoi Mallory află că butoiul cel transparent era de fapt o maşină de forat spaţiul şi timpul. O realizare de excepţie a tehnologiei pămîntene din anul 2010.
– Presupun că e de-a dreptul fascinant, nu, adică trebuie să fie nemaipomenit, nu-i așa?! întrebă Mallory scărpinîndu-se după ceafă. E teribil, nu?! Să călătoreşti aşa, fără oprelişti, prin spaţiu şi timp!
– E groaznic! Nici nu-ţi închipui. Îţi curge sînge din nas, îţi pierzi memoria, rişti să ţi se modifice codul genetic instantaneu, poţi să şi orbeşti. Dar trebuie s-o fac.
– Da, da, asta aşa e! aprecie Mallory ţuguindu-şi buzele.
– Ce?!
– Că trebuie s-o faci!
– Întocmai.
Mallory se gîndi s-o şteargă, să-l lase naibii pe individul căzut din cer. Totuşi curiozitatea îi dădea imbold. Poate că nu avea de-a face c-un nebun! întrebă într-o doară:
– Cum ziceai că te cheamă?!
– Adam.
– Adam şi mai cum?!
– Adam şi-atît.
– Desigur.
Mallory trase aer în piept. Răsuflă zgomotos. Spuse:
– Şi?!
– Cum, şi?!
– Ai primit vreun semn?!
– Ce semn ?
– De la Dumnezeu! răbufni Mallory.
Ce era aşa de greu de înţeles?! Mallory se aştepta ca un tip care-l caută pe Dumnezeu să fie ceva mai. Puah! Care era calea?! Să aşteptăm să ne mîntuie Dumnezeu-Tatăl sau secretul era automîntuirea?! Unde se afla, în acel moment, unde, Dumnezeu?! Drumul pînă la el era un traseu iniţiatic?! Era povară, chin?! Prin durere ajungeai la Revelaţie?! Ce era cu labirintul de care vorbea tipul ăsta, Adam?! O încercare?! Dumnezeu se ascundea de oameni, oare de ce?! Dar exista El, oare?! Sau poate că murise?! De ce?!
– Dom’le, întrebă Mallory cu jumătate de glas, cine l-a creat pe Dumnezeu?!
– Cum cine?! se miră Adam-cel-căzut-din-cer. Dumnezeu însuşi! O ştie toată lumea!
– Da, desigur, îngăimă Mallory înroşindu-se de ruşine.
– Lucrul acesta e posibil într-un spaţiu cu n dimensiuni vălurite. Pentru înţelegerea comună însă nu-i accesibilă această extraordinară idee!
– Da, desigur, mormăi Mallory.
– Vorbeai de semn! spuse Adam-cel-căzut din cer. Încă nu l-am găsit. Dar poate simplu fapt că pot traversa după dorinţă porţile timpului e un semn. Recunosc, am dat peste nişte fundături. Dar nu renunţ.
– Da, desigur, aprecie Mallory frecîndu-şi palmele. Dar, spune-mi, ce speri?!
– Cum adică?!
– Presupunînd c-o să-l întîlneşti pe Dumnezeu, ce-O să-l întrebi?!
– Nu fi naiv, eu voi fi cel întrebat!
Mallory nu se aştepta la un asemenea răspuns. Ce-ar fi putut să-l întrebe Dumnezeu pe el, un biet poliţist din Monte Carlito?! Nici nu voia să se gîndească. La Dumnezeu trebuiau să ajungă tipi care aveau ceva de spus. Lucruri de profunzime. Să povestească despre încercări grandioase, despre opere nepieritoare, despre evoluţii magnifice. Dar el ? Să se plîngă că o viaţă întreagă mardise curviştine şi descreieraţi?! Că turnase plumbi cu nemiluita în curul unor ticăloşi?! Oh, nu! N-ar fi suportat urechile lui Dumnezeu! Şi Mallory se întrebă amuzat dacă El avea într-adevăr urechi sau nu cumva sunetele şi imaginile intrau direct în El prin pieliţa magnetică ce-i proteja, fără îndoială, matricea-energetică primară.
– Dar aici se întîmplă ceva straniu! strigă Adam cel-căzut-din-cer.
– Mereu se întîmplă! îl asigură Mallory.
– Simt că se descompune acest univers!
– E şi normal! Cum altfel dac-o să fie hăpăit în curînd de universul tangent lui! explică Mallory înroşindu-se de bucurie că reuşise să explice în mod corect apropiatul eveniment cosmic, ce frumoasă explicație.
– Nu-i din cauza lui Riff To Rag?! întrebă Adam-cel-căzut-din-cer.
