Cristian Vicol este deja un nume de autor cunoscut. A publicat proză fantastică și science-fiction în mai multe reviste de gen, atât online cât și tipărite. A debutat cu volumul Comoara din cetate (Editura de Vest, 2014), un roman picaresc a cărui acțiune se petrece în orașul de pe Bega, apoi cu O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716, un volum despre istoria Timișoarei, foarte bine primit de pasionații de istorie locală.
Sfârșitul inocenței este la a doua ediție (prima a fost la Eurostampa, 2015), o ediție suplimentată cu noi povestiri, modificări ale celor vechi, cu alte cuvinte o ediție mult îmbunătățită.
Volumul cuprinde nouă povestiri din genurile fantastic și științifico-fantastic. Ca un fir roșu se simte aplecarea autorului spre distopie, el fiind doctorand la Litere, la Universitatea de Vest din Timișoara, și având ca temă a cercetării distopiile central-europene din a doua jumătate a secolului XX.
În prefața volumului, redactorul de carte și bunul său prieten Alexandru Maniu, scrie: „Povestirile au rotunjime, sunt bine închegate, scrise cu sinceritate și fără dorința de a epata. Temele și subiectele pe care le abordează Cristian Vicol îl îndepărtează de zona hard-SF-ului, chiar și de cea a SF-ului „clasic” (dacă mi se permite acest termen extrem de vag) și îl înscriu mai degrabă în tradiția istoric-utopică a unor scriitori precum Bradbury, Huxley, Vonnegut, David Brin, frații Strugațki, sau Walter Miller Jr.. Sunt explorate poteci alternative din trecutul sau viitorul umanității, uneori în cheie ironică, alteori distopică sau tragi-comică, dar de fiecare dată de la nivelul și prin ochii unor personaje solide, bine conturate, care ar putea trece cu brio un presupus test Turing al tridimensionalității ficționale.”
„Eu sunt un pesimist de cursă lungă”
1. Volumul tău de povestiri se numește Sfârșitul inocenței. De ce? Trebuie să ne așteptăm la vremuri grele?
Da, cel puțin la o reducere a… democrației. Eu sunt un pesimist de cursă lungă, dar încerc să mă lecuiesc prin scris. Tocmai de aceea, în prozele din Sfârșitul inocenței am negociat alternative ale viitorului sau ale trecutului, deseori în cheie funestă. De fapt, în afară de o singură proză, toate au o rezolvare tragică. Totuși, per ansamblu, ca să mă îmbărbătez, fac eforturi să cred că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Cel puțin generația noastră…
2. Care este cea mai trăsnită invenție SF propusă în lucrările tale?
Nu am deloc invenții trăsnite. În mare parte, SF-ul pe care îl scriu (dacă e SF) e chiar la limita genului, nu se aventurează niciodată mai departe de câteva mici aspecte. Dar așa, în nișă, cred că cea mai zănatică propunere, mai degrabă un mit pe care l-am exploatat, este descoperirea în 1508 a Apei Vieții de către Ponce de Leon, care, ulterior, ajunge să fie nemuritor.
3. Cum ar fi arătat lumea dacă Hitler câștiga războiul?
Lipsită de umor, dar la fel de corectă politic ca și acum. Surprinzător, nu?
4. Rezolvă sexul și violența dilemele anticipației? De ce sunt eroii SF atât de bătăioși?
Da, le-ar rezolva, dar cluburile sau asociațiile pasionate de literatura de anticipație sunt prea îndepărtate unele de celelalte, așa că posibilitatea unui schimb de pumni sau de atingeri tandre este destul de redusă. Până una alta, cred că discuțiile calme și deschiderea spre compromis sunt cele mai potrivite soluții pentru orice dilemă.
Nu știu, probabil din orgoliu.
5. Este literatura SF românească în impas? De ce?
Înainte de `89, literatura SF era un refugiu, cititorul evada din traiul gri al blocului de 55 mp și fugea către lumi și universuri colorate. Nu putea să viziteze Occidentul, dar putea să dea o fugă pe Alpha Centauri. Astăzi nu mai e cazul, dar, odată cu sfârșitul comunismului, literatura de nișă și-a pierdut o parte din visători.
6. La ce lucrezi în prezent?
La o mulțime de proiecte: un nou volum de proză scurtă, un roman, la doctorat. Sper ca măcar o parte din ele se vor concretiza, mai ales ultimul. Rămâne de văzut.
