Lucrare distinsă cu premiul al III-lea, ex aequo, la Concursul Național de Proză Scurtă Helion 2016

Am ajuns pe Pământ exact la apogeul Maelstromului.

Călătorul de lângă mine era sigur că pământenii construiseră astroportul principal antarctic cât mai aproape posibil de marele vârtej, în ideea lichefierii oricărui sentiment de superioritate sau dispreț al celor ce aterizează. Timorarea psihologică își face treaba până la un punct – de fapt chiar ofițerii de escortă risipesc vraja, arătând cum o anume dispunere a insulelor, stâncilor submarine și curenților de flux și reflux răspund de forța centripetă a Maelstromului, ca pentru orice alt fenomen de gen.

Am declarat la Oficiul de Emigrări ceea ce aveam de declarat, și anume că efectuez o serie de cercetări genealogice personale, că n-am intenții dușmănoase față de Regat și guvernul său și că nu am de gând să introduc nici un fel de materiale prohibite în ecosfera terestră. Individul de la birou s-a uitat un pic cruciș la mine, dar a semnat documentele de intrare; după aia s-a ridicat, m-a luat de după umeri și m-a condus la fereastra largă.

– Vedeți, domnișoară, mi-a spus, eu sunt cetățean antarctic, și asta, în mare, înseamnă că aparțin de singura societate funcțională de pe planeta asta, ba chiar din toate lumile locuite, dacă e să mă iau după povești, zvonuri și propagandă. Am o soție iubitoare – cel puțin, mă iubește la fel de mult ca pe ceilalți doi parteneri oficiali ai ei – și un copil despre care știu sută la sută că este al meu. Așa că, dacă ai vreun gând năstrușnic să subminezi modul nostru de viață, te rog să renunţi, cît mai ai timp, spre binele dumitale: altfel, mă jur că am să te vânez pînă-n pînzele albe, și o să te arunc cu mâna mea în Vortex.

Nu i-am răspuns, fiindcă nu era nimic de răspuns. Prejudecățile mor greu, chiar după un mileniu și mai bine. Bine că nu știe exact ce am de gând să fac – omul m-ar împușca pe loc.

M-am dus la Legația Sarandei pentru a mă înregistra, doar așa, în cazul vreunei năzbâtii din partea serviciilor secrete locale, și m-am cazat la un hotel oarecare din Zona Străinilor.

A doua zi m-am trezit plină de energie, parte din cauza conținutului de oxigen mai ridicat și a gravitației mai scăzute decât acasă. Continentul se află în plină zi polară, soarele este sus pe cer și mai are săptămâni bune pînă să cadă sub orizont. Totuși, majoritatea construcțiilor sunt subterane – ceea ce ajută la păstrarea ritmului circadian – iar clădirea Arhivelor Naționale nu face excepție.

Am la dispoziție puțin peste o oră ca să găsesc ce mă interesează. Sistemul informatic folosit de arhivari îmi este aproape necunoscut și trei sferturi din timp îl pierd încercînd să învăț paradigma de căutare. E simplu să spui “introdu în rubrica dedicată cuvintele cheie de căutare și apasă tasta sau butonul de execuție”, dar ce te faci când nu există astfel de rubrică și nici un buton dedicat? Dau din colț în colț până ce găsesc prilejul de a tasta cuvântul-cheie Larisch. Mă holbez mai puțin de un minut la hățișul de opțiuni – sper că opțiuni sunt acolo – și un cetățean între două vârste lipăie grăbit spre mine zâmbind larg.

Se recomandă cu un nume imposibil și mă felicită pentru alegerea făcută, bla-bla-bla, în cel mai pur stil de public relations. Se oferă să mă ajute, asta ca să nu pierd degeaba creditele plătite, nu puține, pentru accesul la sistem, cu condiția să-i explic ce caut și în ce scop. Nu-mi rămâne decît să-i povestesc cum acasă pe Saranda m-am apucat să candidez la funcția de cancelar, și cum se face că legăturile de sânge cu personaje ilustre ale istoriei măresc ireverențios de mult șansele de victorie. Și cum în familie circula legenda descendenței din neamul întemeietorului Planetelor Libere – legendă trasnsmisă cu sfințenie din generație în generație – mi-am zis că merită să-mi caut rădăcinile lipsă ale genealogiei aici pe Pământ. Omulețul dă din cap fericit, chit că numele de Sixten Larisch nu este tocmai iubit prin partea locului, și mă întreabă ce treabă am cu arhivele Antarcticii, cîtă vreme întemeietorii nu au lăsat nimic în urmă pe Terra, nici un urmaș, nici o proprietate, nici o pretenție.

