Prolog. Din umbră (fragment de roman)

Decembrie, 2014

Ochii se plimbau de colo-colo. Încăperea părea să fie un coridor înalt în formă de boltă. Pereţii laterali erau îmbrăcaţi cu portrete care înfățișau oameni şi fiinţe ciudate. Avea un aer de Casa Groazei. Un fior îi străbătu tot corpul, făcând-o să tresară. Uitându-se mai atent, avea impresia că picturile o urmăresc cu fiecare pas. Prefera să privească înainte pentru a-şi stopa frica. Ecoul creat de pantofii cu toc toceau, cu fiecare pas, marmura uşor denivelată. Sunetele o speriau, făcând-o să-şi dorească tot mai mult să ajungă la destinaţie.

Coti la dreapta şi, după câțiva pași, se opri brusc. Înghiţi în sec şi se apropie de un tablou enorm. Era sculptat în marmură, plin de detalii, şi însemnat cu diferite simboluri bleumarin. Îşi miji ochii şi se uită mai atent; două detalii misterioase îi stârniră curiozitatea: ochii de culoare sângerie şi frumuseţea nepământeană. Mutându-şi privirea la bordura tabloului observă un nume.

Lilith.

Îşi aminti de-ndată. Buzele i se arcuiră în semn de melancolie și ușoară înfiorare, apoi continuă să meargă, ţinând strâns în pumn un pandantiv.

Doar ea şi ecoul unor paşi fragili, dar perceptibili, care nu erau ai ei.

Grăbi pasul, simţind că înnebunește. După puţin timp, se opri în faţa unei porţi de fier şi respiră ușurată. O privea lung.

Poarta de fier era masivă. Se gândea că numai o mână de bărbat ar putea să deschidă o asemenea uşă. Pe mijloc se aflau două inele, sub care se găseau gravate două inițiale: L şi S.

Icni.

Poarta se deschise foarte lent, cu un sunet care asurzea. Un sunet de balamale de fier care nu mai erau unse de mult cu ulei. Sunetul putea trezi şi morţii. Se uita mirată cum cele două uşi se deschideau fără a fi împinse de cineva. Lumina care se revărsa din spatele porţii se strecura pe coridor, inundându-l şi făcându-l mai luminos. Pe trupul fetei se prelinse umbra unei persoane zvelte, înalte şi cu o alură impunătoare, care ţinea în braţe un animal cu o blană pufoasă de culoare gri — Callidum. Bărbatul stătea în faţa ei ca o statuie, inexpresivă; era îmbrăcat într-o robă lungă până în pământ, de culoare bleumarin. Pe mâneci erau cusute simboluri — cercuri ciudate şi spirale întortocheate care aveau o culoare ca de sânge. După ce el o studie atent, cei doi îşi întâlniră privirile pentru prima dată de când poarta se deschise. Privirile lor erau pătrunzătoare — ceva în modul în care se priveau îi asemăna.

Bărbatul, ca trezit din reverie, făcu un pas în spate şi, cu un gest, o pofti pe tânără înăuntru. După un moment scurt de ezitare, aceasta intră, iar poarta se închise cu acelaşi zgomot asurzitor, lăsând întunericul în urma ei. Torţele din încăpere degajau o nuanță neobişnuită de lumină. Fata se deplasă cu paşi lenţi spre una dintre ele şi începu să îşi plimbe cu uşurinţă degetele prin flacără. În încăpere era aşternută o linişte de moarte, până când, într-un final, bărbatul nerăbdător şi uşor exasperat, vorbi:

— Încă te mai miră că nu te arzi?

Fata nu îi luă în seamă cuvintele. Se uita la mâna ei cum se juca prin foc. Se întoarse apoi, în aceeaşi manieră ignorantă, şi se aşeză pe sofa, oftând.

— Trebuie să recunosc că încă sunt fascinată de acest lucru. Să-ţi poți plimba degetele prin foc şi să nu te ardă. Ce diferit e acolo unde sunt eu. Spunea cuvintele foarte lent, aproape silabisind. Era foarte plictisită.

