TUNing

Albert privea cu îngrijorare prin fereastra de observație a buncărului spre cel mai mare tun din istoria omenirii: un colos de oțel cu țeavă de 32,5 metri lungime, așezat pe cele două afeturi feroviare. Împreuna, însumau 47 de metri. Era pregătit, țintind un vortex luminescent  profilat pe cerul dimineții. În exact 30 de secunde vortexul avea să ajungă în linia de tragere.

Albert verifică încă o dată coordonatele, dintr-un gest reflex, deși nu mai avea importanță: sistemul de pornire a focului intrase în secvența automată. Privi din nou spre vortex, care își schimbase între timp culoare, din roșu în oranj, apoi în galben, aruncând sporadic câte un fulger ramificat spre formațiunile noroase ce glisau ușor spre centru de presiune negativă al vârtejului.

Momentul se apropia. Culorile pulsau spre albastru, treceau în indigou. Știind că mai aveau câteva secunde înainte de a deveni violet, Albert se întoarse spre Rudolf și Johann și spuse cu un glas sugrumat:

– Detonare în trei secunde…

Cei trei prieteni se priviră  ca pentru ultima dată, în tăcere. Se întrebau dacă realitatea, așa cum o știau, va mai supraviețui după ce proiectilul va trece prin vortex.

Se auzi bubuitura, pe care o simțiră acut, în vintre.

Albert se uită la ceas: era 9.31 a.m, în 23 iunie 1944. În câteva secunde începu să simtă greața cunoscută și se așeză, în ultimul moment, pe scaun, chiar  înainte de a leșina.

PROLOG

Boulogne-sur-Mer, 23 octombrie 1943

Jorg Kreutz era prototipul militarului de carieră german. Își petrecuse copilăria în timpul primului război mondial, relativ departe de linia frontului. Se jucase de-a „germanii și englezii” cu prietenii de aceiași vârstă, cu inocență și avânt războinic, specifică vârstei, dar poate cu o seriozitate  și implicare mai mare decât ceilalți copii. Era o trăsătură de caracter care avea să-l ducă în final spre Preußische Kriegsakademie, unde a absolvit Școala de artilerie și inginerie militară.

În primii ani a fost pasat între diferite regimente de artilerie, care erau slab utilate și cu personal insuficient, ca urmare a acordurilor de dezarmare a Germaniei, încheiate după primul război mondial. Chiar și în asemenea condiții vitrege a căutat să fie serios și muncitor, a studia continuu și, în final, a fost observat de un superior, care l-a recrutat pentru a deveni membru al celei care avea să devină legendara unitate de artilerie grea E 672. Era în anul 1935.

Tot atunci se derula, în cel mai mare secret, în atelierele fabricilor Krupp din Essen, un proiect deosebit de ambițios: construirea celui mai puternic tun din lume Proiectanții de la Krupp aveau antecedente ilustre: în primul război mondial construiseră, pentru acea perioada, cel mai mare tun, cu o bătaie de 130 de kilometri, cu care bombardaseră Parisul. Deși performanțele de distanță erau deosebite, tunul avea un proiectil mic, de 106 kilograme, care nu avea putere de penetrare sau de explozie așa cum își doreau militarii. De aceea, când au început proiectarea celui mai mare tun din istorie, s-au gândit la ceva mai mare: proiectile de șapte tone.

Munca a început în 1937, când, după 23 de luni de calcule și 826 de planșe tehnice, care puteau să acopere două terenuri și jumătate de fotbal, a început construcția lui D1 Schwerer Gustav, numit așa în onoarea lui Gustav Krupp von Bohlen und Halbach, directorul senior al firmei Krupp.

Pentru a putea fi manevrat și transportat, tunul a fost dotat cu un afet feroviar. Acesta era format din două vagoane suport, fiecare având patru boghiuri cu cinci axe, în total 80 de roți pentru întreg afetul. Structura măsura 47,3 de metri lungime și cântărea 1350 de tone. Ca să poți mișca acest monstru erau nevoie de patru linii de cale ferată paralelă, dintre care două pentru tun și două pentru macaralele de deservire.

Deși era prevăzut ca tunul să intre în serviciu pentru a bombarda coasta Anglie în timpul invaziei ce trebuia să aibă loc la începutul războiului, problemele de execuție au  făcut ca piesa de artilerie să fie gata prea târziu. Nu mult după ce și-a încheiat cele 125 de salve de reglaj și antrenament, Schwerer Gustav a fost dezasamblat, încărcat în 28 de vagoane și trimis în Rusia, unde a spulberat bateriile de coastă, forturile militare și depozitele de muniție subterane de lângă Sevastopol, contribuind decisiv la nimicirea forțelor ruse care apărau orașul.

Jorg Kreutz se remarcase pe deplin în timpul asediului orașului de la Marea Neagră. În cursul acelei campanii, servind ca ofițer în statul major al regimentului care îl deservea pe Gusty, cum îi spuneau cu afecțiune soldații, a avansat rapid în grad, pentru a ajunge comandant adjunct. După dezasamblarea tunul și mutarea lui la Sankt Petersburg, Jorg avea să devină comandant, fiind ridicat la gradul de colonel, datorită prestației impecabile avute în acea campanie: printr-o acțiune îndrăzneață oprise atacurile sovietice și câștigase suficient timp pentru ca tunul să fie încărcat în două garnituri de tren pornite spre Germania, evitând căderea lui în mâinile sovieticilor.

Acum, la Bologne-sur-Mer, la două luni și mii de kilometri distanță, Jorg Kreutz superviza construcția noului amplasament al tunului, în apropierea canalului Mânecii.

Misiunea era deosebit de sensibilă, din două motive: unul era legat de apropierea de coasta engleză, sub amenințarea avioanelor inamice, celălalt motiv fiind un proiect secret de cercetare științifică, la care ar trebui să participe regimentul E 672, folosindu-l pe Gusty. Jorg nu știa mai mult, pentru moment.

Acum îl preocupau alte lucruri. Trebuia să țină în frâu două detașamente: unul de 250 de oameni, puși să asambleze tunul, și altul de 2550 de oameni, constituiți în mare parte din deținuți evrei și prizonieri de război, care construiau amplasamentul și sistemul de linii feroviare, împreună cu depozitele de muniție și buncărele de observație și comandament.

Lucrările erau în plină activitate: la finalizarea lor, afeturile feroviare vor glisa pe linia circulară, cu o rază de un kilometru și jumătate. Tunul putea să își schimbe unghiul de tragere vertical, deși nu-și putea modifica azimutul, deci poziția lui orizontală era schimbată prin glisarea pe șina în semicerc. Așa fusese la Sevastopol, iar acum, din rațiuni necunoscute, planurile de construcție prevedeau o șină circulară, deși un semicerc cu deschiderea spre Canalul Mânecii ar fi fost suficient. Singura explicație putea fi legată de experimentele secrete, dar Jorg nu reușea să-și imagineze de ce ar fi trebuit să tragă salve spre continent și unde ar fi ajuns acestea.

Chiar și așa, amplasamentul era aproape gata: fusese săpat un canal lat de 15 metri și adânc de opt metri, unde Gustav putea fi ascuns de aviația inamică și chiar putea să sufere lucrări de întreținere, canalul fiind acoperit cu plăci de camuflaj. Se lucra intens la asamblarea tunului, pe o linie ferată auxiliară și se finalizau buncărele de deservire.

Aplecat deasupra planșei de lucru, Jorg fu întrerupt de adjutant, care îi anunță doi oaspeți de la Comandament. În cameră intrară doi bărbați în civil, unul scund și rotofei, cu o față zâmbitoare și cu părul cârlionțat, vâlvoi, iar celălalt înalt și stafidit. Colonelul își mască cu greu un zâmbet: semănau cu cei doi comici americani, Stanley și Laurel.

– Heil Hitler, zise fără tragere de inimă slăbănogul, schițând un gest anemic de salut. Rotofeiul îl îngână și el.

– Heil Hitler! salută Jorg regulamentar, pocnind din călcâie.

– Numele meu este Dr. Rudolf Densel, inginer, iar dânsul este Dr. Albert Tweistein, matematician si fizician, zise pe același ton, arătând spre colegul său mai scund. Suntem trimiși de la Statul Major, în legătură cu colaborarea științifică pe care trebuie s-o avem împreună cu unitatea de artilerie pe care o conduceți. Acesta este ordinul de lucru.