– Şmecherul ăla?! Nu, nu cred! îşi dădu cu părerea Mallory.
– L-am întîlnit de două ori! strigă Adam-cel-căzut-din-cer. În deşertul Arizonita şi pe fundul oceanului Atlanticus. În trecut şi-n viitor! E un personaj tare ciudat!
– Asta o s-o aflu numaidecît! se umflă în pene Mallory. Chiar acum mă duc să-l arestez! Îi citesc drepturile și îl arestez. Îi citesc drepturile, să știi!
Cititul! Cuvântul de ordine pentru Pitoșkin. Să nu care cumva să nu-i apară regulamentele, legile, dicționarele, procedurile, fiţuicile, ficţionalele, copiuţele în inima marilor evenimente literare. Pitoșkin fură de la clasici, fură de la ameridores, îi copie pe francori, se bate pe burtă cu somalerii, cu gamelorii din Gomanao, cu simpaticii din Matapahapamar, cu zvapaiatii din Gombrina sau cu optimiştii din Batoa Butuba. Dar nu crede în miracol! Nu crede o iotă! Nu se întovărăşeşte el cu haosul, cu hazardul, cu versetele cuantice. A, e citit, vezi bine, Pitoşkin! Dacă-l asculţi, te face praf! Nu poţi să-i ţii piept, n-ai cum să-i ții piept. Mintos, citit, cu verb acid. Tâmpitul! Războinicii imaginarului îl simt de la o poştă. Pentru ca, da, există! Este ceva! Se întâmpla ceva în genune! Se zvârcoleşte universul plin de universuri, realitatea e trucată. Dar cărţile Pitoşkinului? Nu spun ele acelaşi lucru? Nu vorbesc ele despre Realitatea Virtuală? Nu vorbesc ele despre roboţi şi despre războaie stelare? Nu vorbesc ele despre apocalipsele omenirii cu vioiciune? Vioiciunea Pitoşkinului pare suspectă. Îţi zice, vezi la pagina aia ca acolo e chichirezul, acolo e ca lumea, e scena aia cu cipurile, cu bitii, cu revoltele digitale, cu cyborgii şi cu speace opera! Da, Pitoşkin e bine pus la punct cu recuzită. Dar el însuşi e recuzită!
Pitoşkin e recuzită pentru săriții de pe fix, pentru naivi, pentru midinete leşinate după experimente sexuale extraterestre, Pitoşkin e recuzita pentru omul politic şi pentru curvăsăreală politica, e bun pentru orice. Ăsta e Pitoşkin, obiect de inventar al puterii.
Puterea se serveşte de el, îl ocheşte o vreme, îl curtează sau îl manipulează de la distanţă. Pitoşkin, inocent, m-ar scuipă în ochi! El nu e insurgent! El trăieşte într-o lume a lui, în spaţii înalte. Îşi umple spaţiul cu referinţe auguste şi cu lume bolnavă. E un evazionist. El desfide lumea. E cineva. El e diferenţa. E altfel decât toţi. Pitoşkin, parşiv, se lipeşte de editor ca o mină submarină. Se lipeşte de mai marii zilei din Gikka, Asola, Potal Pao, Casemar, Gambria, Havo Mabuu, Pletora, Arbanian, Offa, Salsaa, Belodar, Mamola, Qungo, Patoree, Osibirias, Mazango, Basko Tan, Halveda, Deboo, Jian Hoa, Asembo, Runamar, Montella, Ebao, Timbo, Asudaan, Muna şi gălăgiosul Yatoo. Îi linge pe mână. Se gudura, parşivul de Pitoşkin! Se strecoară în circul acvatic din Marsila Mole să anime fabuloasele. Apoi le aruncă la gunoi, le uită, le dispreţuieşte. Stăpânii sunt importanţi pentru el nu marionetele!
Țin mite bine, doctorul Spiridon a venit în fugă și a zis că suntem în pericol pentru că nu știu ce vîrtej electromagnetic o să ne schimbe tuturor avatarul și o să ne trezim așa dintr-odată sub alte înfățișări, ce mai comedie, poate o să fim niște marionete! Chiar în inima circului acvatic din Marsila Mole!
Pisica de mare din inima sudicelor începu să-i pocnească pe toţi cu poşeta după scăfârlie şi să-i împungă cu umbreluța-i rozalie, cam ferfeniţă, ce-i drept.