— Şi eu trebuie să recunosc că veşmintele tale nu sunt potrivite pentru acest loc, adăugă bărbatul iritat. Înţeleg faptul că trăieşti printre mireni sau oameni, cum vrei să-i numeşti. Se întoarse şi se aşeză pe jilţul masiv din spatele biroului, împreunându-şi degetele şi fixând-o cu privirea. Şi, din ce văd, nici Spiralata nu o ai. Fata deschise pumnul şi lăsă pandantivul să se mişte ca o pendulă. Bărbatul continuă:

— De asemenea, ştii bine că nu trebuie să apari aici şi aşa, arătând spre ea. Te putea vedea vreun membru al Sfatului şi ne-ai fi creat probleme amândurora. Trebuia să o rogi pe Aurora să te ducă la camera ta pentru a te schimba.

Fata părea în continuare plictisită. Era obişnuită să audă aceeaşi pledoarie de fiecare dată când venea. Modul în care îşi purtau conversaţia îi trădau. Vorbeau foarte degajat, fără a respecta vreunul dintre ei normele impuse de vârstă.

— Promite că nu o să îmi ţii predici tipice părinţilor despre „cum ar trebui să fie îmbrăcat copilul” şi am să ţin cont de asta la următoarea vizită. O spuse pe un ton de rugăminte, sperând ca tot efortul de a veni până aici să nu se rezume la o discuţie clişeică despre modă. Şi pentru a veni aici, nu am nevoie de nicio zgardă de apărare. Privirea ei se opri dintr-odată asupra unui obiect. Te-ai străduit ceva timp pentru a obţine funcţia asta, nu? spuse, în timp ce arăta spre tăbliţa de pe perete.

Zabet.

— Da. M-am străduit să ajung unde sunt acum şi l-am meritat. La fel şi tatăl meu, replică bărbatul privind în aceeaşi direcţie. Dar nu te-am chemat aici să-ţi povestesc cum am ajuns în această funcţie şi nici pentru a-ţi manifesta comportamentul obraznic împrumutat din mediul nociv în care trăeşti. Pentru câteva momente, singurul sunet din încăpere era cel a degetelor care băteau agitate pe birou. Continuă:

— Totuşi, pentru a-ţi deschide ochii să vezi prin ce greutăţi a trebuit să trec, îţi reamintesc de Sediţiune. Războiul dintre magi. Războiul care a destrămat munca făcută de Creatoare. Bărbatul avea privirea pierdută. Îşi scutură uşor capul.

— Nu înţeleg de ce toată lumea refuză să povestească despre cele întâmplate în timpul Sediţiunii. Ştiu doar frânturi, spuse cu o oarecare enervare — niciodată nu înţelese de ce acest subiect era tabu.

— Fiindcă acest război, răscoală sau cum vrei să o numeşti, nu a adus nimic bun, lătră bărbatul. În concluzie, nu există motive să ne mândrim cu o asemenea pierdere. Vorbele păreau aruncate spre fată, răstite. A adus dezbinare între magi. S-a creat o rasă murdară care a pus ruşine pe numele nostru. Se aşeză înapoi în jilţul său, ca şi când acesta ar fi putut să-l aline în timpul monologului. Totul era bine. Noi aveam mişcarea noastră. Dar acum misiunea a deviat spre distrugerea ifriţilor şi a protectorilor săi, îngerii. După ce termină de vorbit, respiră. Nu îşi dăduse seama că pe parcursul discuţiei nu respiră, fapt pentru care îşi simţea inima pregătită să sară din piept.

— Interesant, replică fata, ridicându-se de pe sofă. Eu am înţeles că îi urăşti. Şi eu îi urăsc. Şi cunoşti motivele. Ochii ei se inundară brusc de lacrimi. Se întoarse brusc să-şi înăbuşe plânsul. Îşi şterse ochii cu mâneca şi îşi drese vocea. Însă nu văd de ce a trebuit să îmi pierd atâta timp acolo, printre ei. M-AM SĂTURAT! spuse ea, aruncându-i o privire scrutătoare.

— Draga mea, misiunea ta cea cu adevărat interesantă, începe abia de acum, replică, ridicându-se lent din jilţul său, sfredelind-o cu privirea. Fata şi ceilalţi prieteni, dar mai ales ea, sunt aproape de vârsta în care vor vedea cu alţi ochi lumea în care trăiesc. Vor vedea ce sunt. Că finalul lor e aproape. Aşa cum trebuie să le fie tuturor din rasa lor şi a celor care nu se supun.