Jorg luă scrisoarea, rupse sigiliul oficial și aruncă o privire grăbită. Se uită la cei doi, apoi din nou la scrisoare și o puse pe masă.

– Bine ați venit la Bologne-sur-Mer. Adjutantul meu vă va conduce la locuința de campanie. E gata, dar mai trebuie finisată, deci vă rog să fiți toleranți cu echipa de muncitori. Ne întâlnim aici în 30 de minute, după ce despachetați, pentru o ședința introductivă.

Jorg salută scurt și se întoarse la masa de lucru, presat de deciziile pe care trebuia să le ia, în legătură cu crearea unui front de lucru pentru echipa de asamblare a tunului. Cei doi oaspeți părăsiră camera în liniște, puțin deranjați de atitudinea comandantului.

Cei trei se întâlniră peste o jumătate de ora și, în ciuda începutului rece, cu timpul descoperiră afinități  de personalitate și preocupări care aveau să-i facă prieteni adevărați. Rudolf era inginer mecanic și chimist, având multe în comun cu Jorg, care avea de asemenea o formație tehnică la bază. Albert era fizician și matematician, deci tot o fire logică, asemeni celorlalți doi, în plus avea o personalitate bonomă, deschisă, care nu putea să nu-ți placă. În spatele ei se ascundea o inteligență genială, care ieșea la suprafață în situații întortocheate sau tensionate, când capacitatea sa de analiză și soluțiile imaginative reușeau să rezolve probleme care păreau, de multe ori, fără ieșire.

Cele trei săptămâni care au urmat primei întâlniri au trecut pe nesimțite. Fiecare avea mult de lucru: Jorg se ocupa cu montarea lui Gusti, Rudolf studia intens mecanismele tunului și tipurile de pulberi de tragere, folosite la propulsarea obuzelor, iar Albert se punea la curent cu sistemele de ochire și cele de calcul ale traiectoriei, unde avea să fie consultant principal pentru îmbunătățirea preciziei tunului. Niciunul dintre ei nu știa, pentru moment, ce putea să conțină programul secret de cercetare și care era finalitatea acestuia. În schimb, erau siguri că însemna ceva important, care va duce la câștigarea războiului, poate chiar la scurtarea lui.

WUNDERWAFFE (Armele secrete)

Tensiunea se simțea în aer asemenea unei vibrații deranjante, care îți făcea trupul să intre în rezonanță. Echipa de reglare a focului aștepta cu înfrigurare datele de corecție: trei perechi de ochi care se pierdeau în adâncimea ochilor săi albaștri.

– Corecție plus trei grade azimut, spuse Jorg cu un tremur în glas, întrebându-se de unde vine această ezitare.

Echipa corectă poziția tunului.

Jorg se uită spre general care, cu o mină serioasă, decretă:

– Foc!

Jorg apăsă cu putere butonul care declanșa aprinderea electrică a focului. Deși încăperea era protejată fonic, se auzi un zgomot profund, acompaniat de o puternică senzație de presiune, care îi lovise abdomenul și cavitatea toracică.

Proiectilul porni din gura tunului, trecând aproape instantaneu de bariera sunetului. În urma lui venea un siaj de presiune negativă determinat de unda de șoc sonică. Șapte tone de oțel și explozibil de mare putere zburau prin aer, spre o țintă aflată la 23 de kilometri depărtare, dincolo de linia orizontului. Pentru a parcurge distanța era nevoie de mai mult de un minut, spre golful Servernaya, de lângă Sevastopol.

Pe traiectorie descendentă, proiectilul prinse viteză, accelerând până la o viteză aproape dublă față de cea a sunetului. Plonjă cu voluptate în mare, lăsând în spate un sunet aproape surd, trecu cu viteză prin cei 10 metri de apă, apoi prin cei șapte metri de sol, menținându-și o energie cinetică suficient de mare pentru a pătrunde prin cei nouă metri de beton armat ai calotei superioare de protecție a depozitului. Întră într-una dintre sălile de depozitare, poposind acolo pentru mai puțin de 1,23 secunde, după care temporizatorul obuzului declanșă explozia.

O explozie triplă, ca trei bătăi puternice în ușă…

Jorg se trezi din visul repetitiv, pe care îl avea în ultimele luni, reprezentând bombardamentul asupra  „Muntele de muniție”, unul dintre cele mai mari depozite de armament și muniție de lângă Sevastopol, pe care Gusti îl spulberase cu precizie chirurgicală.

Se uită la ceas: 3 și 42 de minute.

– Da, spuse Jorg cu o voce care dorea să fie cât mai convingătoare.

În pragul ușii apăru adjutantul.

– Herr Kolonel,  a venit Herr Wolfgang Sturm, colonel SS din Divizia specială Nibelungen. Vă așteaptă la popotă.

Jorg se uită la adjutant, care încremenise în poziția regulamentară, așteptând răspunsul. Spuse cu o voce automată:

– Spune-i că vin în trei minute.

– Jawohl, Herr Kolonel!

Jorg se ridică din pat cu mișcări rapide. Merse la baie, se spălă rapid pe față, își îmbrăcă grăbit uniforma, cu precizia gesturilor făcute de mii de ori și plecă în pas mărit spre popotă.

Auzise de Divizia Nibelungen, dintr-un document secret care îi fusese înmânat, în legătură cu detașarea la Boulogne-sur-Mer. Trebuia să primească detalii despre proiectul de cercetare de la un ofițer superior din această divizie. Nu  știa mai mult, dar acum va avea ocazia să audă detalii, iar acest lucru îi producea un sentiment de neliniște, aproape inexplicabil.

Intră în popotă, unde îl aștepta un bărbat puțin mai scund decât el, îmbrăcat impecabil în uniforma neagră a SS. Sub tunică se întrezărea un fizic musculos, bine întreținut. În semiobscuritatea încăperii văzu cu greutate mâna stângă, acoperită de o mânușă neagră, ce acoperea, fără îndoială, o proteză. Privirea îi alunecă spre fața colonelui, brăzdată de o cicatrice enormă, în diagonală, care dădea o impresie de duritate absolută, întrecută doar de ochii tăioși, de un verde chihlimbaric, aproape ireal.

– Heil Hitler! salută Jorg regulamentar, fiind de același grad cu vizitatorul său, dar cu siguranță având o funcție inferioară lui.

– Heil Hitler! îi răspunse colonelul, cu o pocnitură de călcâie, care răsună cu doi decibeli mai mult decât a lui Jorg.

Colonelul se uită la ceas și spuse sec:

– Ai întârziat cu șapte secunde.

Jorg evită orice gest, așteptând continuarea. Colonelul îi întinse țeapăn mâna dreaptă:

– Sunt Colonel SS  Wolfgang Sturm, de la Divizia specială Tuner Nibelungen.

„Tunetul Nibelungilor”, gândi Jorg, în timp ce îi întindea mâna și își spunea numele și gradul militar.

– Poate te întrebi de ce nu am așteptat până dimineața, pentru a face această vizită, începu colonelul. S-au întâmplat foarte multe lucruri în ultimul timp, care au precipitat șirul evenimentelor. Fiecare oră este importantă.

– Desigur, Herr Kolonel, încuviință Jorg, așteptând detaliile.

Discuția preliminară se prelungi pentru doar zece minute, după care Jorg continua să fie la fel de nedumerit ca înainte de vizită. Sturm îl informase că aducea cu el o echipă specială, care va implementa un sistem de tragere complet automatizat pentru Gustav, care făcea desuetă prezența oricărei echipe de deservire a tunului. Jorg privise neîncrezător, dar colonelul îl asigură că va fi uimit de eficiența sistemului, care fusese dezvoltat în secret, în ultimii cinci ani, special pentru Gustav, în vederea folosirii la cercetările științifice pe care le vor face.

Când Jorg întrebase despre ce cercetări e vorba, Sturm îi spuse că vor trebui să facă trageri asupra unor ținte aeriene, la zile și ore precis desemnate, într-o cadență specială, cu ajutorul unor proiectile experimentale. Jorg încercă să protesteze vag, întrebând prostește: „Ținte aeriene?”, iar Sturm încuviință verbal, fără să dea mai multe detalii. La finalul informării, Colonelul îi spuse lui Jorg că asta e totul, pentru moment, și îl trimise la culcare.

