Întuneric. O mare de întuneric te înghite într-o secundă, se răspândește circular, asemenea unei materii amorfe în spațiul cosmic, după care devine doar o formă nedeterminată. Tu nu o poți vedea, nu poți distinge fiecare componentă, ci o poți doar intui. Fiecare își are locul său propriu, organic, asemena punctelor unei constelații. Privește vidul și o să vezi cum se conturează încet, în sens radiar din întunericul de nepătruns. Un semicerc albăstrui, după o intindere alba, o Cale Lactee încă nedescoperită. Exact, aici se află galaxia mea. Dacă analizezi la nivel macrocosmic, vei fi copleșit de infinitul materiei, de intinderea absolută. Totuși, dacă îți încerci norocul la scară mai mică, mă vei găsi pe mine. Un embrion, chircit în centrul universului, agățat de un cordon ombilical care duce spre nicăieri. Încă nu m-am născut, încă nu știu dacă exist, dacă sunt suspendat în netimp. Dacă măcar am formă materială sau sunt pură energie. Tot ce știu este că mă aflu în stare vegetativă încă de când a fost zămislită lumea și mă voi naște în momentul în care voi deschide ochii…și voi avea convingerea că sunt viu.

EL privi parcul. Soarele reveni cald și strălucitor după o iarnă grea, motiv pentru care decisese să își dezmorțească oasele printr-o plimbare. Fiecare individ își îndreptă atenția spre natură, spre verdeață și culoare. Motiv pentru care toți au cazut aproape simultan de acord să aleagă parcul central. Proaspăt și revigorat. Inclusiv EL admira peiasajul, înțesat de viață, de forfotă. Doi bătrâni, pe o bancă, discutau însuflețiți de vremea prienlinică, o femeie hrănea porumbeii, o mână de copii se juca pe iarbă. Un mozaic pestriț apăruse în parcul, până nu demult, pustiu. EL înspiră puternic aerul prospăt și privi cerul. Brusc, întreg universul se lumină de parcă ar fi intrat în contact cu o supernovă. Masa amorfă, întunecată, se îngustă, cercul albăstrui își menținu starea în impoderabilitate, iar eu încă mă aflam în poziție fetală în centrul microcosmosului. De ce microcosmos? Ei bine, placenta care mă adăpostește e de fapt un ochi. Mai exact intunecimea pupilei, un iris albastru și o scleră albicioasă. EL este mama mea naturală, dar nu ar trebui să vă mire. Mamă mi-ai putea fi tu, sau tu, sau chiar tu? Cu toții aveți un mic embrion aflat în pupilă, o ființă ce sălașluișete în microcosmosul ocular și percepe în mod particular fiecare trăire, fiecare sentiment uman. Noi nu creștem, noi nu îmbătrânim, noi pur și simplu existăm și percutăm cu tot ceea ce ar numi oamenii impresionant, uneori chiar grandios. Rareori deschidem ochii, ne constientizăm prezența sau universul în adevăratul sens al cuvantului. Din nefericire, astăzi nu este una dintre zile…însă printre pleoape, am reușit să percep lumina. Am zâmbit.

EL zăbovi vreme de câteva minute pe o bancă. Cu toate că aprecia căldura plăcută, atmosfera încărcată de energie a primăverii, parcă îi lipsea ceva. Nu putea să exprime cu adevărat în cuvinte, dar totuși…într-un final, se ridică de pe bancă. Merse în ritm molcom înspre ieșire. Decise să nu se grăbească în drumul lui spre casă, să nu se întoarcă la vechiul lui pat, la alarma ce l-ar fi așteptat în săptămâna următoare. De ar fi putut, ar fi blocat timpul, ar fi oprit minutarul natural al razelor în acel punct fix, de pe marginea caldarâmului. Privi în geamul unui autobuz ce lucea în lumina solară. Își văzu propria reflexie, chipul ascuțit, obrazul nebărbierit, ochii, întunecimea retinei. Brusc, imaginea sa se evaporă și apăru un alt chip. Era o femeie ce privea curioasă la omul din stație. Era EA. Brusc, am deschis ochii și totul ingheță. Autobuzul porni în decurs de câteva secunde, însă nu mai conta. EL încă avea privirea pironită în acel loc. Asemenea unei insecte prinsă în chihlimbar, întregul moment se păstră neatins în memoria celor doi.