— Asta nu se va întâmpla până când târgul nostru nu se încheie. Fata arăta cu degetul spre el în semn de protest. Înţelegerea a fost alta. Nu mai mişc un deget până nu primesc ce mi se cuvine. Fata înaintă spre poarta care tocmai se deschise. Parcă simţea când cineva doreşte să intre sau să iasă. Inima îi bătea în piept, iar plânsul o încerca din nou.

— Finalizează-ţi munca şi vei primi şi răsplata. Nu îmi mint propria fiică. Bărbatul se aşeză înapoi în jilţul său şi luă nişte dosare în mână, studiindu-le. Aştept veşti de la tine. Vorbele aveau o notă de siguranţă, de… sinceritate. Fata se întoarse spre el şi îi aruncă o privire lungă ─ plină de dezamăgire, amestecată cu un fel de regret. Spera ca micul ei act teatral să-l impresioneze pentru a-şi îndeplini promisiunea acum. Dorea să se termine totul şi să poată sta lângă tatăl ei. Nu mai putea suporta alte pierderi.

Apoi părăsi camera şi înaintă pe coridorul sumbru. Fiecare pas o făcea prizonieră a întunericului.

Şi poarta se închise.

***

Martie 12, 2015

Drumul de la şcoală spre casă era cel mai plăcut, şi nu doar din cauză că era ultimul an şi avea mai puţine cursuri, ci pentru că se afla în compania celui mai bun prieten al său — Caleb; era mai mult decât un prieten – era ca un frate pentru el. Luna martie era luna războiului dintre frig şi căldură. Soarele încerca să brăzdească aerul rece ce-şi făcea loc în voie.

Zona în care locuia era una dintre cele mai frumoase. O şosea principală lungă, care dădea spre alte străzi micuţe. Toate aceste străduţe, cât şi cea principală, erau încărcate de case în stil comunist. Când te uitai la ele îţi dădeau impresia de palate în miniatură datorită arhitecturii. Zona centrală a oraşului Alba Iulia era vizată de către toţi cumpărătorii de case, deşi cândva fusese prinsă de o inundaţie. Băiatul privea pierdut, prins într-o lume interioară − o lume plină de întrebări şi mistere — în timp ce înainta pe caldarâmul care fusese cândva acoperit de şine pe care circula mocăniţa[1]. Celălalt băiat era prins într-o conversaţie prin sms cu iubita lui.

Soarele se pregătea de apus, aruncând pe cer pete de lumini roşii şi roz; o imagine desprinsă din poveşti. Băiatului îi plăcea mult să zăbovească în drum spre casă, privind tufişurile de trandafiri roşii, bătrâneii care îşi plimbau câinii şi tinerii îndrăgostiţi care stăteau pe băncile din metal aşezate de-a lungul aleii. Un tablou care reprezenta perfect viaţa obişnuită a orăşelelor mici. Uneori venea seara cu iubita sa, plimbându-se dintr-un capăt în altul, povestind despre cele întâmplate la şcoală şi vacanţe de vară planificate (care niciodată nu se materializau) sau la alergat.

Ajungând la intersecţia unde se afla o terasă cu îngheţată — locul de popas al vârstnicilor din zonă la îngheţată şi seminţe în zilele de meci de fotbal — cotiră la dreapta. Strada pe care locuia era foarte mică, dând direct spre Cetate; zona cea mai importantă a oraşului, acolo aflându-se Poarta Întâi[2].

Casa lui se afla chiar în capăt, la marginea Porţii. Ajungând în faţa porţii de metal a casei, avu o apăsare în piept. Îl cuprinse şi sentiment brusc şi ciudat. Bătăile inimii începură să se accentueze când auzi două sunete ciudate: primul venind de la câinii săi, Lemsi şi Brutus, care lătrau necontenit.

— Eu ştiam că Lemsi nu mă place, dar acum şi Brutus? întrebă amuzat Caleb, punându-şi mâinile-n sân.

— Nu, zise şoptit băiatul! De data asta nu pe tine te latră. Privi în toate părţile, simţind cum pieptul este străpuns de o durere care se accentua tot mai tare.

— Partash, ce e cu tine? Caleb începu să se agite, dar prietenul său îi făcu semn să tacă.