Evident, Jorg nu mai putuse să adoarmă. Vizita lui Sturm adâncise și mai mult misterul experimentelor științifice. Nu putea decât să implementeze acel sistem de tragere automată, de care nu auzise până atunci și să se consulte cu Albert și Rudolf care, fiind cercetători, ar fi avut posibilitatea să-și exprime o părere avizată despre natura și scopurile salvelor de tun trase asupra „unor ținte aeriene”. Dintre toate, acest aspect era cel mai ciudat, luând în considerare că Gustav fusese construit pentru a trage asupra unor ținte terestre sau maritime.

Săptămânile care au urmat au fost un calvar. Colonelul Sturm, deși se dovedise a fi de o eficiență diabolică, îi zorea neîncetat, pentru a implementa sistemul de încărcare și tragere automatizată destinat lui Gustav. Într-adevăr, mecanismele depășeau orice imaginație, fiind o risipă de soluții ingenioase, pe alocuri geniale, la problemele tehnice și logistice pe care le punea deservirea unei mașinării infernale, cum era Gusty. Multe dintre dispozitivele folosite erau sigilate, fără a putea fi deservite, în caz de defecțiune. Inclusiv proiectilele speciale destinate cercetării, deși erau formate din mai multe secțiuni îmbinate la micron, nu păreau să aibă sisteme prin care să poată fi dezasamblate. Atunci când Rudolf ridicase problema, Sturm îi spuse că nu va fi nevoie de deservire sau reparații, mai mult, îl amenințase cu Curtea Marțială în cazul în care ar fi vrut să deschidă dispozitivele sau proiectilele speciale, indiferent care ar fi fost motivul.

Zilele treceau și, pe măsură ce se punea în funcție un element de automatizare, mica loc tabără devenea tot mai puțin populată. Curând plecaseră toți muncitorii, rămânând doar tehnicienii, care instalau sistemul de secvență automată a tragerii. Și aici existau două circuite: unul automatizat, în care se introduceau doar coordonatele de tragere în grade, precum și un sistem cu conexiune directă la comandament, unde Colonelul Sturm era șeful cel mare. La nevoie, tragerea se putea face direct la ordinele lui Strum. Acest lucru punea sub semnul întrebării însăși necesitatea prezenței lui Jorg, Albert și Rudolf la fața locului. Cu siguranță erau  motive pentru asta, urmând, probabil, să le afle mai târziu.

Într-o marți noaptea, la fel de misterios cum a apărut, colonelul Sturm a plecat, nu înainte de a-l trezi, tot pe la 3 a.m., pe Jorg, pentru a-i înmâna sistemul de chei de acces la automatul de tragere a tunului, odată cu un plic sigilat, ce trebuia depus în seif, pentru a fi deschis la o dată ulterioară. În acel moment Jorg se întrebase dacă îl va mai vedea pe Colonel. „Probabil că da, își spuse în gând, pentru că nu sunt atât de sigur de funcționarea automatelor pentru deservirea lui Gusty. Nici măcar nu le-a făcut o probă!”

Avea să se însele.

WIRBEL (Vârtejul)

Chiar a doua zi, după plecarea lui Sturm, cei trei aveau să facă primele teste cu sistemul automat de încărcare și tragere a tunului. Spre surprinderea lor, întregul ansamblul de mecanisme, deosebit de complex și complicat, funcționase impecabil, din prima clipă. În mod normal orice dispozitiv proaspăt pus în funcțiune trebuie gresat și reglat. Nu același lucru se întâmplase cu uriașa mașinărie adusă de Colonel, care părea să fie o apoteoză a geniului mecanic german.

În prima zi testaseră extensiv modulul de încărcare al tunului, care scotea obuzele și încărcăturile explozibile din depozit și îl armau pe Gustav. Luaseră la rând toate tipurile de încărcături și de proiectile, mai ales cele aduse de Sturm pentru cercetări, care avea niște aripioare ciudate, pliate pe laturile obuzului. Pe acestea le testaseră de două ori, la ordinul colonelului. A doua zi au dedicat-o sistemului de ochire, iar a treia zi au făcut trageri „la rece”, în care au trecut prin toate etapele focului, cu muniție activă, mai puțin tragerea propriu-zisă. Întreg ansamblul funcționa fără greșeală.

În seara celei de-a treia zile, chiar în timpul ultimului exercițiu, primiseră un mesaj radio cifrat, pe care Jorg îl decriptase cu Enigma, imediat după încheierea exercițiului. Mâine trebuiau să facă prima tragere, la coordonatele comunicate în mesaj. Jorg pornise să calculeze posibila țintă, dar Albert, aflat în preajma lui, îi spuse înainte ca Jorg să poată lua în mână o riglă de calcul:

– E undeva în Canalul Mânecii. Nu va atinge coasta.

Jorg continuă imperturbabil și, după exact 48 de secunde, se întoarse spre Albert

– La 2,5 km de coastă și …privi din nou pe calcule… la 3.2 km de Dover, în linie dreaptă.

– În Canalul Mânecii? În apă? întrebă Rudolf.

– Da, răspunseră simultan Jorg și Albert, uitându-se unul la altul, cu o uimire temperată.

– Astea sunt ordinele, spuse scurt Jorg și porni spre popotă, făcându-le un semn special celor doi prieteni, care însemna o invitație la ceai.

***

Îl trezise sfârâitul molcom al tigăii: după miros păreau să fie de omletă. Stătea în continuare cu ochii închiși, prea leneș pentru se întreba ce se întâmplă, prea tolănit pentru a se mișca.

Revenea la starea de veghe, pas cu pas. Îl asalta, pe lângă apetisanta omletă, o adiere revigorantă, un parfum îmbietor de cafea aburindă. În mintea sa se dădea o luptă tăcută între comoditatea patului încălzit și imboldul obișnuinței zilnice, ritualul cafelei de dimineață. Mai amână o clipă decizia, pentru a auzi, distinct, vocea atât de cunoscută:

– Te-ai trezit?

O voce caldă, aproape șoptită, moale și fină asemeni unei eșarfe de mătase.

Zâmbi discret și deschise ușor ochii, în timp ce se întindea cu încetineală, pentru a se dezmorți.  Printre genele amorțite de somn o zări, cu spatele la el, privindu-l peste umărul gol.

– Miroase bine?  Imediat e gata. Nu te ridica, îți aduc tava la pat.

Se întoarse din nou, în timp ce pregătea micul dejun.

În acel moment își mulțumi pentru alegerea făcută: stăteau la o cabană mică, cu o singură cameră care se prelungea cu o chicinetă. Patul deschis stătea într-o pozitie (poziție) strategică, din care vedea mica bucătărie și ferestrele cu deschidere spre vale. Prin ele se zăreau culmile munților, abrupte, semețe, maiestuoase.

Îl cuprinse o senzație de bine și calm. Afară ningea ușor, ca de sărbători, dar în casă era cald și bine, mirosea a mâncare. Deasupra tuturor se așeza un sentiment cald se siguranță: se simțea iubit și în același timp îngrijit cu drag de femeia visurilor sale.

Reveni cu privirea spre Irene. De abia acum observase că era aproape complet dezbrăcată: avea pe ea doar șorțul de bucătărie, acoperindu-i discret doar marginile șoldurilor, subliniind cu un cordon minuscul linia taliei. Stând cu spatele la el, Irene i se arăta goală, în deplinătatea formelor venusiene.

Avea un corp care aduna esența frumuseții feminine: părul ușor ondulat îi aluneca vălurit peste umeri, într-o cascadă molcomă, acoperind spatele ușor cabrat. Coborând ochii, ajungeai la o talie perfectă, care trasa o graniță fermă între spatele bine conturat și șoldurile de o voluptate reținută. Era zona lui preferată. Îi plăcea fiecare curbă a gluteilor, fiecare unduire, indiferent din ce parte ai porni și în ce parte ai încheia excursia privirii. La o examinare mai atentă își dădu seama, ca într-o revelație, de ce se spunea, unanim, că inima este sediul iubirii: privindu-o pe Irene din spate, sub talie, urmărindu-i desenul feselor, puteai să zărești forma clasică a inimii, cea pe care o desenează îndrăgostiții.

Pornești din mijloc, din vârful V-ul în care se întâlnesc, în partea de sus, mușchii fesieri, la o palmă sub talie. Continui urcând spre dreapta, pe marginea unduirii voluptoase a „dealului plăcerilor”, închei un semicerc cu concavitatea în jos, îți schimb direcția pe marginea șoldurilor, la „mânerele iubirii”, de unde desenele îndrăgostiților parcurg o linie dreaptă. În schimb fesele perfecte ale Irenei au pe margine o linie ușor curbă, un arc de cer de doar zece grade, care se termină în partea de jos, în punctul de maxim interes pentru el, la întâlnirea cu picioarele, trecând printr-o cută la fel de pasională, ce delimitează mușchii fesierii de partea de sus a coapsei.