Răsuflu din străfunduri și îi explic că analele Saeandei, ca și cele de pe Xandi, Berago sau Larissia, sunt de încredere până cam cu două sute de ani după Potop, pricina fiind instabilitatea inerentă a unor societăți în esență rebele, contestatare, și groaznic de speriate atât de armatele terestre cât și de Selenezi. Ca atare, am nevoie să leg cumva împreună capetele legendei, și fiindcă nu am șanse la mine acasă, trebuie să-mi încerc norocul aici.

Arhivarul rânjește acum de-a binelea și îmi propune să las baltă căutarea pe ziua de azi, pentru că oricum sistemul e pe cale să intre în rutina de mentenanță periodică, și să revenim mâine împreună pentru a găsi datele lipsă care ar putea să-mi lege numele de cel al lui Larisch, și asta fără a plăti credite suplimentare, ci folosind privilegiile sale de acces.

Propunerea e tentantă, dar cam transparentă, fiindcă vine la pachet cu o invitație la un club de petreceri de pe o insulă din apropiere, doar așa, ca să ne cunoaștem mai bine. Nu mă deranjează; omul nu e într-atât de libidinos încât să mă dezguste, iar misiunea mea cere și o serie de sacrificii consimțite, fie ele și de natură trupească.

Așa că mi-am petrecut în camera de hotel după-amiaza, parțial într-un somn muncit, parțial holbându-mă la peisajul arid, stâncos, pe care o mie de ani de expunere la soare și intemperii nu a avut puterea să-i strunjească asperitățile, necum să-i ofere un sol decent, o iarbă demnă de acest nume, sau un pâlc de copaci cât de stingher. Nu e de mirare, continentul este tânar, a văzut întâia dată lumina zilei atunci când Selenezii au topit dintr-o singură mișcare cele două calote polare, scufundând cu ocazia asta milioane de kilometri pătrați de litoral de prin alte locuri,- o singurp moșcare, și anume prin căldura incredibilă injectată în atmosfera terestră, care a schimbat decisiv clima. Mă rog, Antarctica a mai văzut lumina zilei cu niște zeci de milioane de ani în urmă, și pe vremea aia era chiar un paradis tropical populat de dinozauri, dar asta nu se pune. Se pune doar expediția regelui autoproclamat al Toscanei care a sosit pe aceste meleaguri în fruntea credincioșilor săi supuși, și a întemeiat Regatul Antarctic, tocmai la timp ca să scape de deșertificarea galopantă a zonelor temperate și de milioanele de morți ce au însoțit-o, cifră minusculă dacă o compari cu zecile de milioane de cadavre datorate războiului asimetric cu Selenezii, sau cu miliardele înecate în timpul Potopului.

Am plecat din timp către clubul cu pricina. Arhivarul, dichisit, spilcuit, m-a condus folosind propriul vehicul, caz rarisim din câte pricepusem eu, și așa am ocupat o masă amplasată rezonabil. Stabilimentul s-a dovedit până la urmă a fi ceea ce acasă s-ar fi chemat un club de striptease, spre dezamăgirea mea, dar uite că asta pricepeau pământenii prin distracție, chiar și în compania uneu femei – altele decât cele care dansau aproape goale pe scenă. Zdrobitoarea majoritate a publicului erau bărbați, iar meniul tindea și el să meargă în aceeași direcție masculină, cu fripturi cât capul, suculente, condimentate. Partenerul meu mi-a explicat că vitele sunt crescute în Patagonia, unul din ținuturile aflate sub oblăduirea directă a Casei Regale Antarctice. Omul știa regiunea la prima mână, deoarece comisese în trecut o contravenție, iar pedeapsa fusese de șase luni la fermele sud-americane, ca supraveghetor, într-un loc unde trebuia să poarte în mod constant echipament de protecție antitermică și butelii de oxigen, spre deosebire de băștinașii semisălbăticiți care executau majoritatea sarcinilor dificile, și care suportau nepăsători arșița și lipsa de aer.