Intrară rapid în curte — Caleb ezitând în prima fază — urmărind vreo reacţie a trecătorilor, şi închise poarta. Partash se uită în spate. Observă cum niciun trecător nu îşi întorcea privirea spre casă la lătratul celor doi câini.

— Tu vezi asta? întrebă şocat Partash.

Caleb se uită spre stradă şi încercă să-şi dea seama ce voia Partash să-i spună.

Partash urcă atent treptele de la casă, păşind lent, având o atitudine de spion, când simţi brusc cum îi fuge pământul de sub picioare, lovindu-se de treptele casei. Cotul începu să-i sângereze uşor, simţind o mică usturime acolo unde se formă rana. Caleb se repezi spre el şi începu să-l zguduie puternic.

Apoi o arsură se instală pe omoplatul stâng. O durere pe care nu o mai simțise niciodată, amorțindu-i tot corpul. Ochii îi erau înceţoşaţi. Durerea se accentuă, în ciuda amorţelii, şi simţea cum respiraţia i se îngreuna. Amorţeala corpului se transformă brusc în spasme.

Ţipa acum. Ţipa din răsputeri. Îşi întoarse privirea spre stradă, încercând să capteze atenţia vreunui trecător, însă nimeni nu părea să mai treacă pe acolo. Dintr-odată, totul părea pustiu. În plus, sunetul lui era acoperit de lătratul celor doi câini. Încercă să se prindă de balustradă, dar mâna nu-i dădea ascultare. Se zbătea din răsputeri, târându-se pe pavajul rigid, să se ridice. Văzând că nu reuşeşte, se lăsă păgubaş, începând să respire adânc.

După câteva momente de agonie, simţi cum durerea începea să se risipească, încetul cu încetul. Stătea în continuare întins pe spate, răceala străbătându-i tot corpul. Încet, se ridică în picioare, clătinându-se de câteva ori, dar recăpătându-şi echilibrul, şi se îndreptă spre geamul uşii de la intrarea în casă. Îşi scoase tricoul, se întoarse şi se uită pe omoplatul stâng. Vedea o dungă ca o cruce şi un semi-cerc, ca un tatuaj în carne, proaspăt făcut. Voia să-l atingă, dar usturimea nu-i permise şi renunţă.

— Nu! spuse Caleb în şoaptă. Partash, trebuie să vorbim, zise el, agitat. Acum!

Partash îşi puse tricoul la loc şi apăsă mânerul uşii.

— Ce-i cu tine Caleb? Vorbim după ce intrăm în casă şi aflăm de ce latră zevzecii ăştia doi. Partash îl privea suspicios pe Caleb. Încerca să înţeleagă de ce Caleb îşi schimbase brusc atitudinea. Tu ai văzut ce am pe umăr?

— Tocmai despre asta vreau să vorbim, zise disperat Caleb.

O altă bubuitură se auzi din interiorul casei, iar cei doi tresăriră.

Uşa se deschise în urma sunetului. Se aflau în antreu. În partea stângă se găseau două rânduri de scări din lemn masiv: un rând care ducea spre pivniţă şi altul care ducea la etajul superior al casei. În faţă, se aflau două uşi: una care ducea spre bucătărie, cealaltă spre salon. În partea dreaptă se afla şifonierul. Înaintă cu paşi mici spre salon; văzu prin geamul de sticlă siluete mici şi mari.

Ajunşi în faţa uşii, auziră glasul unui bărbat şi a unei femei. În glasul lor simţea frică şi implorare. Vocea femeii se auzi:

— Prinţesă, spuse femeia, te rog, mijloceşte pentru noi în faţa Creatoarei. Spune-i să ne mai îngăduie un veac. Îşi ţinea mâna strânsă de cea a soţului său. Stăteau foarte aproape de uşă. Cealaltă femeie din încăpere era foarte înaltă, cu părul lung şi brunet. Era deosebit de frumoasă. Se plimba prin cameră cu paşi lenţi. De-o parte şi de alta a încăperii se aflau două creaturi mici şi cocoşate, cu pielea aspră. Din gură le curgea un lichid roşu şi vâscos. Femeia înaltă se opri cu faţa spre cei doi.