Lăsați-mă acum să explic. Poate părea absolut normal, o intersectare întâmplătoare, doi oameni ce își aruncă priviri fugare și atât. Însă momentul prins în închisoarea de chihlimbar poate fi suficient ca să transforme un întreg univers. EL, binecunoscutul meu născător împreună cu care împărțeam ochiul drept, nu este singurul ce posedă un embrion. Există zeci, sute, poate chiar mii de copii nenăscuți ce zac în pupilele oamenilor, un soi de embrioni oculari. Iar când doi embrioni oculari se întâlnesc, împart aceleași gene, aceeași strucutră, aceleași particularități, se produce implozia, schimbarea întregului cosmos. În acea fracțiune de secundă am deschis și eu ochii și am văzut-o… din întunecimea globului mă privea curioasă, jucăușă, ingenuă. De părcă ne-am fi scufundat prin nori, am alunecat afară din placenta vitroasă, am gravitat înspre nimbul geamului, însă nu am apucat să ne întălnim, căci cele câtevă secunde se scurseră. Amândoi ne-am întors la adapostul marii retine.

Fusese perfect, momentul așteptat al trezirii. Însă din nou, ceva părea nelalocul lui, părea greșit în tot cadrul. Universul părea diferit, schimbat atât de mult. O aureolă brună se întindea în jurul pupilei mele, ceea ce însemna un singur lucru. Mă aflam în ochiul ei drept. EA era acum mama mea. E drept, o fertilizare în vitro cu embrioni oculari apare atât de rar, încât conștiința colectivă nici măcar nu percepe așa ceva. Cel puțin nu în modul în care ne-am aștepta noi. Nu pot spune exact, dar părea că femeia, după incident, nu își mai găsea liniștea. Nopți întregi stătea cu ochii pironiți pe tavan, statea ore în stația de autobuz fără să dea importanță autobuzelor ce treceau mai departe. O parte din privirea aceea fugară îi rămăsese întipărită pe retină. Iar eu, într-un final, vedeam, existam, puteam realiza tot ce se intâmplase. Timp de aproape o lună, mama mea surogat trăia un soi de nerăbdare. Asta pentru că vedeam împreună cu ea, zi de zi, parcul central, puteam distinge razele soarelui pe tot globul, nu numai printre pleoape, tot ceea ce vedea ea, vedeam și eu. Ce aștepta ea, așteptam și eu.

Totuși, un lucru nu știa. Micul embrion din ochiul ei drept, încă avea cordonul ombilical prins în profunzimea retinei născătorului. Iar propriul ei embrion se afla în aceeași situație. Asta însemna că, fără să știe, era legată de bărbatul misterios din stația de autobuz. Soarele să lăsa ușor peste forfota parcului, iar femeiea stătea pe o bancă neobișnuit de cunoscută. Analiza priveliștea care se stingea încet, încet. Fără să realizez, legăturile dintre cei doi s-au scurtat la fel de încet, când într-un final EL se așeză lângă EA. Se priviră cu aceeași căldură precum o făcuseră în urmă cu câteva săptămâni. Luminile nocturne se aprinseră, iar ei încă nu îndrăzniră să își vorbească. Parcă se știau de o viață, parcă vorbiseră dintotdeauna. Niște ecouri vagi se auziră în liniștea parcului, după care cei doi se apopiară atât de mult, încât nu își mai puteau distinge irișii. Au închis ochii, într-o îmbrățișare caldă, într-o moleșeală ademenitoare. Astfel am plutit amândoi printre pleope, ne-am privit, după care ne-am aruncat în aceeași lentoare. Am închis ochii. Întuneric.