Cu toate astea, friptura a fost delicioasă.

Pe urmă a început dansul fetelor, ceea ce a încălzit treptat atmosfera. Toată lumea – cei mai mulți fiind bărbații, după cum am zis – se holba la ele, cu balele curgând, uneori la propriu, de parcă nu mai văzuseră femei în viața lor. M-am temut un pic de un viol colectiv, mai ales atunci când am simțit pe umăr mâna umedă a arhivarului meu. M-a condus aproape cu forța afară din sală, într-un hol secundar unde așteptau trei malaci.

– Stimată domniță, ridică el vocea ca să se facă auzit peste ecoul de hărmălaie din sală, mi-e teamă că este momentul să încheiem această minunată seară. Nu glumesc deloc, mi-a făcut o deosebită plăcere compania dumitale, dar în după-amiaza asta  am stat și am cercetat logurile arhivei. O muncă de rutină, dar azi s-a amestecat și dorința de a-ți fi de folos. Numai că nu mi-a plăcut defel ce-am văzut. Departe de a fi o începătoare, ai făcut în așa fel încât să introduci în sistem un … ceva, un ceva pe care nu l-am mai văzut pînă acum, și care presupun că are un rol fie de spionaj, fie de distrugere a datelor din infosfera noastră. Ce-i cu el? Păi asta o să ne răspunzi dumneata, în cadrul interogatoriilor. Băieți, arestați-o!

Și așa am petrecut a doua noapte pe Pământ într-un centru de detenție provizorie.

Atmosfera de acolo nu a fost dintre cele mai vesele. Un singur gardian plictisit păzea vreo cinci-șase deținuți, separați pe sexe. Am nimerit în celulă cu o femeie fără vârstă, dar din poveștile ei s-a dovedit o veterană a condamnărilor disciplinare. Nu era o infractoare înrăită, dar refuza sistematic întemeierea unei familii, fie de bunăvoie, fie printr-un aranjament aleatoriu. De data asta era îngrozită în fața perspectivei de a fi trimisă ca vătaf undeva în Noua Zeelandă, căci – spunea ea – căldura insuportabilă și costumele de protecție strânse pe corp ar fi ucis-o la fel de sigur ca un salt în Malestrom. Chiar și Polul Sud era prea cald pentru ea, în vreme ce mie temperatura de aproape 25 de grade mi se părea raiul pe pământ. I-am povestit de Planetele Libere, de extremele de temperatură pe care le suportau coloniștii, de gravitația în unele locuri prea mare, în altele la jumătate din cea terestră, sau la planetele cu oxigen atât cât să nu te sufoci. I-am mai spus că portul costumelor de protecție de tip scafandru sau astronaut, ca și viața sub domuri protectoare, erau norma și nu excepția în afara Terrei. Mi-a râs în nas și mi-a spus că știe ea că din cele 22 de lumi colonizate, cel puțin jumătate sunt la fel de puternice și de populate ca Pământul, și că e doar o chestiune de timp până la invazie. Așa fusese ea îndoctrinată în copilărie, deși nu era prea clar dacă se referă la o invazie a noastră, sau la una preventivă a Regatului asupra Lumilor Libere.

Nu i-am mai zis nimic nici despre cele trei, în curând patru, lumi ce fuseseră abandonate. Nici de teama noastră constantă de un atac terestru sau poate chiar selenez. Nu i-am povestit nici de candidatura mea pentru cancelaria Sarandei. Am lăsat-o pe ea să îndruge câte în lună și-n stele, și am rămas cu gura căscată când, pe un ton firesc, a tras concluzia că e timpul să evadăm.

– Știu eu niște locuri în munții Peninsulei, zicea femeia, n-a călcat picior de om pe acolo de ani buni, este o cabană cu de toate, au aclimatizat și niște turme de oi sălbatice prin zonă, dar trebuie vânate, desigur, plus că-i destul de răcoare, n-o să ne coacem creierii, totul e să găsim o cursă de linie pînă-n regiune, de restul mă ocup eu. Uite, a venit și nevăstuica cu cardul de acces în dinți; ți-am spus eu că nu-s destui oameni să ne păzească! Nu-s destui nici pentru armată, nici pentru poliție, nici pentru nimic. Sat fără câini!