— Ştiţi foarte bine că nu trebuie să sfidaţi poruncile lui Lilith. Privirea ei era într-un fel satisfăcătoare, dar plină de dezgust, ca şi când se hrănea cu spaima celor doi. Vi s-a dat un termen pentru a-l înştiinţa pe băiat. Şi, de asemenea, aţi avut un termen pentru a respecta înţelegerea.

După un moment de ezitare, vorbi şi bărbatul.

— Jur, jur pe numele Creatoarei că îi vom spune băiatului despre înţelegere şi vă asigurăm că va fi un mag dedicat planurilor lui Lilith.

— Putreziciune ce eşti! Aşa ţi-a fost stepena în trecut şi aşa e în continuare. Scuipă. Tu nu ai niciun drept să juri pe numele lui Lilith. Începu să devină agitată şi se îndreptă spre el, arătându-l cu degetul. Ar trebui să fiţi recunoscători că a acceptat propunerea voastră şi că v-a inclus în planul ei. Scuipă cuvintele. La următoarea vizită, o să-i pun pe Arobas şi Moriax să vă mănânce de vii, pe voi şi pe javrele voastre. O ultimă amânare. NU vă jucaţi cu cei 7 Prinţi ai Întunericului. Nu vă jucaţi cu mine, finaliză fraza silabisind-o.

Partash nu putea vedea desluşit, geamul uşii fiind mat, însă observă pata în formă de cerc de culoare gri în care dispăruse femeia şi cele două umbre cocârjite. Apoi totul dispăru în neant.

Tremura cu mâna pe mânerul uşii, fiind inundat de mâhnire. Ar fi vrut să năvălească în cameră şi să o strângă de gât pe acea femeie; să ceară explicaţii pentru ceea ce auzise. Simţea cum sângele îi străbătea corpul, dându-i senzaţia de căldură şi disconfort. Ezită, apoi apăsă mânerul şi deschise uşa foarte lent. Păşi înăuntru şi începu să vorbească ironic:

— Abia aştept să ne aşezăm pe ce a mai rămas din canapea şi să povestim despre ce s-a întâmplat.

***

Martie 31, 2015

— Satrina! Hai, Satrina! De câteva minute stau şi zbier. Cred că şi Bătrâna Olivia m-a auzit, spuse băiatul, exasperat, din tocul uşii. Era agitat. Se uita cum sora lui se ridica lent şi se aşeza pe marginea patului. Era răvăşită. Îşi ridică privirea spre el, deşi părea mai degrabă că priveşte prin el. Făcu un semn cu mâna spre băiat. Înţelegând semnul, băiatul ieşi şi trânti uşa. Dimineaţa era cea mai nasoală parte a zilei. Mai ales când noaptea avea coşmaruri. Acelaşi gen de coşmaruri. Era cazul să lase maratonul de filme de groază, altfel avea să nu mai doarmă din cauza coşmarurilor. Să cufundă înapoi în salteaua ei comodă şi închise ochii. Avea în minte imagini din timpul coşmarului. Clar avea nevoie să bea ceva să se trezească.

Cicoare cu lapte. Băutura ei preferată.

Se ridică brusc şi îşi aranjă patul, apoi se oprise în faţa oglinzii. Se uită dezamăgită cum un coş îşi făcuse loc pe funtea ei.

— Şi bine te-am regăsit perioadă fericită a lunii, spuse cu un ton de amuzament amestecat cu disperare. Se privea în oglindă şi-şi analiză trăsăturile. Bunica ei îi spunea mereu că seamănă cu mama sa. Ochii verzi, statura înaltă şi părul de culoarea castanei. Nu o putea contrazice, dar nici să o aprobe. Nu o văzuse niciodată, nici măcar în poze. Întotdeauna simţise golul acela specific; acel sentiment de singurătate. Nu îşi cunoscuse mama niciodată, dar avea momente când o simţea. Mai ales după o noapte de genul acesta.

— Într-o zi, cred că oi lua-o razna şi mă vor închide la Galda[3], îşi zise apoi se apucă de râs. Dar numai după ce îmi beau cicoarea cu lapte, altfel o să fac urât de tot. Îşi prinse părul scurt într-o coadă sport, îmbrăcă o ie şi o pereche de jeanşi, apoi se încălţă cu o pereche de tenişi şi dădu să plece, dar se întoarse la oglindă. Nup! Acel coş clar trebuie ascuns. Căută haotic prin cutia cu cosmetice, înşfăcă un fond de ten ieftin şi începu să aplice mici puncte pe faţă.