7. Cine sunt mai puternici în cosmos: rușii, americanii, chinezii? Sau poate omuleții verzi…
Dacii.
8. Cum te regăsești în curentul SF care abordează contrafactualul, istoriile alternative?
Înghesuit undeva între reprezentanții săi cei mai notorii, privind în sus.
9. Ce ar fi făcut Cristian Vicol dacă nu ar fi căzut Ceaușescu?
Cristian Vicol ar fi fost aproape disident. Ar fi ascultat viniluri cu muzică prog împreună cu prietenii lui și Radio Europa Liberă, noaptea, sub plapumă. S-ar fi minunat la gustul napolitanelor sârbești și ar fi visat la o pereche de blugi rupți în genunchi. În general, Cristian Vicol și-ar fi trăit nostalgiile părinților.
10. Ești scriitor și jurnalist. Sau mai degrabă invers? Cum se împacă presa cu literatura?
Scriitor, jurnalist, grafician de ocazie, PR și bucătar de duminică, nu neapărat în ordinea asta. Cred că presa, mai ales presa din România, este, ca nivel de inventivitate și imaginație, cu mult peste literatură. Uite, de exemplu, televiziunea lui Felix este o combinație nespus de sinceră între naivitatea opioidă a lui de Quincey și extazul intoxicării baudelairian (în Paradisurile artificiale). Și exemplele pot continua.
11. Cum vezi viitorul? Ce mai anticipezi?
Fiind din Timișoara, văd deja binișor în viitor. Pot să mă laud că urbea de pe Bega și-a rezolvat problemele cele mai arzătoare, așa că Lae, nu vă lăsați înșelați, e altul decât cel executat, va construi metrouri subacvatice, fântâni muzical-acvatice și pasaje prea-acvatice. De la înălțimea ghidonului, după toate aceste îmbunătățiri indispensabile vieții, anticipez o scurtă, dar violentă, bufnitură. În rest, numai de bine.
12. Cine va câștiga alegerile prezidențiale în 2019? Dar în 3019?
În 2019 va câștiga sibianul. În 3019, dacă până atunci nu se va schimba tradiția mic-culinară din România (littleșii), PSD-ul, mai mult ca sigur. Să fim totuși bucuroși că, spre deosebire de vecinii noștri, mai avem (încă) Fundații, deși nu ducem lipsă de Catâri.
13. Dacă ai avea o mașină a timpului unde ai merge prima dată? Ai putea să ai grijă de ea?
Probabil că aș merge undeva pe la începutul secolului trecut, aș vrea să îmi cunosc străbunicii și bunicii tineri. Toți au avut vieți extraordinar de complicate, deseori aventuroase și uneori tragice. Un veac de singurătate, varianta est-europeană.
Sunt un om dezordonat, așa că dacă vreodată simțiți că se schimbă continuumul spațiu-timp, îmi cer scuze de pe acum.
14. Începuturile literaturii science-fiction românești sunt două distopii politice. Cât de semnificativ este un titlu ca Finis Rumaniae?
S-ar putea să fie actual chiar și astăzi, dar în alt context. Spre deosebire de perioada în care a scris Al. N. Dariu (1875), astăzi România poate beneficia enorm de pe urma unei relații cu Europa Centrală, sub umbrela Uniunii Europene. Sigur, Estul a rămas la fel de păcătos, dar asta e o constantă încă de pe vremea lui Rurik. În fine, cel cel mai mare pericol cu care se confruntă azi România este mult mai insidios, până la urmă nu trebuie să uităm că orice om îi este teamă de o plângere penală.
15. Cum îți explici reculul autorilor români de gen, mai puțin citiți și editați, poate și în dauna unor producții consumiste? Nu mai are anticipația imaginație? Nu mai are cititorul?
Cred că este o problemă de întâmpinare a cititorului, dar și o problemă de sinceritate. Dacă fandomul și membrii săi nu se susțin unii pe ceilalți, de ce am crede că cititorul o să scormonească străfundurile internetului și ale editurilor în căutare de scriitori români de nișă?
16. Ești un pudibond literar? Paradoxal, faci parte din categoria autorilor la care sexul nu este dat decât rar la iveală în scrieri…
Nu sunt, din contră. Cred că toate lucrurile trebuie să se întâmple la timpul potrivit. De îndată ce mă voi apropia de majoratul literar, promit să o fac și pe asta, poate cu lux de amănunte. Până atunci, doar consensual.
