Cel mai des auzită întrebare, după anunțul apariției acestei publicații, a fost: Mai era nevoie de o astfel de revistă?! Răspunsul meu de-atunci e același cu cel de-acum: Da, era! Poate părea prea succint și neargumentat, însă lucrurile care mi-au trecut mie prin minte, plus multe altele, au fost excelent sistematizate de Aurel Cărășel în editorialul Invitație în viitor: câteva pagini de rememorare a publicațiilor de gen din ultimii șaizeci de ani, poziționarea acestora în contextul socio-politic, precum și un îndemn la creație și visare.
Tot despre vis, o temă extrem de familiară autorului, ne vorbește Liviu Surugiu în Stația viselor. Cu riscul de a fi acuzată de lipsă de obiectivitate, îndrăznesc s-o numesc perla coroanei (adică a primului număr), pentru că încă o dată am citit o povestire superbă, în care ideile științifice sunt prezentate ca unui cititor pasionat, nu ca unui om de știință, acesta având suficient timp de gândire și asimilare a noțiunilor, pe măsură ce se bucură de construcții poetice marca Liviu Surugiu. Ideea e că o tânără inteligentă de șaptesprezece ani are răspunsul unor întrebări în fața cărora oamenii de știință se declaraseră dezarmați. Singura modalitate de a o demonstra implică un sacrificiu asumat, o aventură a unui om singur, în spațiu, hotărât să viseze.
Alunecând pe panta oniricului, și lui Silviu Stoian, personajul lui Ovidiu Vitan din Bucnrești (nu, nu e scris greșit, a se citi în cheie: Adibas, Fuma, Cucci) i se pare un vis lumea în care trăiește, la un moment dat. E interesantă ideea de bază, aceea că poporul chinez ar susține și ar investi enorm în cercetările unui etnolog român, numai pentru că o presupunere a lui legată de Monastirea Argeșului ar putea schimba ordinea mondială.
Povestirea lui Florin Purluca, Dincolo de fereastră, s-ar încadra la categoria coșmaruri, e genul de text pe care îl citești nu doar cu nerăbdare, ci și cu groază, empatizezi fără să vrei cu personajul, pe măsură ce tensiunea se intensifică, asta te oripilează, pentru că nu prea se mulează pe convingerile tale, ți-ai dori un anume final, faci în minte propriile scenarii, însă autorul te salvează și, după o lectură cu sufletul la gură și cu nodul în gât, respiri ușurat. E o povestire despre alegerile unui tată într-un moment de răscruce dintr-un viitor apocaliptic.
Nici Ionia, ucenica, semnată de Daniel Timariu, nu e o lectură comodă. E un semnal de alarmă tras la ideea unei super-tehnologizări dintr-un posibil viitor, atunci când materialul genetic uman e foarte greu de procurat, iar spațialii au cu totul alte viziuni despre viață și evoluție. Frumos scris, succint, despre lecții de viață oferite celor mari de un copil mândru că e pământean. O declarație de dragoste pentru planeta ce mai poate fi salvată dacă ne aplecăm asupra lucrurilor esențiale.
Aparatul de multiplicat paradoxuri, de Aurel Cărășel, are aroma textelor englezești moderne, în care descrierea faptelor se îmbină atât cu analiza personajelor cât și cu propriile considerații ale autorului-narator. Un pictor de biserici intră în posesia unui re-producător, un aparat construit pe baza principiului unui paradox. Tentația de a-l testa pe lucruri și ființe e mare, paradoxul e demonstrat, pictorul devine victima propriilor tentații, iar povestitorul moștenește atât aparatul cât și gândurile, omenești, de altfel, legate de acesta.
Newton Park e scris sub pseudonim și, deși am ceva indicii despre cine ar putea fi Gwydrin Florindore, îi respect alegerea și nu divulg nimic despre cel ce a scris povestirea plasată prin anii 2100 și ceva, în care un virus provoacă sterilitatea masculină. Ce alege un bărbat sănătos, între emigrarea în Cosmos și retragerea într-un colț de Rai, în comuna Bisoca, în urma primirii unei vești năucitoare? Răspunsul e în CSF #1, începând cu pag. 69.
Cam acestea au fost prozele SF. Revista continuă cu un medalion Simona Vlădăreanu, două proze scurte însă extrem de elocvente pentru talentul autoarei ce ar mai fi avut încă multe de oferit.
La categoria Fantastic e încadrată povestirea Strigoiul, de Dan Ninoiu, relatarea unui copil despre o întâmplare cu iz paranormal. Are tot ce-i trebuie, descrierea satului văzut cu ochii micuțului, poziția lui vizavi de practicile și obiceiurile locului, suspans, final surprinzător.
Încadrat în categoria Science, articolul Cu prudență, despre Inteligența Artificială, de Cristian Român, e o analiză minuțioasă și documentată despre riscurile creării unor forme de inteligență autonome, despre necesitatea punerii în practică a unor concepte SF sau alegerea de a le lăsa acolo unde le e locul, în cărți de beletristică și tratate de specialitate.
Bănuiesc că finalul fiecărui volum CSF va conține datele biografice și câteva detalii ale operelor unui autor de gen. Primul număr este dedicat lui Felix Aderca: poet, prozator, dramaturg, publicist, critic literar, eseist. În 1936 a scris unul dintre primele romane SF românești (Orașele înecate), republicat în 1966 sub titlul Orașele scufundate, în care a atacat tema unui scenariu apocaliptic în cheie onirică.
Sper să ne bucurăm de cât mai multe numere ale Colecției SF, pentru că autori sunt, proze bune s-au scris și se vor mai scrie, cititori interesați există.