De aici, din „adâncitura tentațiilor”, pornești din nou în sus, spre șolduri, te întorci spre dreapta într-un semicerc pe marginea superioară a mușchiului, pentru a ajunge înapoi la V-ul de unde ai pornit, pe un traseu perfect simetric, în oglindă față de cealaltă parte a parcursului.

– Ce faci, Alfred? întrebă femeia cu un ton șăgalnic în glas?

– Nimic iubi, analizez topologic fundul tău apetisant…

Irene chicoti scurt, așa cum făcea atunci când vorbea despre ea în jargon matematic. Știa că îi place, o excita sexual-intelectual, o introducea în acea stare din care putea trece cu ușurință spre dorință și pasiune. Așa cum  bănuise, Irene se întoarse, porni agale spre el, cu un zâmbet șăgalnic, apropiindu-se cu o unduire imperceptibilă, dar extrem de excitantă a șoldurilor. Puse un genunchi pe pat și se aplecă asupra lui, cu sânii evadând jucăuș pe margine, eliberați din strânsoarea lejeră a șorțului de bucătărie. Îi simți parfumul suav, reminiscență din seara și noaptea precedentă, aducându-i valuri de conotații sexuale. Își apropie buzele de urechea lui, în timp ce părul îi mângâia pieptul și gâtul, într-o atingere senzuală. Îi spuse șoptit, înfiorându-i tactil urechea cu suflul vorbelor sale:

– Nu ți-e foame?

Se întoarse spre gâtul ei și o sărută ușor, spunând:

– Ba da, mi-e foame de tine…

– Albert?

– Pardon?

– Nu mi-ai răspuns la întrebare: mai facem o corectură la mecanismul de girație? spuse Jorg.

Albert se trezi din reverie cu un sentiment de frustrare. Îl furaseră gândurile, amintirile excursiei pe care o făcuse cu Irene în Alpi, în permisia de toamna trecută. Se desprinse cu greu din visul diurn în care plonjase cu totul și îi răspunse lui Jorg.

– Sigur, cum vrei tu.

– La ce te gândeai? întrebă Rudolf.

– La Irene…

– Bănuiam.

Albert se uită la ceas, apoi la calendarul de perete: 4 decembrie 1943.

Zilele se scurgeau într-un ritm aleatoriu, orele și minutele se mișcau cu viteză diferită, în funcție de perioadele de luptă sau de așteptare. Stăteau într-o stare de alarmă continua, în expectativa  ordinelor de tragere care puteau sosi în orice moment. Acest program începuse săptămâna trecută, cu prima salvă trimisă în apa Canalului Mânecii, la câțiva kilometri de Dover. De atunci erau în  alertă pentru a primi ordine de foc, care veneau în secvență aleatorie, ziua, noaptea, la intervale neregulate. Cel puțin așa păreau. Această atmosferă, o combinație perfectă între adrenalină și plictiseală, îi irita și le producea un sentiment de frustrare, determinat mai ales de iraționalitatea alegerii țintelor și a perioadelor de lansare a proiectilelor.

Alfred încercase, în zadar, să coreleze variabilele, luând în considerare numărul salvelor, ora de tragere, zilele săptămânii. Nimic nu părea să se lege.

Fără să vrea, gândul îi alunecă înapoi la Irene, la trupul ei gol, la fesele care ii plăceau atât de mult… la adâncitura tentațiilor… ciclul…femeii…

Da! Cum de nu se gândise până acum? Trebuia să ia în considerare ciclurile universale, cosmice, legate de Pământ, Luna, Soare, sistemul solar.

Albert se ridică în viteză, merse în sala de comandă și luă o cretă în mână. Șterse tabla rapid, din câteva mișcări și porni să înșire ecuație după ecuație, în salve scurte, delimitate de clipe de gândire intensă. Jorg și Rudolf îl urmară în tăcere, obișnuiți cu acest comportament, care se finaliza, de fiecare dată, cu rezolvarea unei probleme care le dăduse bătaie de cap zile la rând. Priveau amândoi tabla neagră care se umplea cu viteză, acoperită de simboluri matematice. Jorg și Rudolf se uitau pe rând, unul la altul, apoi la tablă, încercând să înțeleagă. După un timp Albert îi remarcă, le aruncă o privire scurtă și le spus,e în timp ce continua să scrie pe tablă:

– Am judecat greșit. Nu are legătură cu zile, săptămâni și doar parțial cu ore. Cu ora universală. E vorba de momente unice, de alinierea unor planete, în anumită măsură, și de poziția Lunii față de Pământ, în momentul acelei alinieri.

Cei doi prieteni păreau că nu înțeleg, dar nu îl întrerupseră. Știau ca va continua cu explicația, la momentul potrivit, pentru el, adică într-o pauză de gândire.

Albert se opri din scris, arătând spre o ecuație finală, cu un rezultat.

– Dacă înlocuiți variabilele cu multipli de Pi, începând cu 7 ori Pi, veți obține un număr de secunde care, adăugat la punctul de plecare, adică ora primei salve, are ca rezultate momentele  salvelor ulterioare.

Se opri pentru un moment, apoi porni să scrie din nou pe tablă, spunând:

– Sunt sigur că putem să stabilim și punctele spațiale ale viitoarelor salve. Cred…

– Tot nu înțeleg, spuse Jorg, incapabil să mai tacă, mustind de curiozitate.

Albert se opri din scris, vizibil iritat, dar spuse:

– Tragem de fiecare dată când planetele au o aliniere suficientă pentru o convergență a forței gravitaționale care, adăugată la forța de atracție a Lunii, atinge un maxim. O conjuncție planetară, dacă vrei. Cred că această conjuncție are o țintă precisă, de fiecare dată.

Reîncepu să scrie, completând:

– Și dacă nu mă înșel, e steaua din mijlocul centurii din constelația Orion.

Reluă șirul ecuațiilor, până ce întreaga tablă era acoperită. Se uită în stânga, în dreapta, în căutarea unui loc liber. Între timp Jorg îi aduse un bloc de desen și un creion.

Albert le luă în grabă, se așeză pe un scaun, adus de Rudolf, lângă tablă și continuă să scrie șirul de ecuații, uitându-se din când în când pe tablă. După alte zece minute de lucru se opri, cu un zâmbet satisfăcut și zise:

– Da, e centura lui Orion. Apoi, spre cei doi prieteni:

– Nu mă întrebați de ce, nu știu!

– Dar noi tragem spre ținte terestre sau maritime. Mă rog, majoritatea maritime. Obuzele cad în mare, spuse Jorg

– Da dragule, dar dacă prelungești linia de tragere de la gura țevii, vei vedea că linia țintește centura lui Orion. De fiecare dată.

În sala comandamentului se lăsă o liniște ciudată, care nu ținu mai mult de un minut. O sirenă stridentă se auzi de la pupitru de comunicații, anunțând iminența unei transmisiuni radio.

Jorg sări ca ars de pe scaun, merse la pupitru și începu să noteze mesajul cifrat. După terminarea acestuia, scoase o cheie de la brâu, merse la seif, de unde scoase Enigma și începu decodarea. Între timp Albert se ocupa de mecanismul de ochire, iar Rudolf de mecanismul de încărcare.

Jorg se întoarse spre ei:

– Avem datele de tragere. În plus, e o anexa la mesaj, care spune: „Veți ținti un vârtej. Așteptați până când veți ținti un vârtej, la ora exactă a deschiderii focului.” Adică?

– Nu știu, spuse Albert, dar sunt sigur că vârtejul respectiv e în linia de tragere spre centura lui Orion…

VERZERRUNG DER ZEIT (Distorsionarea timpului)

Gloanțele despicau aerul cu un zgomot ascuțit, abia perceptibil, asemeni undei de șoc a vârfului biciului, care atinge viteza sunetului, înainte de a lovi. Le putea auzi doar în pauzele rare dintre exploziile proiectilelor, care tocau mărunt pozițiile Companiei a 7-a infanterie motorizată, din cadrul Grupului de Armate Nord, menită să asigure paza regimentului E 672, care îl deservea pe Gusty.

