Biro Macadam se pregătește de nuntă. A împlinit de curând 18 ani și este fericit că acneea de pe vârful nasului i-a trecut. Acum își potrivește la cămașa albă, cu gulere mari și ascuțite, cravata roșie, lată, pe care sunt desenate mașini mici, gălbui și albastre, trimisă de fratele lui din Germania. Se mărită prietena lui, Anemarie Albert, și vrea să arate frumos. Mai mult pentru Consuela, își zâmbește Biro în oglindă, în timp ce-și trece pieptănul prin părul încă ud. E bine, își spune, aruncând o privire critică la imaginea din oglindă, după ce și-a pus sacoul gri.
La nuntă, Biro se așează la mijlocul mesei din spate, cât mai departe de prietenii săi, care acum fumează la intrarea în cort, discută în șoaptă și aruncă în jur priviri stinghere. Vrea să fie singur, să o privească în voie pe Consuela, sora lui Anemarie, așezată la masa mirilor, în stânga tatălui lor, ce stă țeapăn chiar lângă mireasă. Consuela este mai mare decât sora ei cu un an și încă nu s-a măritat. Pe Biro nu prea l-a băgat în seamă, deși știe că umblă după ea. Acum fata iese să vadă ce este cu aperitivele de la porcii grași, tăiați mai devreme în grădină. Biro se ia după ea și o ajunge la portiță.
‒ Stai să-ți spun o vorbă! strigă el și se repede să o prindă de braț.
‒ Ce-ți trebuie? replică ea. Mă duc să văd dacă au terminat jumările și sângeretele…
‒ Hai, nu mai fi așa bățoasă, o întrerupe băiatul. Vreau să te întreb dacă ieșim la o plimbare.
‒ Acum? Ești nebun, nu vezi cât am de lucru?
‒ Poate mai târziu, când se mai liniștește treaba, insistă el.
‒ Numai dacă mă dansezi, îi flutură ea trecând în grădină și ușuind un pui dintre straturile de pătrunjel.
‒ Știi că nu știu să dansez, nu se lasă Biro.
‒ Încearcă, spune fata. Și dă-te la o parte ca să treacă puiul.
Băiatul se ferește și poarta i se închide în față.
Timpul trece greu, lumea se distrează. Mirii se ridică și deschid dansul. Biro a mâncat o farfurie bună de supă și a băut câteva pahare de vin. Dar nici așa nu se încumetă să o cheme pe Consuela la dans. Stă la locul lui, se foiește, nu o scapă din ochi. Fata se mișcă zgomotos în preajma unui student la Litere, în acompaniamentul torogoatei. E cald, dar pe chipul ei nu se vede nici o urmă de sudoare. La sfârșitul unei melodii, Anemarie se oprește în fața lui, se sprijină cu mâna de masă și oftează. Îl privește adânc și-i spune:
‒ E greu să faci față, mai ales la nunta ta.
Nu râde. Băiatul zâmbește stingherit.
Târziu, după miezul nopții, se pune muzică disco. Cei tineri ies la dans. Biro se tot foiește. Consuela e în mijloc și dă din mâini ca o pasăre disperată din aripi. Se hotărăște și se amestecă printre dansatori. Fata este față-n față cu studentul la Litere. Urmează o melodie lentă, languroasă. Se formează perechi. Biro dă să plece, dar se răzgândește brusc. O ia pe fată la dans chiar când studentul se apleca respectuos să o invite.
‒ Ce figură ești, îi spune Consuela, îmbrățișându-l și râzând înfundat.
După dans, muzica face o pauză. Băiatul o trage afară. Ies pe stradă și se opresc lângă un molid tuns până sus.
‒ Aș fuma o țigară, spune ea, privind în noaptea spuzită de stele.
Într-o curte cântă un cocoș.
‒ Îmi pare rău, nu fumez, se scuză Biro.
‒ N-ai vicii, n-ai vicii, mormăie ea încet, dar umbli după fete…
‒ Îmi pare rău, na, face el.
Stau câteva minute fără să vorbească.
‒ Tu ai fost coleg de clasă cu Anemarie? întreabă ea brusc. Nu prea v-am văzut împreună…
‒ Am fost, am fost, răspunde băiatul îngândurat. Oare nu-și mai aduce aminte? se întreabă alarmat. O dată, Consuela îi prinsese în casă. Părinții erau la câmp. Intrase fără să o audă și i-a găsit făcând dragoste. S-a retras repede și a strigat de dincolo de ușă: „Anemarie, am venit. Mă duc în grădină”. Băiatul s-a îmbrăcat urgent și a plecat, lăsând-o pe fată goală în pat, privind în tavan. Ne-a văzut atunci, își spune Biro. Face fițe acum. Tăcerea se prelungește. El nu mai știe ce să spună. Ar vrea să o sărute, însă îi este teamă. La poartă sunt mai mulți nuntași. Atunci îi vine ideea salvatoare.
‒ Hai să vedem foișorul pompierilor, spune.
‒ Aha, foișorul, face fata, după câteva clipe de gândire. De ce nu?
Pornesc într-acolo. Foișorul este un turn de lemn, cu scară interioară, cu un clopot de unde se anunță incendiile din comună. Pe vremuri, de aici se vedea la mare distanță. Acum însă privirea se strecoară cu greutate printre casele cu etaj înălțate în ultimii ani. Construcția este șubredă, deoarece primăria nu s-a mai obosit să o mai repare. Nu sunt bani, susține Consiliul Local de fiecare dată când se pune această problemă. Cei doi urcă atenți pe scara îngustă. Consuela merge înainte, iar el i se uită fără sfială sub rochia bleu. Nu distinge aproape nimic. Își imaginează pulpele zvelte și atunci se întărâtă. O prinde de mijloc și o ține pe loc. Îi bagă mâinile sub rochie. Ea îl lasă câteva momente, după care se smulge. Stai cuminte, îi șoptește răspicat.