– Măgarilor! Ageamiilor! Malagambiştilor! Vă legaţi de unul de-ai noştri tocmai acum când demonul apelor sau ce-o fi arătarea aia vrea să ne facă felul, să facă din noi niște marionete nesuferite?! Lasă că v-am însemnat eu pe vreo câţiva, văd eu ce vă poate pielicica aia electromagnetică! Habar n-aveţi ca domnul scriitor aici de faţă a fost primul care a avut curajul să zică, nu-i aşa, că totul e o ficţiune exemplară, el a ridicat glasul împotriva imperialei, imperiala l-a luat la ochi!
– Nu vorbi, dragă! strigă contele bureţilor de mare frecându-şi un cucui răsărit în creştetul însângerat, pe deplin digitalizat. Atunci e un erou! Un adevărat erou! Și ce le facem noi tuturor eroilor din toate timpurile?!
– Le tăiem nasul!
– Să vă spun eu, porcovanilor! Poetul mării din inima sudicelor a spus că iar au început să fabuleze guvernantele de pe întreaga planetă Terraria! Că în fiecare zi ne afundăm fără doar şi poate în imaginarul colectiv, socialist, liberal, postmodernist și așa mai departe, zău așa, oameni buni! Că imaginarul ăsta e alimentat de maeştrii ficţiunii generalizate şi generalizante, băi gagiilor, băi!
– Care-or fi ăia, maeştrii ficţiunii generalizate şi generalizante, vălurite, teribil de vălurite? întrebă plin de curiozitate guvernatorul aricilor de mare.
– Păi cine să fie?! Activiştii năimiţi ai tuturor ismelor care controlează inteligența lumilor acvatice şi care umbăa şi cu lumânarea după copii supradotaţi! Şi care smulg matricea informațională tuturor celor care nu sunt pe linieeeeeee!
– Pe linie moartă, vrei să spui?!
– Şi ce-i rău în asta?!
– Activiştii ăştia ai tuturor ismelor le pregătesc tuturor un viitor sumbru! Îi vor înrobi! – Or să-i pună să lucreze în contul unor forţe oculte, conspiraționiste!
– Ne pui pe jeratic! Nu ne lași!
– Staţi că nu-i totul! Printre maeştrii ficţiunii generalizate şi generalizante se numără mai-marii televiziunii, presei şi radioului, internetului şi ai tuturor digitalelooooor!
– Ăia pe care-i vedem toată ziua flecărind verzi și uscate la televizor și pe mobil, pe laptop și pe tabletă!? întrebă dragonul marilor liliachii tremurând tot de furie.
– Ooooo! Și încă cum! Sunt unii pe care nu-i vede nimeni! Şi-apoi vin la rând cei care trag sforile politicii şi unii de prin serviciile secrete, ăia care ne ascultă la telefon de dimineață și până seara, așa să știți. Și care ne filmează din satelit, așa să știți.
– Auzi, drăguţă! răcni comis-voiajorul caşaloţilor strivindu-şi sub pleoapă un vierme marin trandafiriu. Am mai auzit noi chestii dintr-astea, nu e nimic nou! Nu-i nimic nou-nouț, lasă, lasă. Hai, nu te mai prosti! Zi mai degrabă că ţi-a căzut cu tronc scriitorasul şi că ai vrea să te drăgălești cu el şi să-ţi schimbi credinţa acvatică! Ha, ha, ha! Ai de gând să te lepezi de sentimentul tău religios primaaaar! Nu roși, zi pe șleau, suntem între-ai noștri!
Dar Pitoșkin? Să fie cu stăpânii aproape. Asta îl chinuie pe el, cum să se gudure mai bine pe lângă stăpân. Să fie membru al uniunii contabile, să intre la socoteală. Să fie cuprins în dicţionare. Să stea frumuşel în topuri. Să fie remarcat. Să fie numit. Evazionistul de Pitoşkin se mândreşte, are aplomb. El nu are nici în clin nici în mânecă. El nu are treabă cu dictaturile. El nu e comunist dar nici capitalist, nici gamelor din Gutumbe, nici argobanian de Tulubras, nici haderos mintos din Matapahapamar, din Habanaa sau din îndepărtata Wango Bado. Înjură vârtos comunismul şi gaberonul colectivist sau bangosaradaiul absolutist dar sta la loc călduţ. Scuipă în ceafa capitalismului şi concocotadorului şi prorocește societatea viitorului. Construcţie bolnavă sau triumfală. Atenţie, camarazi!
