1.

Încă-mi sunt tăiate absolut toate comunicațiile cu lumea de afară. După necazul cu dr. Swann am rămas complet izolat. Calculatorul și telefonul mobil sunt amândouă scoase din funcțiune. Ieșirea blocată. Oare afară s-o fi prins careva despre ce se întâmplă aici? De fapt, ce naiba se întâmplă afară? Chiar nu am cum să aflu.

Tot ce pot face e să scriu bilețele și să sper că-i vor fi de folos cui o da, cândva, peste ele.

Eu m-am alăturat proiectului când era deja în derulare. Mi-am depus candidatura fiindcă mi-a plăcut ideea de bază și am fost acceptat foarte repede.

Îmi aduc aminte de-un interviu mai vechi în care dr. Swann și-a prezentat astfel cercetarea:

— Întrebarea esențială este dacă o specie devine inteligentă atunci când nu mai are altă șansă la supraviețuire. Cam asta vrem noi să descoperim. O să ne îndrumăm furnicarele spre conștiință, pas cu pas. Dacă va fi posibil așa ceva cu o specie de insecte… rămâne de stabilit.

Reporterul l-a întrebat dacă experimentul urmărește să aducă argumente în favoarea teoriei evoluției și să discrediteze creaționismul. Dr. Swann i-a răspuns că există deja suficiente dovezi pentru evoluție.

— Dacă avem succes, probabil că, într-adevăr, creaționiștii și oamenii credincioși în general o să ne respingă descoperirile drept false. N-au decât. Noi ne ocupăm cu știința aici.

Cineva din public:

— Dar cum veți face furnicile mai deștepte?

Doctorul a explicat:

— Nu e vorba să facem furnicile mai inteligente ca indivizi, ci să creștem nivelul de conștiință al întregii specii, prin selecție naturală. O să fie un proiect de reproducere controlată pe termen nelimitat, de-a lungul multor generații de furnici.

Nu a putut intra în detalii deoarece au început reclamele. Cam așa e la televiziune, chiar și când se vorbește despre știință.

3.

Strategia era următoarea: o să confruntăm zilnic furnicarele cu probleme care să le încurce rutinele. Va fi vorba de căutarea hranei, apărarea reginei și tot așa, iar blocajele vor putea fi rezolvate doar prin inteligență. Furnicile vor trebui să descopere natura obstacolelor și să găsească singure căi de ocolire. Numai furnicarele ce se vor descurca eficient în fața problemelor vor fi lăsate să continue. Restul vor fi ”înlăturate din experiment”, după cum a precizat, eufemistic, dr. Swann. Omorâte și reprocesate drept mâncare de furnici pentru rudele lor mai deștepte.

În primele faze nu prea am avut parte de progrese și dr. Swann începuse să devină pesimist. De-abia după a douăsprezecea generație a început treaba să meargă, iar problemele și obstacolele să fie rezolvate mai iute și eficient.

Când s-a lămurit că proiectul a luat-o pe calea corectă, doctorul a crescut mizele: le-a născocit sarcini tot mai complexe și le-a înlăturat (de fapt ucis) pe cele care au eșuat, cu o desfătare prost ascunsă. Dacă inteligența devenea o valoare necesară supraviețuirii și presupunând că se putea transmite ereditar, trăsătura ar fi trebuit să devină genă dominantă. Adică exact ce viza experimentul.

4.

De la acel punct mai departe progresele au fost mult mai rapide. Dr. Swann a devenit tot mai obsedat de proiect, a  petrecut tot mai mult timp în laborator (evident că nu avea o familie, nevastă și copii care să-l aștepte acasă) și nu mai vorbea de nimic altceva decât despre ”creațiile sale”. A scris studii despre proiect în revistele științifice, dar a evitat atenția presei, căci ”oricum aleargă doar după tâmpenii senzaționaliste și pe deasupra susțin creaționismul”.

Cum fondurile nu erau o problemă (din câte am înțeles, dr. Swann știa oamenii potriviți în locurile potrivite), nici nu avea nevoie de mass-media ca să obțină bani. Oricum, laboratorul avea foarte puțini angajați.

5.

Generația 60 a fost un punct de cotitură. A devenit evident, din ușurința cu care furnicile au rezolvat toate necazurile create de dr. Swann, că înțelegeau foarte clar situațiile și știau cum să le găsească soluții. Îmi amintesc de doctor că a zis:

— A devenit greu să ținem pasul cu ele. Deja nu mai rezolvă problemele, ci par să le anticipeze. Pe de-o parte e bine, fiindcă asta înseamnă că sunt pe calea pe care le-am îndreptat. Dar am impresia că încep să pierd controlul.

Am încercat o poantă:

— Preiau controlul?

— Sincer, da, de asta mă tem.