Așa că am evadat împreună, cu cardul de acces pe care femeia îl avea la îndemână pentru orice eventualitate, adus la comandă de micul animal de pradă domesticit.

Odată afară, m-am gândit intens la ce aveam de făcut în noile circumstanțe. Ca ţintă a unor acuzații grave de sabotaj informațional, și fugară în plus, nu aveam prea mult loc de întors. Fuga de pe Pământ – exclusă, pentru că navele de pasageri ar fi fost demult avertizate, extracția dintr-un punct dat, ca-n vechile drame cu spioni, exclusă, mai ales pentru că nu avea cine să mă extragă, pierderea în peisaj – greu de făcut, pentru că zona locuibilă a planetei se reducea la Antarctica și câteva locuri apropiate, dar rău-famate.

Poate că nici nu era o idee așa de rea s-o urmez pe femeie în munții de care vorbea, unde, în nebunia ei, am fi așteptat al doilea Potop, ce avea să vină peste vreo săptămână, la aniversarea a fix o mie două sute de ani de la primul, zicea ea.

Noroc că, până să mă hotărăsc eu, au venit ei și ne-au împușcat.

Sigur că pământenii nu aveau nici un chef să dea apă la moară separatiștilor prin uciderea unui cetățean de-al Planetelor Libere, așa că au folosit neuroinhibitoare. Am rămas conștientă tot timpul, din momentul când am dat cu țeasta de asfalt și până la interogatoriu, doar că nu mai aveam control asupra corpului meu. O senzație extrem de tâmpită, dar care mi-a îngăduit să-mi înjgheb un plan de apărare.

Nu știu unde m-au transportat; aparent eram în capitala regatului, dar orașul avea același apsect prăfuit precum astroportul sau Zona Străinilor. N-am regretat nici o secundă îndepărtarea de legația Sarandei sau de hotelul neplătit în care încă aveam bagajele despachetate. Oamenii lipseau; poate se recreau în subteran, poate erau la muncă. Sau poate se adunaseră cu toții în celula mea, cel puțin zece sau cinsprezece fețe avocățești: procurori, juriști, judecători de pace, avocați, martori de profesie. M-au măcelărit cu întrebări peste întrebări, și am tăcut cât am putut, și pe urmă le-am răspuns că nu am nici un gând rău pentru Pământ, Regat sau omenire în general, că vreau doar să-mi trasez descendența corectă din Sixten Larisch, și că dacă reușesc vom sta de vorbă altfel, ca de la oficial de rang înalt la trepăduși. Și pe urmă am ținut-o numai într-o înjurătură la orice au zis ei.

Într-un târziu, căpetenia zbirilor i-a trimis pe toți afară din celulă. Am rămas într-un tete-a-tete nesigur. Procurorul – căci asta s-a dovedit a fi până la urmă – a râs mânzește când i-am spus că doresc în mod oficial o audiență la rege, pentru lămurirea unor chestiuni internaționale ce nu suportă amânare.

– Uite ce este, a răspuns el, aici la noi numele de Larisch are o conotație dublă. și niciodată nu cred că va scăpa de ea. Avem pe de o parte eroul luptător, militarul care a răzbit vitejește și i-a învins pe Selenezi practic de unul singur – chiar dacă aceștia mai mult s-au cerut singuri să fie învinși, pentru că superioritatea lor tehnologică era cu mult prea mare, chiar și spre sfârșitul războiului. Avem pe de altă parte conducătorul rebel care s-a ridicat împotriva conducerii militare legitime a Pământului postbelic și a solicitat fonduri pentru a finanța expedițiile întemeietoare de colonii pe noi planete, departe în Galaxie. Îl admirăm pe primul, îl repudiem pe al doilea, chit că e una și aceeași persoană. E normal. Dar oricât de mult ne-ar displace Dominioanele și locuitorii lor …

– Planetele Libere!