Pitoşkin zice. Pitoşkin nu crede în nimic. Regimul matriceal e o gogoriţă pentru el iar el nu este o construcţie a atotcuprinzătorului. Nu e interesat să pătrundă în corpul realului, să penetreze norma şi dogma. Pitoşkin e teluric. E pragmatic sau aerian. E o construcţie monstruoasă a lumii, un făcător. Făcătorii se duc în neant fiind consumaţi de combustia universului plin de universuri în corporalitatea lui pe deplin perversă. Pitoşkin se joacă cu nemurirea şi curtează moartea. Nici nu are şi nici nu e produsul unui miracol. E stângist sau dreptist după vremuri. E cu orientalele sau cu occidentalele sau cu insspionii din Gumabumbe sau cu belezarii din Bakoozaan Makaran sau e naţionalist sau republican. O altă cale nu există pentru el. Să tortureze hârtia, să burduşească digitalele cu ficţionalul sau de-un ban găurit.
Dar nu e paranormal. Nu e informaţie pura sau instrucţiune enciclopedică. Nici nu crede în ceea ce scrie! Cum să creadă dacă e simplu reflex la lectură, dacă e aşa, preocupatiune duminicala şi vulgară, dacă e fronda sau revolta mondena, buna să impresioneze vardistul de la colţ de stradă, pe sergentul de la serviciul secretos sau pe guvernanta naţională sau popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate fărâmiţate şi digitalizate, zice-se de mintoşii inanimaţi din Bankusai, din Potocapetlan. Pitoşkin e gata să peroreze despre moartea cărţii şi despre victoria totală a digitalului, fură de la arhivari niţică recuzita şi puţin de la golumeri, se pupă cu francorii şi cu zadorii din Hopspanian şi urlă în pustiu ca ministeriala l-a uitat pe drumul integrării în universul plin de universuri.
Dar Pitoşkin nu este integrat. Este alături. El zice, el crede că e fiinţa banala în sinea lui, mişelul! Pitoşkin nu are sine, are o sine. Curviştină înamorată de vulgar şi de prostie. De prostia popoarelor acvatice fragmentate şi digitalizate. Pitoşkin nu are ştiinţa secretă a atotcuprinzătorului. El e o fiinţă vulgară. El nu se teme de necunoscut. Nu e înfiorat, nici deloc. Fantomele ca şi războaiele spaţiale nu sunt pentru el decât un mijloc de a-şi omorî plictisul. Pitoşkin nu este o existență-în-lume. Este doar prefăcut. Făţarnicul!
– Fățărnicia face ravagii în Adamville, s-a plâns Angelica-de-metal, proprietăreasa de la patul de argint, într-o seară la cafenea.
– Oamenii și-au pierdut credința! a zis regizorul Borisov.
– Nu mai au sentimente. Parcă sunt niște marionete! spuse Elefteria, nebunatica, modista la Mantao & comp.
– Sunt suficienți, groaznic de suficienți! Pitoșkin i-a făcut să devină așa, i-a împins către suficiență, a mormăit pricoliciul de la Arsenal.
– De ce? De ce se întâmpla asta? întrebă Bobolina îngrijorată.
– Despre suficiență zici? întrebă Rudolf, frizerul fără foarfece, scărpinându-se după ureche, nițel încurcat de gravitatea subiectului.
– E o boală suficiența, spuse primarul Barzulis. Oamenii nu se mai țin de cuvânt, nu poți pune bază pe ei. Parcă ar fi fără direcție.
– Lumea noastră se duce de râpă! strigă supărat domnul Lubomir.
– Nici la dans nu mai vin, șopti Maxim, profesorul de muzică. Unde se duc? Unde își petrec timpul liber? Știe cineva?
– Poate că ar trebui să facem ceva, ar trebui să-i salvăm! strigă Ofelia, sora şefă de la sanatoriul carol al II-lea, încercând să învioreze atmosfera.
Un simplu reflex al viului la banalitatea suficienţei. Pitoşkin nu crede. A te umple de universul plin de universuri e pierdere de vreme pentru el. Pitoşkin este o construcţie comică şi tristă. Înşeală criticul şi batjocoreşte lectorul. Aidoma omului de sare din Bulbona care s-a invârtosat în fel şi chip stropsindu-se la oamenii mediani din Kutambo exact la sfârşitul ploii venite de dincolo de orizontul vizibil. Trage din greu Pitoşkinul să publice dar nu se războieşte cu necunoscutul. Dar necunoscutul este în timp ce războaiele de profunzime se desfăşoară pline de cruzime dincolo de pojghiţa subţire a realului, dincolo de omenesc şi de teluric, dincolo de credinţe şi mituri, dincolo de glorie, dincolo de premii literare, dincolo de realitate. Trebuie să fie ceva, ceva. Aceasta este pieirea Pitoşkinului. Timpul e o gogoriţă pentru proşti aşa cum spaţiul ca geometrie este carnavalul idioţilor.