Compania asigura apărarea flancului estic, puternic atacat de grupări infiltrate ale Armatei Roșii, care vizau capturarea tunului. Era o misiune aproape sinucigașă, ținând seama de faptul că se desfășura adânc în teritoriul ocupat de germani, într-o breșă care apăruse din cauza unei erori tactice. Acolo fusese trimisă Divizia de pușcași 372 „Severnaya”, care inițial obținuse lărgirea breșei dintre oraș și lacul Ladoga, pe unde erau aprovizionați apărătorii Leningradului (fostul Sankt Petersburg). Acum pușcașii, sprijiniți de o divizie de artilerie, încercau să înconjoare poziția în care se afla Gustav Schwerer, aflat în plină operațiune de dezasamblare. Între forțele sovietice și tun se interpunea doar trei companii, aflate sub comanda lui Jorg.

O explozie puternică se auzi puțin în spatele tranșeelor care legau gropile unde se aflau mortierele, de micul adăpost, unde Jorg conducea operațiunile de apărare. Acesta se aplecă instinctiv, apoi reveni în poziția inițială, la telemetrul de artilerie, cu ajutorul căruia dirija focul.

– Telegrafistul, să vină radio telegrafistul, țipă Jorg către adjutant, pentru a acoperi vacarmul.

După câteva secunde, apăru telegrafistul, din adăpostul secundar.

– Jawohl, Herr Kolonel, țipă la rândul său telegrafistul, în poziție regulamentară.

Jorg se întoarse spre acesta, lăsând în spatele său telemetrul de artilerie, care își deschidea ocularele spre mica deschizătură a adăpostului, spre tirul inamic.

– Trebuie să transmiți coordonatele de bombardament pentru SG1[1]…

În acel moment auzi clar, distinct, o voce hotărâtă:

– Apleacă-te!

Se aplecă scurt, ca de atâtea ori când auzise acea voce de fată, adesea suavă, alteori puternică și clară. Glonțul, venit din spatele său, prin deschizătura adăpostului, trecu razant peste caschetă și merse mai departe, penetrând cutia craniană a transmisionistului aflat în fața sa. Șocul proiectilului împinse capul pe spate. Gâtul se îndoi, apoi din elasticitatea mușchilor și tendoanelor reveni brusc, aducând capul victimei în față. Jorg apucă să vadă șanțul săpat de glonț în osul frontal, doar pentru câteva zecimi de secundă, pentru că mișcarea capului continuă înapoi și în jos, în timp ce corpul transmisionistului se prelingea fără vlagă.

– Să vină secundul, țipă Jorg aproape imediat, frustrat de pierderea transmisionistului. Până atunci notează tu coordonatele, spuse repede, privind către adjutant.

Se întoarse spre telemetru de artilerie… și încremeni în fața ferestrei adăpostului. În fața sa două explozii simultane, una lângă alta, răvășiră solul, ridicând pământul în două evantaie perfecte, asemeni cozilor deschise ale unor păuni gigantici. Privi spectacolul cu uimire, ca pentru prima dată, copleșit de perfecțiunea bulgărilor aruncați în aer cu precizie de artist.

În acel moment, ca la un ordin, curgerea timpului se încetini brusc. Era o senzație cunoscută, pe care o simțise de multe ori, atunci când primejdiile mortale din timpul luptei făceau creierul să funcționeze cu viteză uimitoare. Acum totul era amplificat, în sens invers, pentru că timpul aproape că se oprise. Auzi din nou, ca de fiecare dată, doar în mintea lui, acea voce, spunându-i încet, aproape șoptit:

– Jorg, trebuie să te apleci.

Era vocea pe care doar el o auzea. Vocea de fată, sau de femeie tânără, nici el nu știa cu siguranță, vocea care îl salvase de atâtea ori de la moarte. O voce fără nume.

Stătea în continuare nemișcat, liniștit, calm. Părea că nimic nu poate să-l rănească, pentru că timpul se scurgea încet, aproape imperceptibil. Evantaiul bulgărilor de pământ se oprise în aer, în punctul de maximă înălțime la care îl aruncase explozia. Apoi începu să coboare încet, milimetric, acompaniat de ecoul prelung al sunetului proiectilelor care împânzeau aerul. Un sunet încet, înfundat.

– Jorg…

Vocea îl învălui din nou, de această dată cald.

– Trebuie să te apleci…

Privind înainte, Jorg văzu glonțul venind direct spre fruntea sa. Era un con de plumb, învârtindu-se în jurul axei sale, stabilizat. Ar fi trebuit să se apropie cu o viteză mai mare decât cea a sunetului, dar în fața sa se mișca alene, centimetru după centimetru. Mai aproape, tot mai aproape. Știa că se poate apleca oricând, atunci când ar fi vrut, dar prelungi voit clipa, pentru a vedea mai de aproape mesagerul morții previzibile. Mai un pic…

– Jorg!

Vocea țipase isteric, cu o tonalitate acută, dureroasă. În loc să se miște din calea glonțului, Jorg paraliză, în timp ce vedea, percepea cum timpul se accelerează, pentru a reveni în matcă. Simți cum  glonțul îi atinge pielea frunții, cum pătrunde prin ea, cum o spintecă, dureros, arzând asemeni unui vârf de spadă încinsă în foc. Durerea creștea în intensitate, paroxistic, până în momentul în care corpul său reacționă violent, spasmodic. Se trezi brusc.

Se afla în patul de campanie, ridicat în fund. Stătea țeapăn, incapabil să se miște din cauza încordării musculare. Pijamaua îi era leoarcă, părul răvășit, ud de sudoare.

– Șșșșș… se auzi vocea caldă, împăciuitoare. Ai visat, dragule, e doar un vis.

Recunoscu imediat vocea, glasul copilei-femeie, glasul salvator. Un val de căldură îi umplu corpul, relaxându-i încet musculatura.

– Hai, întinde-te. Trebuie să te relaxezi…

Automat, aproape fără să vrea, Jorg se întinse pe spate. Simți pijamaua udă, rece ca ghiața, lipită de spatele său. Senzația îl ajută să revină la realitate, ca un stimulent care te scoate din toropeală. Cu simțurile revenindu-și încet, încercă să-și amintească detaliile visului.

Era un vis repetitiv. De fiecare dată glonțul venea tot mai aproape de fruntea sa. De această dată l-a atins și, odată cu durerea, a simțit iminența morții: un lucru obișnuit pentru un militar de carieră, dar acum mai acut decât altădată.

– Trebuie să ai grijă de tine. O să am în continuare grijă de tine.

Vocea se auzea calmă, monotonă. La început, acum un an, când o auzise pentru prima dată, la asediul Sankt Petersburgului, al Leningradului, cum îi spunea Roșii, i se părea că înnebunise.

N-ar fi fost ceva neobișnuit: în timpul luptelor, soldați și ofițeri obișnuiau s-o ia razna. Văzuse destule asemenea cazuri, pentru a știi cu certitudine cum se manifestă stresul paroxistic din timpul bătăliei, dezorientarea sau țicneala de după.

La el era altceva. Simțurile îl serveau la fel de bine, alerte ca întotdeauna, capacitatea de gândire logică și instinctul de comandă îl ajutau cu devotament, la fel ca înainte. Doar vocea era în plus.

O voce feminină. Își dădu seama aproape imediat că o auzea doar el. Vedea asta pe fețele celor din jurul său: ofițerii care stăteau concentrate asupra hărții, deși mai înainte numele său fusese rostit clar. De două ori.

– Jorg, în câteva minute va începe un atac prin surprindere al Diviziei Severnaya. Ar fi bine să părăsești popota.

Deși ar fi vrut să întoarcă din cap, pentru a căuta în jur sursa cuvintelor, simțea, din reverberația ciudată a sunetelor, că doar el le auzea, de parcă ar fi pornit din interiorul capului său, spre exterior, fără a putea să treacă de cutia craniană.

– În câteva minute un obuz va lovi popota. Te rog să pleci de aici.

Pentru a mai trage de timp, ca să vadă dacă vocea se va opri, Jorg întrebă căpitanul din stânga sa dacă există efective germane în partea estică a zonei de tangență cu linia frontului. Căpitanul spune că, din informațiile sale, trupele din zona estică plecaseră ieri pentru a întări flancul nordic, urmând a fi înlocuite mâine sau poimâine.

– De acolo vor veni rușii, Jorg.

De această dată Jorg ridică din cap și privi la fețele care stăteau în jurul mesei, rând pe rând.

– Acum, trebuie să pleci acum!

