Tot timpul din lume de Teodora Matei, editura Tritonic 2017.
Am mai spus-o, nu mă lipesc ușor de romanele de dragoste. Nu de alta, dar sunt dătătoare de iluzii deșarte. Băieții ăia frumoși, bogați, deștepți, tandri, sexoși și familiști nu există. Nici fetele suave, sexi, gospodine, amante, emancipate și supuse, nici alea nu există. Iar dragostea nu este un menuet nesfârșit.
E o luptă. Inegală și nedreaptă. În care înveți arta compromisului. Sau înveți să pierzi. Așa este dragostea în cărțile Teodorei. În Tot timpul din lume dragostea este personajul principal. Îndrăznesc să spun, cel negativ. Trădează și doare.
Se dau două cupluri. Fiecare din ele are un muzician în componență. Și un partener care-l potențează pe primul, îi inspiră muzica dar nu o și pricepe. Muzica este o amantă feroce. Mănâncă timp și energie. El se închide cu orele, cu zilele, în studioul unde compune. Ea impune distanța în relația cu logodnicul pentru că are ocazia de a cânta într-o orchestră. Partenerii se simt abandonați și de aici încolo dezastrul e la un pas distanță. Din acest moment tot ce se-ntâmplă are la bază suferința celor implicați în istoriile de-amor.
Autoarea decomprimă timpul, îl împarte în particule și lasă durerea să se manifeste în plenitudinea ei. Ca și cum cineva ar tăia în carne vie, dar ar ține cuțitul cu mâna învelită într-o mănușă de dantelă. Elementele de fantasy se împletesc firesc. Iar muzica unește poveștile.
Teodora Matei a mărturisit că acest volum a luat naștere într-o perioadă de încercări în viața personală. Se simte. Cu toate acestea lectura curge lin. Te lași purtat de istoriile oamenilor și sentimentele lor. Cu riscul de a-l oripila la maxim pe unchiul meu favorit, e ca și cum ai renunța la un cocktail dulce pentru un whisky. Prima gură ustură. Dar apoi te încălzește și înveți să-ți placă.
Tot timpul din lume a fost o lectura care m-a încântat. Am trăit intens drama personajelor, suferința lor. Iar deznodământul… nope, despre asta nu vă spun. Urăsc spoilerele.
Am și eu un of. Teodora alege locuri nedefinite pentru povestea ei. Orașul-de-dincolo-de-munți ar putea fi oriunde. Presupun că asta a fost și ideea scriitoarei. Dar, recunosc, mie mi-ar fi plăcut să am o trimitere geografică, un loc pe care l-aș putea vizita cândva, gândindu-mă: uite, asta ar putea fi casa unde Marek a adus-o pe Ava.
Sfatul meu: trimiteți partenerul/partenera la cumpărături, copiii în excursie, luați o sticlă de vin bun puneți muzica favorită și citiți. O cură de lacrimi, fie ele și interioare, face bine din când în când. Căci, indiferent cât de generoasă a fost viața cu noi, fiecare avem în colțul sufletului o poveste care ne face să oftăm.