Deja nu mai mi-era clar dacă vorbește serios sau glumește. Insecte mai deștepte decât oamenii? Nu, ideea era ridicolă.

6.

Câteva generații mai târziu, furnicile au început să-și restructureze mușuroaiele în moduri elaborate. Dr. Swann nu avea habar care să fi fost motivul și a studiat degeaba, ore întregi, înregistrările a numeroase camere ce filmaseră totul non-stop. Mie îmi era clar că furnicile ascundeau vreun as în mânecă – o expresie care-l enerva pe savant.

— Nu mai folosi metafore potrivite omului, dar nu și creațiilor mele!

Întotdeauna le zicea așa, ”creațiile mele”, nu furnici. Le considera, poate pe bună dreptate, invenția sa.

La început a încercat să le strice ”renovarea”, dar până la urmă s-a hotărât să le lase să-și facă de cap.

— E singura noastră șansă să vedem ce încearcă să facă, mi-a explicat. O să le monitorizăm și analizăm fiecare mișcare, iar apoi intențiile lor o să devină evidente.

Am fost șocați de ce au făcut. Furnicarul a crescut până la dimensiuni gigantice, un sistem elaborat de coridoare, încăperi și structuri cu scopuri misterioase, organizate pe mai multe nivele. Atât de mare, că nu le mai ajungea partea lor de laborator. Din fericire, avuseseră la dispoziție doar material transparent de construcție, așa că le puteam privi din orice parte. Nimic ascuns, nimic nevăzut de camere.

Dr. Swann a urmărit procesul de construcție cu ochii strălucindu-i de entuziasm, evident mândru de ”ce pot face creațiile mele”. Știam că nu suportă criticile, așa că l-am lăsat în pace, chiar dacă nu eram deloc sigur că mândria era sentimentul potrivit pentru ce se întâmpla.

Renovarea s-a încheiat după o vreme, dar noi tot nu ne-am lămurit ce intenții aveau.

— Fii liniștit, ne prindem noi până la urmă.

Profetice vorbe.

7.

S-a întâmplat cu generația 85, noaptea târziu, când mai eram doar noi doi în laborator. Eu eram în tura de noapte, el doar întârziase pentru că îi era greu să-și părăsească proiectul. ”Creațiile mele au nevoie să le fiu alături”, obișnuia să zică. La un moment dat a zis:

— Cred că avem o problemă cu PC-ul. Nu merge mailul… de fapt nici netul. Kevin, poți să verifici tu?

M-am dus să verific și am descoperit că ne căzuseră toate liniile de comunicație, inclusiv telefoanele mobile. Pe deasupra, erau sigilate toate ieșirile din laborator. Cine să o fi făcut? De ce și când? Furnicile oare? Totuși, ar fi fost mult peste posibilitățile lor. Dar cine altcineva?

Nu rezolvasem misterul atunci când am descoperit altceva și mai uluitor. Spre groaza noastră, furnicile penetraseră cumva peretele de siguranță și ieșiseră. Oare cum reușiseră să ne ocolească toate măsurile de protecție?

Când i-am zis doctorului, mi-a răspuns:

— Mai puțin mă interesează cum, eu vreau să știu de ce au făcut-o. Ce, s-au prins că există o lume exterioară? Au vrut s-o exploreze? Au vrut să evadeze din laborator fiindcă l-au perceput drept închisoare?

— Ar trebui să alarmăm autoritățile. Poate că evadarea este periculoasă!

— Păi probabil de-aia ne-au tăiat comunicațiile. Au găsit o cale să iasă de aici și s-au asigurat că nu le încurcăm planurile. Așa că ne-au încuiat înăuntru și ne-au izolat. Nu putem decât să sperăm că autoritățile o să-și dea seama ce se întâmplă și o să rezolve problema.

— Și de unde să afle că suntem noi închiși aici?

— Când o să vină la serviciu restul colegilor, o să vadă că nu pot intra. Și mai mult ca sigur o să observe careva că lipsim. O să își dea seama că ceva nu-i în regulă. Hai să avem încredere în ei.

M-am gândit că, într-adevăr, iubita mea o să fie îngrijorată când nu  o să apar de la muncă și nu o să poată da de mine la telefon. Era speranța mea, singura șansă la întoarcerea în lume. Dar cât va dura oare?

Ceva mai târziu, am zis:

— Ce se întâmplă nu poate fi vreo coincidență, ci există o strategie. Până la urmă, creaturile astea au ajuns la inteligență.