Ajung pe platforma foișorului și se opresc. Ea dă să se rezeme de unul dintre stâlpii de susținere ai acoperișului.
‒ Ai grijă, spune el. Totul e șubred.
Fata zâmbește.
‒ Ți-e frică pentru mine? întreabă.
‒ E mai bine să te ferești, răspunde Biro.
Ea dă din mână și se sprijină cu spatele de stâlp.
‒ Spune-mi, începe fata, nu cumva copilul cu care e gravidă Anemarie e al tău?
‒ Po-po-poftim? face el, începând să se bâlbâie. Cum să fie al meu… Ce, e gravidă?
‒ Nu știai? spune ea, privindu-l încruntată.
‒ Nu, de unde să știu?
Privește fâstâcit în jos. Vasăzică nu a uitat, își spune el. De aia mă fierbe atât. Când ridică privirea, vede că fata zâmbește. Se mută ușor mai la dreapta și se pune cu fundul pe balustrada foișorului. Apoi întinde mâna și-l trage ușor de curea. Biro pășește între picioarele ei și așteaptă surprins. Mâna fetei alunecă mai jos și-l mângâie prin pantaloni. Vietatea prinde viață și se învârtoșează. Consuela îl privește în ochi, iar mâna desface încet nasture cu nasture. El se întinde pe jos și o trage deasupra.
‒ Să nu ne vadă cineva, spune gâtuit.
Se sărută pătimaș și el îi mângâie trupul de zvârlugă. O întoarce cu spatele la podea.
‒ Rochia, murmură fata, ai grijă să nu-mi murdăresc rochia.
Biro se ridică în genunchi și-i trage rochia peste cap. Rămâne cu chiloții minusculi, dantelați. Vin câteva momente de așteptare. Ce-i? îl întreabă ea din priviri.
‒ N-o să te doară spatele ? face el.
‒ Ce grijuliu ești, spune Consuela. Hai încoace, nu mai sta ca un caraghios.
Se apleacă, însă se răzgândește. Se așează cu spatele la balustradă și o trage deasupra. Mădularul fierbinte o caută, dar tocmai atunci clopotul pompierilor începe să bată din senin.
‒ Ce Dumnezeu! izbucnește Biro, lovindu-se cu capul de scândurile parapetului. Fata este descumpănită. Când îi aude pe cei de la nuntă strigând foc, foc, arde undeva! își caută rochia și se îmbracă rapid. Coboară scările amândoi, în ritm alert, în timp ce clopotul continuă să bată.
‒ Unde arde? întreabă cineva.
‒ Nu știu, răspunde Biro încurcat și pleacă de acolo.
‒ Stai, mă, așa! spune un vecin. Mă, ăla lu’ Macadam, cine bate clopotul?
‒ Nu știu, strigă el, luând-o pe o străduță lăturalnică.
Vecinul urcă în turn.
‒ Nu e nimeni, spune el mirat. Clopotul se bate singur.
‒ Mă, tu ai băut prea mult, i se răspunde de jos. Dar urcă și ei și se conving. Se mai aud câteva bătăi, apoi zgomotul încetează. Oamenii se întorc la nuntă. Consuela stă lângă mireasă și zâmbește.
Biro se duce hotărât către casă. Îi vine să plângă. Se așează pe banca de la poartă și stă cu mâinile pe genunchi. După un timp, se ridică și pornește pe străzi. Îl latră câinii și el dă cu picioarele în pietre. Undeva, departe, se vede răsăritul. Atunci se hotărăște. Își scoate cravata și o pune în buzunar. Apoi pornește înapoi la nuntă. Nu are curajul să intre. Consuela nu se vede nicăieri. Merge să o caute, dar peste pragul casei nu are puterea să pășească. Trece pe lângă el mirele și îi spune apăsat:
‒ Ești în călduri, Biro, ești în călduri. Umbli după femei și le tragi clopotele, ai?
Însurățelul se clatină amarnic și merge să se culce. Celălalt nu zice nimic și o ia spre poartă. Se oprește pentru că o vede pe Anemarie trecând spre grădină. Plânge. Băiatul se uită în jur și nu mai vede pe nimeni altcineva. Atunci se duce pe urmele ei.
‒ De ce plângi? o întreabă când ajunge lângă ea, sub părul înconjurat de trifoi tânăr.
‒ Pleacă de aici! mârâie ea. Lasă-mă singură!
Nu pleacă. Rămâne acolo, în picioare. Mireasa plânge cu sughițuri. Când se mai liniștește, el se așează lângă ea și încearcă să o împace. Îi pune capul pe pieptul lui.
‒ Spune-mi, Anemarie, începe el încet, ești gravidă cu mine?
‒ Întinde-o dracului de aici! răbufnește ea, dându-se într-o parte. Cine dracu’ ți-a băgat în cap prostia asta?
Biro nu pleacă nici acum. Tace. După un timp începe să o mângâie.
‒ N-am vrut să-ți fac nici un rău, șoptește spășit.
Femeia îl privește crunt. Apoi în ochi începe să-i joace o lumină sălbatică. Îl trage spre ea și începe să-l sărute. În vârtej, își ridică rochia, dezvelindu-și picioarele până sus. Fac dragoste icnind înăbușit. Mai târziu, el se ridică și se întinde pe spate lângă ea. Anemarie nici măcar nu se acoperă. Ar mai fi stat acolo mult și bine, în trandafiriul răsăritului, dacă clopotul de incendiu nu ar fi început din nou să bată.
‒ Arde grajdul de la colectiv, țipă un bărbat din foișorul pompierilor.