Poc!

Fondul de ten curgea acum încet şi vâscos pe parchet. Satrina se lăsă jos. Un junghi îi străbătu omoplatul drept. Minunat! Meteosensibilă. Apoi realiză că vorbi în gând. Se ridică, lăsând micul râu de fond de ten să se prelingă de-a lungul podelei, şi ieşi din cameră.

Apartamentul în care locuia era micuţ şi deloc modern. Aici trăia împreună cu bunica sa, Lydia, şi fratele său, Dantelon. Singura parte bună era că avea camera ei. Era tragic să fi fost nevoită să împartă camera cu Dantelon, mai ales când acesta vorbea în timpul somnului în limbi inventate. Izul lăsat de ciocare o făcu pe Satrina să se grăbească spre bucătărie. Mai ales că simţi şi mirosul proaspăt al grişului. Auzi cum bunica sa fredona, însoţit de un sunet total disonant, care o acoperea.

Vocea lui Dante. Se răstea.

— Nu o mai suport! aruncă violent lingura în bolul cu griş. Să lăsă pe spătarul scaunului cam şubred, cu braţele la piept.

— Dantelon, e nevoie de atâta zarvă pentru asta? răspunse bătrâna cu un calm ieşit din comun. Satrina asculta chiar din colţul uşii. Se mira de răbdarea bunicii sale. Era clar că un asemenea calm nu îl puteai dobândi decât în timp, şi cu un Dante prin preajmă.

Lydia continuă să fredoneze.

— De mâine eu fac meniul. Cartofi fripţi şi grătare. Se juca cu lingura în bolul cu griş. Lydia râse înăbuşit, dând atenţie maldărului de vase care aştepta să fie spălat, dar se opri, văzând-o pe Satrina.

— Satrina! spuse Lydia, însenindându-se la faţă. Îşi iubea mult cei doi nepoţi; Satrina era convinsă de asta. Chiar şi pe insuportabilul Dantelon. Îşi îmbrăţişă nepoata, iar cu un mic gest o îndemnă se să aşeze, primind şi ea o porţie de griş cu gem de prune şi o cană caldă de cicoare. Fata mulţumi cu o înclinare de cap, îşi înfăşură rapid degetele în jurul cănii şi sorbi de câteva ori. Cu coada ochiului, se uită la Dantelon, care încetă să se mai joace cu mâncarea, acum privind în gol. Ochii lui erau de culoarea migdalei şi trişti. O privire tristă şi captivă într-o lume pe care doar el o ştia. Sau nici el nu o ştia.

Dantelon se ridică, strânse toată vesela de pe masă şi o aşeză în chiuvetă.

Un sunet de bubuială şi strigăt disperat acoperi încăperea, iar în secunda doi, Dante şi Lydia se întoarseră şi văzură. Corpul Satrinei era pe gresie, tremurând şi zvârcolindu-se, scoţând sunete de disperare amestecate cu tentative de cuvinte. Lydia aruncă prosopul din mână şi se îndreptă spre nepoata sa, strigându-i numele. Se lăsă în genunchi, luându-i capul în poala sa şi mângâind-o, spunându-i să respire, asigurând-o că totul va fi bine.

Deşi nu era nici ea sigură de asta.

Dantelon privea cu corpul inert şi pupilele dilatate. Pe chipul său se putea citi sperietura prin care trecea. După câteva urlete, auzi cum bunica sa îl striga, cerându-i ajutor. Revenindu-şi, primi câteva indicaţii rapide, precum adusul unui prosop îmbibat în apă şi a cutiei de medicamente din dulăpiorul din sufragerie. Lydia privea speriată la nepoata sa. Vedea cum faţa ei devenea tot mai albă, iar temperatura corpului scăzuse, simţindu-i trupul rece, cadaveric. Privi atentă şi observă că fata încerca să ducă mâna la la omoplatul drept. Ridică ia şi văzu de ce. O pată roşie, aprinsă, ca un tatuaj, se formă pe omoplatul drept. Parcă sfârâia, ca şi când cineva pusese un fier încins pe piele.