— Doar asta și voiam, mi-a replicat dr. Swann enervat, de parcă aș fi exprimat un truism doar ca să-l provoc pe el. Ce mă calcă acum pe nervi e că nu mai putem să le urmărim progresul. Ce o să facă ele, creațiile mele, cu libertatea de-abia descoperită? După ce au fost închise în laborator atâta timp, cum o să se descurce cu atâta lebensraum? Cu alte furnici și insecte peste care vor da? Cu oamenii? Până acum singurul lor contact cu specia noastră am fost noi, personalul laboratorului. Trebuie să recunosc, nu reușesc să le ghicesc intențiile. Ce păcat! Sunt blocat aici tocmai când experimentul a făcut un salt și a dat de teritoriu necunoscut. Nu o să pot să mai monitorizez totul! În fine, este totuși o întorsătură de situație absolut fascinantă. Ar trebui să existe o cale de-a recâștiga controlul, nu? Eu aș spune că da, trebuie să fie.

Tipic pentru el. Nu era deloc îngrijorat și ar fi făcut orice ca să continue experimentul. Se concentra doar pe planurile și ambițiile creaturilor sale, ignorând complet pericolul provocat de evadare. Oricum , nu prea aveam ce să facem. Am dezbătut problema pe larg, însă nu am găsit nici o soluție. M-am gândit la iubita mea, mai mult ca sigur deja îngrijorată după atâta timp și care trebuie să fi făcut ceva, dar cât o să dureze oare până vom vedea efectele?

După câteva ore de îngrijorare, dr. Swann mi-a zis că i-a venit o idee.

— Rezolv eu asta, a spus, fără a intra în detalii.

A fost ultima oară când l-am văzut viu. Mă rog, exprimarea nu e tocmai corectă. Să explic.

8.

La început am crezut că a plecat. Dar nu-mi puteam închipui că a găsit o ieșire din laborator și pur și simplu m-a abandonat înăuntru. Nu și-ar fi lăsat el creațiile în urmă și nu m-ar fi părăsit atât de nemilos. Dar unde să fi fost? Nu departe, desigur, că laboratorul nu era foarte mare. Nu avea colțuri întunecate prin care să se ascundă ceva.

După o vreme am devenit atât de agitat și îngrijorat, că am plecat să-l caut. Mă temeam că a ieșit din zona sigură și a trecut în cea a furnicilor, o idee strict interzisă de regulile experimentului. Totuși, poate că într-o situație de asemenea urgență savantul a decis că merită încercată orice posibilă soluție. Probabil i-a venit o idee și a pus-o în practică. Aceeași metodă pe încercate prin care și furnicile au ajuns la conștiință. Așa că m-am dus după el, pregătit pentru ce-i mai rău: trupul neînsuflețit al doctorului, ucis de propriile sale creaturi.

Nu o să uit niciodată ce am simțit când l-am văzut. Am rămas cu gura căscată și aproape că am leșinat. Se părea că ghicisem bine: intrase peste furnici și ele îl omorâseră. Nenorocitele alea de insecte îl făcuseră bucăți. Ce fel hidos de a muri! Mi-am întors privirea, dezgustat, și am dat să plec, știind că oricum imaginea cadavrului mutilat îmi va rămâne în minte pentru totdeauna. De ce s-o fi întâmplat așa ceva? O fi încercat să comunice cu ele? A sperat că poate negocia sau așa ceva? A crezut că-l vor respecta pentru că le este creator? Cât de naiv să fi fost? Ce o fi fost în capul lui? Nu o să aflu niciodată, firește.

I-am mai aruncat o privire. Furnicile mișunau peste tot corpul său, ori, cum să zic, peste ce mai rămăsese din doctor. Îl devorau? M-am apropiat puțin ca să văd mai bine, dar fără să intru pe teritoriul lor, că nu țineam neapărat să-i împărtășesc soarta.

Am rămas cu ochii holbați de nedumerire. Oare vedeam bine? Sânge era ceea ce-i curgea prin venele clar vizibile pe sub pielea străvezie? Mi-a venit să fug, dar am reușit să mă abțin și am examinat cu atenție ce vedeam. Mda, bănuiala mea era corectă. Savantul nu era mort. Iar furnicile nu se hrăneau cu el. Oare… îl îngrijeau?

Am început să-mi dau seama ce se întâmpla. Furnicile îl încorporaseră în construcția lor. Cum trupul omenesc era prea mare și rigid pentru labirintul de tunele și încăperi în care locuiau, îl adaptaseră cumva. Cum reușiseră s-o facă fără a-l ucide îmi depășea capacitatea de înțelegere. Erau totuși inteligente și lucrau în echipe enorme – și trebuie să recunosc, erau eficiente.