Vocea devenise imperativă. Într-o reacție automată, Jorg se scuză scurt și porni spre centrul de comandă a lui Gusty. Înainte de a intra pe ușa buncărului, auzi fluieratul atât de cunoscut al proiectilelor spintecând aerul, în fracțiunea de secundă dinaintea impactului. Nici nu apucă să întoarcă din cap, când popota, aflată la cincisprezece metri depărtare, fu lovită în plin. Suflul exploziei îl aruncă la pământ.

Stătea pe spate, încremenit, în stare de șoc. Privea în sus, văzând fragmente de zid pulverizate de explozii, zburând prin aer. Ar fi vrut să spună ceva, să mulțumească vocii pentru că îl salvase, dar i se părea nepotrivit, aproape stupid. Nu reușea decât să se gândească că trebuie să se ridice, să meargă spre comandament și să pregătească apărarea lui Gustav. Ceea ce făcuse de îndată ce se putuse mișca. Apoi vâltoare evenimentelor îl acaparase de tot.

În zilele următoare, în răgazurile scurte ale bătăliei, după ce vocea îl mai avertizase de câteva ori, legat de mișcărilor forțelor sovietice, încercase zadarnic să-și explice ce se petrecea cu el. Cine îi vorbea? Pentru ce îl ajuta?

Întrebările se adunau, fără răspuns. În final, obosit de luptele continue și de lipsa unei explicații logice sau raționale, încetase să se mai întrebe și sfârșise prin a accepta vocea ca o prezență în viața sa. Iar acum, întins pe spate, pe patul ud de sudoare, după încă un episod în care retrăia clipe din asediul Leningradului, începea din nou să-și pună aceste întrebări.

Motivul era simplu: vocea devenea tot mai prezentă în viața sa, deși nu mai era nevoie să fie protejat. De luni bune se afla în spatele frontului, la Bologne-sur-Mer, construind amplasamentul lui Gusty, apoi testând tunul. În aceste luni vocea îi vorbea despre cât de importantă este munca sa, pentru ea, despre lunile care vor veni, despre vortex.

– E rândul tău să mă ajuți, Jorg. Acum am nevoie de tine, așa cum ai avut și tu nevoie de mine, pe front, pentru a supraviețui. Gusty trebuie să funcționeze, să-și facă treaba. Totul depinde de tine. Mă ajuți, dragul meu, nu-i așa?

***

Simți acea senzație pe care niciodată nu a putut s-o descrie pe deplin, de gâdilare, de bulbucire suavă, de adiere, din interiorul capului, în străfundurile creierului. Instantaneu, ca și cum ai fi apăsat pe un buton, o văzu pe Gertrude, la marginea patului, zîmbind galeș și nevinovat, cum doar o puștoaică de șase ani o poate face. Un zâmbet care îi lumina fața rotundă, încadrată de zulufi șateni. Doar ochii, acei ochi atât de pătrunzători, penetranți, care vedeau direct în sufletul tău,  melancolici și intenși în același timp, păreau că nu se potrivesc nicidecum cu gingășia chipului de copil.

De fiecare dată când Gertrude venea dimineața la ei, lângă patul matrimonial,  își trezea părinții  cu acea senzația inexplicabilă pe care o simțeau în cap, așa cum te trezește o muzică lină: fin, ușor, fără stridențe. Era felul ei de a spune „Bună dimineața, Tati și Mami!” Atât doar că o făcea cu forța minții, prin telepatie. Și aceasta nu era singura abilitate pe care o observaseră la Gertrude, care în jurul vârstei de 3 ani începuse să dezvolte tot felul de … să le spunem abilități. Într-o dimineață, pe când Rudolf, împreună cu Greta, soția sa, își luau cafeaua, au observat-o pe fată cum se juca cu câteva piese de lemn, care alcătuiau un joc de copii. Ai spune că e un lucru obișnuit, doar că Gertrude învârtea piesele pe un cerc perfect, în aer, la nivelul ochilor săi. Cu puterea minții, concluzionaseră Rudolf și Greta, după discuții aprinse, care duraseră aproape două zile, discuții în timpul cărora ajunseră la concluzia că ar fi bine ca Gertrude să plece la bunici, departe de alți copii, și de părinții acestora, care ar putea să vadă abilitatea nou dobândită de fata lor. Fuseseră discuții aprinse, în urma cărora au decis că e mai bine să izoleze fata la bunici, în munții Tirolului, departe de ochii lumii, decât să ajungă un subiect de studiu al diviziei speciale de cercetări a doctorului Carl Clauberg care, în afară de cercetările în domeniul inseminării artificiale, desfășura experimente pe indivizi dotați cu capacități paranormale (de care, în treacăt fie spus, Rudolf aflase de la un prizonier de la Aushwitz, unde fusese detașat ca specialist, pentru două săptămâni).

Gertrude se dovedise, în timp, a fi  un înger protector, care reușea, prin simpla prezență, să calmeze spiritele atunci când părinții săi se certau, sau să ajute în cele mai ciudate situații. De exemplu, când Rudolf își căuta o schiță sau un plan al unei lucrări făcute demult: era suficient ca s-o întrebe pe fată despre o schiță, făcând o descriere sumară a desenului, ca aceasta să meargă spre biblioteca sa, burdușită cu sute de suluri de proiecte trecute, să-și scufunde mânuța în vraful de foi și să o scoată, cu respectiva schiță între degete. Atunci îl privea blând, zâmbind și spunându-i, prin intermediul gândurilor, să fie mai ordonat cu munca sa. De fiecare o făcea la fel, pe tăcute, pentru că în timp Gertrude renunțase la a mai vorbi, preferând să comunice telepatic cu părinții și bunicii săi.

– Ai simțit și tu?

Rudolf deschise ochii și privi în jur. Senzația cunoscută, care-i aduse aminte de fata lui și îl propulsase în amintiri…

– Rudolf?

– Da… senzația… de gâdilare, de bulbucire suavă pe care am simțit-o în creier…

– E clar, nu ni s-a părut, spuse Albert.

Cei trei stăteau buimăciți, prelinși în scaunele în care se așezaseră chiar după salva trasă de Gustav în vârtejul colorat, cu câteva clipe înainte de a leșina. Își reveneau cu greu din toropeala leșinului, cu amintirea pregnantă a senzației inexplicabile care îi trezise.

– E un efect secundar al leșinului? zise Jorg, încercând o ipoteză.

– Nu cred, răspunse aproape imediat Rudolf. Știu senzația, o simt în fiecare dimineață, atunci când Gertrude ne trezește.

Jorg și Albert erau singurele persoane din afara cercului familial extrem de restrâns, care cunoșteau secretul Gertrudei. Faptul că Rudolf le spuse cel mai sensibil lucru din viața lui, arăta gradul de intimitate pe care îl atinse relația celor trei prieteni. Toată lumea știa: pentru Rudolf, cel mai important lucru din viața sa era familia,  mai important decât munca, poziția socială sau orice altceva.

– Există o ipoteză, care spune că proprietățile paranormale pe care anumiți subiecți o demonstrează (spuse aceasta cumva șăgalnic, cu o privire veselă, cu subînțeles, adresată lui Rudolf), este obiectivată prin prezența unor unde electromagnetice extrem de puternice, care sunt înregistrare în preajma lor. Asta mă face să cred că ceea ce am experimentat noi este un efect senzorial aparte al unui câmp electromagnetic extrem de puternic, produs de către vârtej.

-E posibil, spuse Rudolf. În puținele momente în care Gertrude este supărată, am observat că becurile electrice din preajma ei încep să lumineze, apoi se ard, spontan.

– Am înțeles, zise Albert, după care porni spre tabla neagră. Se opri în fața ei, căută înfrigurat, tot mai nervos.

– Unde e?

– Ai rămas fără cretă, spuse Rudolf, de ieri…ai uitat…

– Da, așa e, și se întoarse, în timp ce Jorg, ca de fiecare dată, îi aduse un bloc de desen și câteva creioane bine ascuțite.

– Mersi, zise Albert, apoi începu să vorbească pe un ton tot mai încet, până când prietenii săi abia auzeau ce spune:

– Dacă Gertrude produce aceste efecte la cel mult doi metri de voi, înseamnă că, ținând cont de faptul că puterea radiației scade cu pătratul distanței, intensitatea câmpului produs de vortex este de… și continuă să bolborosească neinteligibil, în timp ce acoperea blocul de desen cu ecuații indescifrabile. La final, după câteva minute, le arătă triumfător celor doi o formulă, pe care aceștia o priveau fără să înțeleagă.

– Da, scuze, asta e formula, iar rezultatul e… și scrise o cifră urmată de un zece la puterea 21.