– Cum am spus, Dominioanele. Firește, fiecare e liber să folosească termenii care-i gâdilă mai bine orgoliul, dar fapt este că toate lumile locuite, mai puțin Luna și Marte, au steagul tivit pe cele patru margini cu banda azurie a Terrei, ceea ce nu e numai simbolistică goală. Dar să trecem peste bălăriile astea. Oricât ne-ar displace lumile astea și locuitorii lor, ziceam, ei sunt totuși verii noștri, cu care împărţim câteva mii de ani de istorie comună și alte zeci sau sute de mii de preistorie comună. Suntem cu toții în secolul XXXIV, fie că habotnicii voștri o vor sau nu, și asta spune ceva. Dar există un aspect spinos aici. De pildă, ce știi dumneata despre Selenezi? Ce spune istoria voastră oficială ?

– Ceea ce spune și a  voastră, îmi închipui. Nu văd de ce am avea divergențe referitoare la un dușman comun.

– Ei?

– Păi, istoria spune că, prin jurul anului 2120 și ceva, Pămîntul trăia o epocă de relativă pace și prosperitate, semănând însă mai mult cu o cvassipermanentă echilibristică pe marginea prăpastiei. Atunci au apărut din neant invadatorii, agresorii Selenezi, ale căror nave de luptă au bombardat sistematic planeta, cu precizie chirurgicală, fără să paralizeze capacitatea de luptă terestră. Numele l-au primit de la obiceiul avut de a-și grupa formațiile de atac în spatele Lunii. După un război de uzură, pe care l-ar fi putut câștiga totuși cu ușurință prin K.O., Selenezii au fost învinși de îndărătnicia și inventivitatea lui Larisch și a apropiaților săi, și au fost alungați din Sistemul Solar fără ca să fi suferit vreo pierdere majoră, dar și fără să mai fi fost văzuți de atunci. Pe urmă, conducerea militaristă a Terrei a refuzat să …

– De ajuns! Să ne limităm la ceea ce știm despre … despre ei. Au apărut de nicăieri, au dat lovituri nimicitoare și s-au întors în nicăieri când și-au terminat treaba. Nu au nimic comun cu civilizația omului, și presupunem că se ascund undeva acolo în fundul  Universului. Ne pândesc poate … Nu știm ce i-a făcut să se retragă, nu știm dacă ceea ce i-a făcut să se retragă mai este de actualitate sau nu. Și uite că brusc sosește o femeie, chipurile de pe Dominioane, și începe să acționeze total irațional, căutând o prostie de conexiune genealogică, parazitând sistemul informațional, dosind cine știe ce prin bagajele de la hotel, și evadând apoi împreună cu o nebună ca să scape de urmări. Poate că suntem noi prea paranoici, dar ceva-ceva mă face să cred că dumneata nu ești o adevărate femeie, ci un simplu lup în piele de oaie,

– Un ce?!? Ascultă, dar Selenezii sunt … de fapt au fost o rasă străină. Cum poți crede că au aparență umană sau că ar putea lua formă umană? Deja faci prea multe speculații!

– Speculații? Păi, de fapt, bătrânul Larisch, într-una din scrierile sale foarte puțin cunoscute – și pe bună dreptate – descria întâlnirea față în față cu ocupantul unei navete de luptă seleneze pe care tocmai reușise s-o doboare. Una din puținele pierderi din partea lor …

– Și?

– Locul exact e undeva în Țara de Foc. Cineva a ridicat acolo un obelisc, fără vreun nume, fără vreo descriere, fără nici o explicație a evenimentului comemorat. Un simplu obelisc dăltuit într-o formă umană perfect recognoscibilă. Pentru că pilotul acelei navete era cât se poate de uman, la fel ca mine și ca tine.

A doua oară în arest a fost un pic mai rău. Am fost încătuşată, pentru orice eventualitate, şi cu un supraveghetor uman care stătea cu ochii pe mine mereu. M-au dus la alte serii de interogatorii, dar n-am vărsat nimic în plus faţă de ceea ce tipii ştiau deja, iar ei nu au forţat nota cu vreun sistem de tortură mai mult sau mai puţn sofisticat – deşi, dacă stau să mă gândesc, un sistem cu adevărat sofisticat ar fi scos totul de la mine şi mi-ar fi lăsat impresia că n-am spus nimic, ba chiar că niciodată nu am fost pusă în faţa anchetatorilor. Cred că bănuiau ceva, pentru că au fost foarte expeditivi; în a treia zi m-au târât în faţa avocatului.