Corpul trecuse printr-o metamorfoză de coșmar. Era atârnat de tavanul unui șir de coridoare și camere ce fuseseră pregătite ca să-l găzduiască. Fusese redus la strictul necesar: hainele, părul și orice alte materii considerate inutile fuseseră înlăturate, trunchiul subțiat și aplatizat, membrele întinse dincolo de ce aș fi crezut posibil – de fapt, nu prea mai arăta uman, ci mai mult ca o siluetă alungită dintr-un tablou de El Greco, rearanjat de H.R. Giger. Avea trupul răsucit în așa hal, că m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu oasele: fuseseră și ele scoase, ori doar înmuiate și remodelate? Pielea îi era aproape complet transparentă și venele-i tresăltau, aparent pline de viață.

Fața nu mai avea nici o expresie, de parcă ori nu știa, ori nu-l păsa de ce i s-a întâmplat. Cel mai rău m-au șocat ochii: deschiși larg, ficși, nefocusați, nici vii, nici morți. Oare mă vedea? Avea mintea încă întreagă? Să fi supraviețuit la torturile prin care a trecut, fără să înnebunească? Conștientiza că a fost închis în propriul său iad? Sau îi plutea mintea într-un crepuscul etern, separat cu milă de înțelegere?

Furnicile îi străbăteau tot corpul, intrând și ieșind prin toate orificiile, verificând poate dacă musafirul (ori prada?) e întreg, hrănindu-l, urmărindu-i funcțiile vitale. Dacă realizaseră o asemenea modificare a corpului omenesc, trebuie că-i cunoșteau detaliat fiziologia. Sau poate că învățaseră din mers, prelucrându-și primul pacient, propriul creator. M-am gândit la ce ar putea face cu proaspetele descoperiri și m-am cutremurat.

Pe când mă holbam la bărbatul desfigurat cumplit, un număr mare de furnici au izbucnit dintr-o dată din gură și anus, așa că m-a copleșit greața și m-am întors. Chiar nu voiam să știu ce scop îndepliniseră și mă temeam că nu voi uita niciodată ce am văzut. M-am retras în siguranța relativă a biroului meu, încercând să-mi revin, dar întrebându-mă ce soartă mă așteaptă. Tot ce mai puteam face era să aștept și să sper.

9.

Au trecut vreo câteva zile, iar situația doctorului Swann nu s-a schimbat. E îngrijit cu drag de creațiile sale.

La fel sunt și eu. Mâncarea mi s-a terminat, dar furnicile au observat și m-au hrănit. Habar nu am ce e substanța maronie pe care mi-o aduc, dar e comestibilă și digerabilă, nu mi se face rău de la ea și văd că este nutritivă, chiar dacă invariabilă și nu tocmai gustoasă. Nu puteam spera la ceva mai bun, în afară de a fugi dracului de aici.

Nu știu ce se întâmplă afară. Încă nu m-am împăcat cu ideea că nu a reușit nimeni să pătrundă în laborator ca să mă elibereze. Așa că îmi sucesc mințile încercând să găsesc o explicație. Oare ce fac afară furnicile inteligente? Explorează? Au dat peste omenire și au decis că cea mai bună soluție ar fi exterminarea unei specii periculoase înainte să se întâmple invers?

Oare de-aia nu mai există decât liniște? O fi omenirea în haos, pe cale de dispariție? Oare să fi fost insectele atât de rapide și eficiente? În caz că speranțele mele sunt deșarte, aceste bilețele o să fie inutile. O să-mi mănânc porția zilnică de clei maro și o să aștept să văd ce au de gând cu mine. Mă consolează doar gândul că soarta lui e și mai rea. Și mă mai gândesc la iubita mea și ce o fi pățit. Ea și toți ceilalți.

11.

Mi-am dat seama că probabil furnicile mă păstrează drept exponat. Poate că laboratorul, care acum include și trupul doctorului Swann, va fi un loc de pelerinaj pentru insecte care să viziteze locurile sfinte unde au devenit ceea ce sunt. Unde li s-a dăruit conștiința și își pot adora Creatorul. Și poate li se pare o idee bună să aibă tot acolo și un muzeu în care să-l admire pe ultimul om din lume. În scopuri educaționale.

12.

Nu s-a schimbat nimic. Acesta este ultimul bilet. Oricum probabil că totul a fost degeaba. A mai rămas careva pe lume? Ce au făcut furnicile cu ce au învățat din corpul doctorului? Ce-au făcut cu oamenii și restul animalelor peste care au dat? Le-au exterminat fără milă? Le-au oferit aceeași soartă ca și savantului, ceea ce nu prea cred? Au transformat planeta într-o fermă globală, care să le asigure supraviețuirea și expansiunea? Nu reușesc să mă gândesc la altă explicație pentru lipsa oricărei reacții de afară, chiar și după atâta timp. Lipsa unor vești nu înseamnă vești bune, în acest caz.

Cu mine cum rămâne?

Nu mai are rost. Nu o să mai scriu nimic.

 

Tradus de Miloș Dumbraci