Gravitaţia îl striveşte pe Pitoşkin pentru ca el fiind un nefiind, nu are înţeles în lumile acvatice cuprinzătoare ale universului plin de universuri. Tâmpit iremediabil, Pitoşkin râcâie cu unghia în pielea universului plin de universurirămânând o simplă propoziţie în marea ficţiune generalizată şi generalizantă. Pitoşkin nu vede ficţiunea generalizată şi generalizantă.
Nu-i pătrunde sensul ultim deloc. Dar scrie. Scrie cu îndârjire spre straluminarea popoarelor acvatice fragmentate şi digitalizate şi duse în pustie de cohorte de Pitoşkini aidoma lui, nu e de joacă! Aceasta ar fi pieirea dacă războinicii imaginarului nu ar lupta pe tăcute în corpul universului plin de universuri, ei fiind meduze ficţionale şi nu fiinţe, biete fiinţe. Paranormalul e o vulgarizare a acestor războaie iar farfuriile zburătoare sunt doar stropul de imaginar care picura pe viziera războinicului secretului, tainei şi miracolului. Aşa să ştiţi. Pitoşkin este un inanimat pentru că-şi recunoaşte vulgaritatea fiinţării, pentru că se crede doar forma fabuloasa şi pentru ca, lenevos şi idiot, nu îndrăzneşte să experimenteze. El cotrobaieste doar prin profunzimi.
Lipsirea de experiment şi experienţa lăsa fără de suflare ficţionalul compus de Pitoşkin. Pitoşkin doar îşi imaginează. El face din propria sa imaginaţie o curvă de lux cu care se culca criticii şi cititorii aiuriţi şi aiuritori. Războinicul ia cu asalt necunoscutul, are experienţe cruciale şi căută cu fervoare războiul. El ştie că trebuie să fie ceva. Pitoşkin se dedulceste cu licoarea teluricului în timp ce universul plin de universuri pune la cale anularea lui din registrul imaginar care chiar funcţionează sau fiinţează. Acesta fiind înţelesul de taină al iniţiatului. Iniţiatul nu se află în dreptul său de a flecări, vorbirea fără pricini fiind ca şi vorbirea cu pricina o manifestare a aroganţei. Adevărul revelat nu este aşa cum literatura science fiction nu este curva care străpunge viitorul cu umbreluța-i ponosită şi nici savantul cu creierul cât toate zilele care înfinge luneta în curul viitorimii speriind popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate cu aiuritoarele apocalipse ale geneticii sau ale sideralelor.
Tocmai de aceea nu-l vom supune criticii serioase pe nebunul Pitoşkin ci vom vorbi despre el într-o părere afirmând cu toată convingerea că mironosiţele imaginarului stau cu puțisoarele la soare aşteptând integrarea în marile case ale imaginarului pentru a cenacliza cu vârf şi îndesat impunând cultura, zic ele, minor autohtonă, unor capitale obosite, gata să expună insula fandomială pe bulevardele din Tambo Tamboree sau în pieţele din Batoa Butuba sau în Alexandria, Bran, Sulina, Athena, Moscova, Torino, Islamabad, Thule, Sofia, Casablanca, Detroit, Lyon, Marsilia Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro şi Watanga, să vină lumea să se minuneze şi să zică una, alta despre găselniţa science fiction.
Hazul premierilor cu cel mai mare mare premiu la sefistii din Gutumbe, Bastrokas şi Gumbaa nu se va găsi în precaritatea finanţelor ci în osârdia cu care mulţi dintre ei trag la jugul fericit al căpătării de premii când, de fapt, premiile se smulg.
Burlesca science fiction se despletește animând seri cenacliere leşinate şi fără de insurgență în care scriitorul inspirat de gazete populare citeşte kilometri de ficţiuni generalizate şi generalizante spre neodihna popoarelor acvatice sau spre zăpăceala orgasmică a vreunui critic conjuctural care are a zice lucruri grele despre prozele confraţilor din Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar şi delurosul Mitombe.
Lipsirea de identitate nu e semnul fricii de polemică sau semnul vorbirii fără de ascultători ci este o exemplaritate, dincolo de sfertul meu de secol în imaginarul aiurit din Tambo Tamboree stând mărturie asupra titlului zeci şi sute de evenimente mondene sefiste pline de tembelism, de ură şi invidie, de prostie cenaclieră, de genii rătăcite şi de aroganţi pe post de trompete. Neînţelegerea acvaticului şi lipsa de priză la fundament naşte scriitori science fiction cu duiumul în spaţiul nostru nicidecum gomanaon sau geostrategic important de vreme ce geostrategia e susţinută de regula matriceală sănătoasă.
