Daniel Timariu este astăzi poate cel mai bun autor român de literatură fantasy. Este secondat de alte câteva nume importante, dintre care Lucian Dragoș Bogdan, Miloș Dumbraci, Cătălina Fometici ori Teodora Matei sunt foarte aproape, concurența, asumată sau nu, fiind stimulativă pentru fiecare în parte. Genul fantasy este prezent astăzi în întreaga lume în literatură, cinema, seriale, dar și în jocuri pe calculator, într-o explozie (și industrie!) digitală ce pare fără limite. Literar, genul (sau subgenul) se delimitează în cadrul fantastic, rezevându-și teritorii vaste, în continuarea literaturii populare, într-o diversitate de basme culte. Acesta este punctul de plecare, miza pe supranatural însemnând atât manipularea ficțională a spațiului și timpului, cât și introducerea de personaje mitice ori de basm, a unora similare ori o contopire a lor. Aspectul este important, deoarece basmul (folclorul, în general) se străduie să păstreze elemetele autentice, pe când nărăvașul moștenitor fantasy se arată inovativ. Nu suntem însă în fața unei literaturi pentru copii și tineret și nici nu avem în față texte etnografice exclusiviste (deși metoda de cercetare etnografică a dat rezultate deosebite aplicată la texte literare bine individualizate atunci când a fost utilizată în analiză).
Așa cum putea observa în cel mai nou roman semnat de Daniel Timariu, Labirintul, parte a ciclului Tenebre, rigorile acestui gen, devenit tot mai popular și în România, publicul (țintă, era să spun!) nu este doar cel tânăr, ci unul indiferent de vârstă. Argumentele sunt mai multe, însă câteva sunt de reliefat aici: 1) încercarea de a scrie literatură de bună calitate, indiferent de atribute ori de categoria de încadrare; 2) favorizarea factorului uman și traducerea emoțiilor născute din confruntare/conviețuirea cu elementele supranaturale; 3) construirea de lumi fictive bine articulate, în prelungirea și cu elemente din lumea reală: 4) provocarea cititorului prin apelarea la personaje și cadre spațiale insolite; 5) intrigă complexă, cu mai multe fire narative, surprinzătoare, cu rezolvări neașteptate. Este un tip de literatură care reclamă un cititor pregătit, dedicat genului, cu vârste între zece și 99 de ani!
Labirintul este a treia parte a ciclului Tenebre, inițiat de Daniel Timariu în 2017 cu Cazul Laura, o carte solidă, capabilă să impună numele autorului printre cele mai importante ale genului. Între ele se plaseasă însă nuvela Ciudatul caz al umbrelor, suficient de întinsă și de complexă pentru a se distinge în acest proiect literar de largă respirație. Toate au apărut la dinamica editură Tritonic, din București, editorul Bogdan Hrib dovedind fler în susținerea și promovarea seriei.
Povestea din romanul Labirintul este plasată în Timișoara, începând chiar în inima orașului, la Primărie, unde detectivul Anghel simte atingerea inefabilului. Acțiunea, mânată de personaje impetuoase și extrem de colorate, se mută către sud-estul municipiului, în cartierul Ciarda Roșie, a cărui geografie imaginară este surprinzătoare. Nu mă refer doar la abundența de elemente supranaturale, ci la cadrul preindustrial, semirural descris aici, în contrast zgomotos cu postmodernitatea avântat-prăfuită și postindustrială a cartierului real. Apoi, calvacada se mută către nord-vest, la turnul de apă din cartierul Iosefin. Aceste repere spațiale sunt importante, arătând o Timișoară prinsă, dar nu sfâșiată, în încleștarea dintre forțele demonice (supranaturale, ca o categorie generală) aflate într-un conflict nimicitor pentru ele. Nu și pentru oameni, naivii cetățeni de zi cu zi ai urbei, afectați destul de serios de bătălia armatelor tenebroase, dar pentru că nu au cum să vadă luptele, dau vina pe schimbările climatice și pe nesăbuiții capitaliști capabili să distrugă lumea pentru a face profit, atunci când un ger cumplit se instalează în municipiu în plină vară.