– Nu se poate…ești sigur? întrebă neîncrezător Rudolf.

– Vrei să refaci calculele? întrebă Albert, pe un ușor ton zeflemitor.

Rudolf dădu din cap, cu aceiași uimire pe față, încercând să accepte un rezultat care depășea capacitatea lui de a furniza o soluție practică. Spuse doar:

– Eu nu știu cum s-ar putea genera o energie suficientă pentru a realiza un asemenea flux electromagnetic…

– Nici eu, zise Albert, dar se pare că Sturm și echipa lui sunt capabili să producă așa ceva, de la cartierul lor general care, apropo, se află, după calculele mele, la verticala la care apare vortexul.

Mai e o chestie, o ipoteză, dar vreau să fac niște calcule, înainte să o arunc pe masă. Dragilor?

– Da… spuse Jorg, în numele celor doi.

– Vreau să lucrez singur. Pentru o vreme…

– Te lăsăm, spuse Rudolf, părăsind încăperea, în timp ce mută cursorul calendarului, la 31 iulie 1943.

***

Trecuseră trei zile de liniște, în care Albert lucrase continuu. Spre seară, cu barba deja crescută și cu cearcăne grele, aduse pe față de nopțile nedormite și de numărul neprecizat de cafele cu care Rudolf îl alimentase continuu, Albert îi chemase pe cei doi prieteni la popotă, pentru a le vorbi despre descoperirea lui.

Stăteau în jurul mesei mari, eliberată de orice obiect, pe care era pusă o foaie mare de hârtie care o acoperea aproape complet. Pe ea era desenat Gustav, șinele pe care glisa, pentru a-și modifica azimutul și câteva punte de țintire. Cu un mănunchi de creioane colorate în mână, Albert stătea aplecat asupra foii.

– E nasol, spuse încruntat. Am nevoie de un pahar cu șnaps.

Se ridică de la masă și veni din bucătărie, întinzând spre prietenii săi câte un pahar. Aceștia văzuseră în mâna sa sticla de șnaps din „arhiva secretă”, pe care cei trei o păstraseră pentru a sărbătorii sfârșitul războiului, indiferent cine l-ar fi câștigat.

– E chiar așa de negru? spuse Jorg, văzând sticla adusă de Albert.

– Stai să vezi!

Albert ridică paharele spre prietenii săi, spunând solemn:

– Înainte de toate, un toast: să trăim și să fim suficienți de înțelepți ca să reparăm  rahatul în care ne afundăm.

Cei trei ciocniră paharele și dădură pe gât conținutul, dintr-o mișcare.

– Na hai, spune, că nu mai pot! zise Rudolf.

Albert îi chemă în preajma foii de hârtie și spuse, în timp ce făcea însemnări colorate pe marginea hârtiei:

– Nu am fost sigur de la început, dar pe măsură ce am luat la rând ipoteze concurent și am făcut calculul, rezultatul s-a prefigurat fără tăgadă. În primul rând vortexul…

Făcu o pauză, parcă pentru a sublinia cuvintele, în timp ce îngroșa cu tușe  puternice desenul vortexului, de pe foaie.

– Vortexul, la nivelul de energie necesar pentru producerea lui, nu poate fi decât o poartă, o gaură pe care Sturm o face, cu instalația aia enigmatică pe care o are în posesie, în țesătura spațiu-timp.

Știm că acest lucru e posibil, de la Einstein, care a pus bazele matematice ale distorsionării binomului spațiu-timp, dar nimeni nu s-a gândit să verifice acest lucru, pentru că e nevoie de o energie imensă ca să faci asta.

– De unde atâta energie? se întrebă pentru a nu știu câta oară Rudolf, de această dată cu voce tare.

– Da, e multă energie, și până ieri nu știam nici eu de unde, dar mi-am amintit de o poveste ciudată pe care am auzit-o de la un prieten, matematician și el, în timpul unei nopți de beție, acum vreo trei ani. Îmi vorbise despre ceva foarte ciudat, aiuristic aș spune, cum că ar face parte dintr-un grup de cercetători care studiază posibilitatea de a produce o energie, îi zice Vril sau energie a punctului zero, după niște planuri pe care echipa sa le primise de la o clarvăzătoare, în timpul unei ședințe mistice. Atunci se stabilise contactul cu o civilizație extraterestră care trăiește pe o planetă ce gravitează în jurul unei stele din constelația Orion. Vă dați seama,  la beție, am zis că băiatul fantazează, când îmi vorbește de o energie produsă printr-un efect turbionar, o energie capabilă să distrugă orașe întregi. Acum ce să zic… lucrurile se adună ca într-un puzzle… energie imensă… efect turbionar sau vortex… constelația Orion… vă amintiți unde ținteam noi de fiecare dată, la primele salve trase cu Gusty? Constelația Orion?

– Da, îmi amintesc, spuse Jorg, în timp ce Rudolf încuviință din cap.

– Ei, cum spuneam, la început am tras în vortex cu proiectilele alea cu aripi… și nu s-a întâmplat nimic tragic… cred că erau doar proiectile de tatonare, ca niște iscoade, pun pariu că au în interior tot felul de aparate care măsoară… naiba știe ce, câmpuri magnetice…

– Măsoară, dar ce se întâmplă cu datele? spuse Rudolf. Proiectilele sunt pierdute, în vortex.

– Presupun că transmit datele prin radio, înapoi, prin vortex, către Sturm. Orice e posibil, ați văzut și voi ce tehnologie a adus Sturm pentru Gusty, nu m-ar mira nimic, orice e posibil.

– Dar ultimele două  salve…, spuse Jorg, lăsând continuarea în aer.

– Așa e, zise Albert, ultimele două salve au fost cu proiectile explozive. Ați văzut și voi explozia, înainte de a se închide vortexul. Mai mult, intensitatea luminii după explozie e extraordinară, dacă nu am fi primit ordine de la Sturm, să purtăm ochelari, sunt sigur că am fi orbit, de la lumina puternică. Și mai e forma ciudată a norului de după explozie, ca o ciupercă…

– Și după explozii, am început să leșinăm…

– Exact, spuse Albert. Mai mult, ultima dată am simțit, cu toții, senzația aceea ciudată, de bulbuceală plăcută în creier.

– Mai e un lucru pe care am tot vrut să te întreb, spuse Jorg. Ultimele salve au fost trase spre continent. Nu v-am spus, dar traiectoria salvei, prelungită dincolo de punctul de impact, intersectează…

– Orașul München, spuse Albert.

– Așa e, zise Jorg, fără să fie câtuși de puțin mirat de răspunsul prietenului său.

– Ultima traiectorie nu am apucat s-o calculez.

– În schimb am făcut-o eu, zise Albert. Intersectează Berlinul.

– Interesant… și înfricoșător în același timp, completă Rudolf.

– Mai am o surpriză pentru voi, continuă Albert. Înainte de ultima tragere, am setat un aparat de fotografiat cu teleobiectiv, să ia imagini din vortex. Uite ce a înregistrat…

Albert scoase câteva fotografii din buzunar și le împrăștie pe masă. Cei doi prieteni se buluciseră asupra lor.

Păreau să fie un oraș oarecare, un oraș mare, de fapt o metropolă, privită de deasupra, ca din avion. În schimb, dacă luai la puricat fotografiile cu cele mai multe detalii, ai fi zis că știi orașul… și erai sigur în momentul în care reușeai să identifici, în zona centrală, poarta Brandenburg. Ceea ce îi minuna pe cei trei era descoperirea unor aparate de zbor, levitând deasupra orașului, la mică înălțime, aparate sub formă lenticulară.

– Să înțeleg că e vorba de Berlin.

– Da, spuse Albert, dar nu e Berlinul pe care îi cunoaștem noi. Ținând cont de aparatele de zbor ciudate care le găsești planând deasupra capitalei, aș spune că e vorba de un Berlin din viitor. Sau, poate, de un alt Berlin.

– Alt Berlin? întrebă Jorg.

– Un Berlin dintr-o realitate paralelă. Un Berlin din alt timp… cel puțin așa mi se pare mie.

Privi spre ceilalți, încercând să vadă o reacție, o părere…

Chipul lui Rudolf se întunecă brusc. Simți că picioarele i se taie. Se așeză pe un scaun. Albert îi umplu paharul cu șnaps și i-l întinse. Rudolf îl luă automat și, cu o voce sumbră, spuse automat, înainte de a bea paharul dintr-o înghițitură:

– Cred că noi îl folosim pe Gustav pentru a face chirurgie temporală.