— Nu, nu se poate, rosti bătrâna în şoaptă. Satrina, ascultă-mă. O scutură de câteva ori, dar Satrina era absentă de tot ce se petrecea. Era ca şi când sufletul şi mintea se desprinseră de trup, iar acesta funcţiona doar din inerţie. Doamne, Dumnezeule. Dantelon! strigă bătrâna.

La nici două secunde, băiatul apăru cu un prosop care făcu o mică baltă. Îi înmână buncii sale prosopul şi o cutie în care se aflau comprese, pastile şi bandaje. Dantelon era speriat şi suferea.

Dantelon suferea.

Dantelon chiar avea sentimente.

Lydia se uită după nepotul său, însă acesta nu se mai afla acolo. Se gândi că plecase de frică. Se ridică cu greutate şi începu să tragă de trupul inert al nepoatei sale către sufragerie, reuşind cu greu să o poziţioneze pe canapea. Se aşeză la capul Satrinei, tamponând-o continuu cu prosopul adus de Dantelon.

— E timpul tău, draga mamii! Vocea bătrânei tremura, iar ochii erau inundaţi în lacrimi.  O cuprinse în braţele sale, vrând să o apere de tot ceea ce era în jur şi de ceea ce urma să vină.

***

Februarie, 2015

Se dăduse stringerea în Casa de tip Familial. Cu toate că aşa crescuse de mic, regimul milităresc îi displăcea. După ce puse capul pe pernă — care nu era deloc comodă — lăsă mintea să hoinărească prin cele mai ascunse locuri, sperând ca somnul să-l cuprindă lesne.

Întunericul pleoapelor se transformă uşor în acelaşi cadru care tot apărea de ceva vreme.

— E multă ceaţă!

— Nu, nu e ceaţă! E poluare!

— Cum, poluare, aici?

— Aici e Cimitirul Eroilor.

— Uite-l pe Partash! E cu o femeie.

— Da. E cu acea femeie care îl caută în fiecare zi şi îi dă o scrisoare.

— Ce scrisoare? Despre ce este vorba? De ce e pătată de sânge?

— Acum nu mai e.

— Au dispărut amândoi.

— Vezi acea statuie? E singură. Ea e sufletul lui.

— Sufletul cui? Cine e singur?

— Uite cele patru cupe. Au flori.

— E ceaţă din nou.

— Nu, nu e ceaţă! Eşti într-o maşină. Are geamurile murdare.

—Văd acele flori. Le recunosc. Sunt regina nopţii.

— E toamnă.

— Se înserează. Văd un om. Simt că-mi plesneşte inima. De ce? Nu-l cunosc.

— Ba-l cunoşti. Amândoi îl cunoaştem.

— Îl strig. Urlu şi nu mă aude.

— Urlăm. Amândoi. Îl vreau. Amândoi îl vrem.

[1] Tren de epocă din perioada 1895 – 1981.

[2] Cetatea Carolina deţine mai multe monumente numite „Porţi”.

[3] În comuna Galda, jud. Alba, se află un spital psihiatric.

Fragment din romanul Legiunea Lui Lilith – Cartea Întâi – Sufletele Celor Rătăciți, de Clăbuc.
Editura Celestium, 2018

Descrierea editurii

Cum ar fi ca darul tău să devină cel mai mare blestem?

Satrina află că ceea ce ştia despre viaţa ei normală este defapt o simplă iluzie. Şi că este o ifrită. Iar iubitul său un mag. Două specii care se urăsc şi vor să se anihileze.

Dorind să afle ceea ce este ea cu adevărat şi cum o poate salva pe mama sa, Satrina, alături de prietenii săi, Caleb şi Cella, pornesc în căutarea persoanelor cheie pentru misiunea ei. În tot acest timp, o magă se arată dornică să-l ajute pe Partash să afle cum poate scăpa de maledicţia părinţilor săi.

Căutând o întâlnire cu destinul, Satrina se confruntă cu persoane misterioase, care doresc să o ajute să supravieţuiască… sau să moară.

Vor reuşi Satrina şi prietenii săi să treacă nevăzuţi de umbrele care îi înconjoară şi să înfrunte secretele terifiante care îi urmăresc la fiecare colţ? Va reuşi iubirea să reziste întunericului care se varsă peste Sufletele celor Rătăciţi?