Cu o inteligență narativă remarcabilă, Daniel Timariu nu stă prea mult să le plângă de milă timișorenilor aproape degerați. Atenția lui este concentrată permanent asupra întâmplărilor violente din Lumea Umbrelor, păstrând convenția instaurată în Cazul Laura, cum că aceasta este imposibil de sesizat de oameni, nu și invers. Legătura dintre cele două lumi este realizată de mortul între vii detectivul Alex Anghel, nătăfleț și nu prea, insistent, capabil să-și sume riscuri, intrând în tot felul de situații ciudate și periculoase, adică un personaj complex, destul de simpatic. Starea lui fizică este nu ciudată, ci atipică, deoarece Alex e semiviu ori semimort, cum dorește cititorul să îl considere. A fost supus unor tratamente/experimente de către frații Weissmüller, în parte horror, amintind de cele ale doctorului Frankenstein, dar și unele care țin de arsenalul literaturii science fiction.
Și în acestă situație, Anghel se dedică cu pasiune muncii sale, cea de detectiv. Via e-mail, detectivul primește un mesaj de la misterioasa, dar foarte politicoasa Mazikeen. Este un spirit încarcerat în Primăria Timișoara, făcând încercări disperate, bine mascate, cu gesturi și vorbe meșteșugite, să scape din închisoarea seculară și să ia în stăpânire Pământul, cu sau fără oameni. Se naște astfel un conflict de proporții, când armatele se pun în mișcare, iar detectivul nostru trece dintr-o parte în alta, dintr-o tabără în cealaltă, leagă prietenii și face alianțe, prins în evenimente și având impresia că știe ce face.
Povestea este captivantă, iar acțiunea se derulează în ritm alert, existând o presiune a luptei, a cărei pierdere ar duce nu doar la moartea unor combatanți, ci la distrugerea efectivă a lumii. Din când în când, semn de meșteșug literar, D. Timariu se oprește pentru a lăsa proza (și cititorul!) să respire, prilejuri pentru a face unele descrieri și pentru a stabili legături și de a introduce conjecturile necesare desfășurării narațiunii. În partea de început a cărții, dinamică în sine, această fervoare este ținută bine sub control, din dorința de a nu năuci lectorul cu prea multe elemente isolite introduse concomitent. Volumul poate și clasificat ca aparținând categoriei urban fantasy, cu aspecte de heroic fantasy și, așa cum am precizat deja, de horror ori science fiction, arsenal din care este selectat portalul din finalul romanului, acesta având rolul de a asigura evacuarea răului din lume.
Autorul nu se sfiește să rescrie scene (pseudo)istorice cu eroi bănățeni, apelând uneori și la câteva legende urbane, cea mai importantă fiind cea legată de misterioasele tunele antice și medievale de sub Timișoara, drumuri către comori fabuloase, rămase nedescoperite. Toată această diversitate nu este în niciun loc haotică, ci se echilibrează cu eleganță într-o poveste captivantă, clară și destul de ușor de urmărit.
D. Timariu se dovedește acum și un maestru în privința construirii personajelor. Dacă în primul volum, Cazul Laura, abundența de ființe supranaturale (satiri, vampiri, vârcolaci, goblini, strigoi, demoni și alte câteva asemenea, cunoscute din mitologie ori rodul imaginației de moment a autorului) îngreuna cumva individualizarea, în Labirintul, ubicuitatea diversității fiind depășită, iar insolitul aparițiilor diminuat, personajele se conturează mult mai clar. Cel puțin prin lideri, categorie în care intră demonița Mazikeen, satirul înțelept Otis, scunda, dar nervoasa fată de goblin Penbels, agenții secreți Marius și Sorin sau strigoiul Farkaș (Lupu, în ungurește). Toți își fac treaba în acestă confruntare de proporții, reprezentându-se pe sine, dar și categoria mitico-existențială de personaje din care provin.
Daniel Timariu a ajuns într-o etapă a evoluției lui artistice în care scrisul și literatura au devenit lucruri foarte serioase, esențiale. Își rezervă zi de zi timp pentru scris și o face meticulos și cu dăruire. Are susținere din partea familiei, a unor editori, dar și un minuat public propriu, cititori-cumpărători de carte prezenți în număr mare la la lansări ori alte evenimente literare. Este, cu alte cuvinte, pe cale să devină un autor profesionist, capabil să ofere literatură de bună calitate. Este și o șansă, și o mare provocare.