– Mă tem că da, spuse Albert, întorcându-se spre calendar, pentru a actualiza data: era 41 octombrie 2016

REVOLTE (Revolta)

Zilele treceau cenușii, una după alta, deprimante. Era liniște totală: de două săptămâni nu mai primiseră niciun ordin de la Sturm. Se mulțumeau să facă revizile zilnice la Gusty și să aștepte.

Când li se ura de atâta așteptare, luau din bucătărie sticla de șnaps, cea obișnuită, de 5 grade tărie, și se puneau pe băut. Tot în tăcere. De fapt doar ei tăceau, pentru că, de fiecare dată, căutau un post de radio irlandez, unde puneau muzică de la inamic.

În această seară se strânseră din nou la popotă, cu șnapsul la purtător. Jorg merse la radio, apăsă butonul de unde scurte și căută același post de radio, ca de fiecare dată. Tăcerea fu acoperită de muzica blândă.

– Enya? întrebă Jorg.

– Da, Watermark, răspunse Rudolf.

– Apropo de apă, începu Albert. Știți proprietatea apei: ea ocupă spațiul disponibil și ia forma recipientului în care este turnată. Dacă le modifici cursul, evenimentele istoriei se comportă aproape la fel: se propagă  în  continuumul spațio-temporal și schimbă instantaneu pânza istoriei.

– Doar în viitor? întrebă Jorg.

– Așa am crezut și eu. Noi facem chirurgie temporală pe o realitate din viitor. Așa am vrut să cred, așa doream să cred, până nu demult. Deși luam în considerare posibilitatea de a putea produce glisări spre linii paralele ale timpului,  mi-am zis că nu e așa, pentru că noi nu simțim nici o modificare a liniei temporale, deci ne aflăm în aceiași linie și influențăm cu Gusty doar viitorul nostru. Dar dacă nu e așa?

– Bine, nu e așa… dar cum ar putea să fie? întrebă Rudolf.

– Cred că noi influențăm și trecutul, fără să ne dăm seama.

– Cum naiba?…

– Jorg dragă, spuse Albert, e mai simplu decât crezi. Să zicem că acum tragem din realitatea noastră, prin vortex, către o realitate paralelă și producem acolo o modificare majoră.

– Asta e clar, am văzut cu toții ce explozii puternice produc proiectilele noastre.

– Exact, confirmă Albert. Deci, din realitatea noastră, noi modificăm o linie temporală paralelă, în care realitatea e puțin altfel. Să zicem, doar pentru a face un experiment mental, că suntem într-o realitate în care pierdem războiul.

Albert se opri și se uită la cei doi prieteni. Aceștia deveniseră brusc interesați.

– Și, continuă Albert, influențăm o realitate paralelă, în care noi câștigăm războiul. Acum vine partea interesantă. Liniile temporale sunt elastice, ca două fire de spaghete  apropiate. Când se produce intervenția noastră de chirurgie temporală, cele două spaghete se apropie, se înlănțuie și apoi se contopesc, formând o realitate nouă. Este o realitate care conține o parte din trecutul nostru și continuă cu o parte din viitorul celeilalte realități.

– Am înțeles… dar n-am înțeles. Mai suntem noi, sau nu mai suntem? întrebă Jorg.

Și cum ne putem da seama?

– Asta e o întrebare foarte bună, spuse Albert. Realitatea noastră a fost influențată în anumită măsură și în trecut. Noi ne amintim de trecutul nostru, să zicem trecutul varianta 2.0, dar nu putem ști dacă am avut un alt trecut. Iar după o nouă intervenție de chirurgie temporală, vom intervenit pe trecutul 2.0, și vom crea trecutul 2.1 sau, dacă am produs o intervenție majoră, poate chiar trecutul 3.0.

– Stai să văd dacă înțeleg, zise Jorg. Eu acum sunt întreg, am două mâini și două picioare, dar poate într-o variantă 2.0 am pierdut o mână sau un picior la Stalingrad…

– Așa e, confirmă Albert. Eu acum îmi amintesc de Irene și de fundul ei fantastic, dar poate în viitor, într-o realitate modificată, voi fi burlac, voi fi singur. Prieteni, lucrul ăsta mă îngrozește, spuse Albert, pentru care Irene reprezenta unul din motivele care îi alimentau dorința de supraviețuire în acest război fără sfârșit.

Rudolf căzu pe gânduri. Într-un târziu zise:

– Asta înseamnă că eu încă o am pe Gertrude și pe Greta, dar…

În acel moment sună alarma de primire a ordinelor de tragere. Jorg se ridică rapid, opri alarma și porni monitorul, pentru a lua emailul codat, prin care primeau, de fiecare dată, ordinele de tragere.

– Așa e. S-ar putea ca după salva pe care tocmai o vom trage, să rămâi fără Gertrude. Sau fără Greta.

– Sau fără amândouă…

– Da, se poate și asta.

Încă șocați de dezvăluirile lui Albert, cei trei începuseră ritualul de pornire a tragerii. După câteva minute, Jorg terminase de decriptat ordinul și scrise coordonatele de tragere pe o hârtie, conform procedurii standard. Aceste coordonate vor fi introduse manual în computerul de ochire, care era separat de rețeaua prin care cei trei primeau ordinele de tragere, pentru a nu putea fi atacat de hackerii albanezi.

Albert preluă datele, se uită rapid la ele și, înainte ca Rolf să calculeze intersecția traiectoriei, cum o făceau de fiecare dată, spuse, ca o sentință:

– Köln…

– Din păcate, ai dreptate.

– Scheiße!

Cei trei prieteni se priviră îngroziți. Printr-un joc al sorții, era orașul lor, orașul în care trăia Irene, Greta și părinții lui Jorg.

– Ce naiba facem? întrebă Rudolf.

– De data aceasta vom trage în sistem manual, zise Jorg.

– Chiar așa?

– Da, pe răspunderea mea.

Colonelul se uită la cei doi, care erau încremeniți.

– Ce stați? E un ordin!  Vom trage cu ochire manuală, iar coordonatele sunt… și privi spre Albert.

Albert stătu o clipă pe gânduri, apoi dictă noile coordonate, spunând:

– Adică 100 de kilometri mai la sud de Köln.

Cei trei trecuseră la posturi. Rudolf calculă volumul de explozibil pentru noua traiectorie, Albert calculă poziționarea lui Gusty, iar Jorg porni sistemul tragerea manuală, după care introduse noile coordonate. Tunul porni pe șine și, după 28 de secunde, se poziționă pentru a trage.

Rudolf armă tunul, Adolf confirmă corectitudinea poziției. Jorg verifică întreaga procedură  și se pregăti de tragere. Înainte de a trage, auzi vocea cunoscută:

– Nu face asta, Jorg. Nu e bine.

Jorg ezită pentru o secundă, apoi auzi din nou:

– Vrei să mă rănești? Dacă nu tragi spre Köln, o să-mi faci rău. O să-mi fie rău, Jorg.

Colonelul se uită la cei doi prieteni, încet, pe rând. Aceștia îl priviră cu aceiași determinare a lucrului corect, al lucrului bine făcut. Avea o datorie față de acești oameni.

– Nu face asta! se auzi, aproape implorând.

Știa ce trebuie să aleagă. Zise scurt, hotărât:

– Foc! și apăsă butonul de pornire a focului.

Imediat, cei  trei se așezară pe scaune, privind ecranul de monitorizare a tragerii, așteptând șocul undei pneumatice… care nu mai venea.

– Ce se întâmplă? întrebă Albert.

– Nu știu, răspunse Jorg, în timp ce încerca să interogheze sistemul de tragere. Comenzile tastaturii erau blocate.

– Nu pot să tastez nimic! spuse frustrat. Ce naiba?

– Nu e bine ce ai făcut, Jorg. M-ai trădat. Asta nu se face.

Vocea pe care o auzea Jorg devenise dură, tăioasă. Se uită spre prietenii săi, care priveau cu stupoare cum Gusty pornește de pe poziția de tragere, se mișcă pe șine preț de 55 de metri pentru a se așeza în noua poziție. Apoi, de la sine, repetă secvența de armare. Înainte de a se declanșa focul, Jorg apucă să spună.

– A intrat pe secvență automată de tragere. Cred că au preluat controlul tragerii de la cartierul general a lui Sturm. Sau poate…

Nu îndrăzni să spună mai departe, să le zică de Voce. Era