Sistemul judiciar terestru este cu totul diferit de ce ştiam eu de-acasă, titlurile celor implicaţi nu au mereu legătură cu ceea ce un om normal ar crede că trebuie să fie. Avocatul cu pricina era pur şi simplu un judecător cu dreptul de a da sentinţe definitive şi executorii; în caz că nu-i plăcea mutra mea, îmi putea da o pedeapsă straşnică şi nimeni de pe lume nu-l putea contrazice pe temeiuri juridice. Practic, tot ceea ce s-a întîmplat a fost un alt interogatoriu cu public, un public atent selectat, presupun, toţi cu grade în poliţia şi serviciile secrete antarctice. La un moment dat, un aprod – ceea ce eu aş numi aprod, în orice caz – a intrat în sală alb la faţă şi i-a întins un raport scris avocatului. Atunci am fost sigură că deja se petrecuse ce-i mai rău.

Avocatul a remarcat paloarea mea, sau starea mea nesigură, sau nervozitatea; fie el, fie aparatele medicale de care sunt sigură că era înţesată sala; a ştiut că ştiu ce conţine raportul. A evacuat cam două treimi din sală, acele două treimi insuficient de sus-puse în ierarhie ca să cunoască întreg adevărul. Apoi mi s-a adresat sec, monoton:

– Am aici un raport de-acum jumătate de oră care atestă că o deflagraţie de mari proporţii a avut loc la nivelul al cincilea al hotelului la care ai fost cazată. Explozia a distrus practic două nivele întregi şi a avariat alte trei, şi din primele cercetări reiese că îşi are originea în camera dumitale. Mă întreb cum a putut trece de controalele de securitate ale astroportului un dispozitiv de acest gen – dar asta-i o întrebare care trebuie să mai aştepte. Veţi fi uşuraţi, se adresă el celorlalţi, aflând că au existat doar pagube materiale şi cîţiva răniţi, dar nici un deces.

Chestia cu “veţi fi uşuraţi” mi s-a părut o exprimare de-a dreptul pompoasă, dar mi-am ţinut gura.

– De acuma, condamnarea dumitale e sută la sută sigură. Ai venit pe Pământ cu scopul declarat de a face căutări arhivistice, ai simulat că virusezi computerele noastre publice, dar de fapt aveai în plan un atentat. După cât de insistent ai cerut o audienţă la Maiestatea Sa, şi după uşurinţa cu care ai trecut bomba de filtrele noastre, este neîndoielnic că puteai face acelaşi lucru şi la întrevederea regală, Ca atare, declar că ţinta dumitale a fost tot timpul regele.

– Ca la şah, am murmurat.

– Deci condamnarea e sigură. Ceea ce nu ştim cu exactitate este identitatea dumitale reală. Dacă eşti cine pretinzi că eşti, e în regulă. Complotul dumitale este unul politic, având originea pe Saranda, şi totul nu-i decât o răfuială între Dominioane şi puterea centrală, în care caz vom descâlci iţele, vom desluşi cine stă cu adevărat în spatele conspiraţiei şi îl sau îi vom pedepsi exemplar, şi vom face totul public, astfel încât să nu existe vreodată vreo îndoială – angajamentul nostru este ferm dacă se cer astfel de represalii. Totuşi, cum sunt sigur că au mai punctat şi alţii, pentru pământeni a existat şi va exista mereu un bau-bau. Poţi s-o numeşti căutare de nod în papură, sau teoria conspiraţiei, sau oricum altcumva, dar noi vedem în orice act ostil la adresa Terrei mâna acelor Selenezi care au fugit fără să fie definitiv distruşi. Ai ceva de spus în acest sens?

Am protestat, am arătat că documentele mele de intrare sunt perfect legale. I-am îndemnat să caute în infosferele Planetelor Libere informaţii despre existenţa mea. Nu au părut foarte impresionaţi; bănuiau şi ei că, la o adică, nu este foarte greu să inserezi astfel de informaţii la locul şi momentul potrivit, mai ales pentru cine îşi poate asigura cooperarea autorităţilor responsabile – sau cine are puteri supraomeneşti şi poate trece nestingherit de orice oprelişte, precum acel bau-bau pomenit de avocat.

Sentința a fost și tâmpită și sinistră și în același timp mi-a confirmat o serie de bănuieli. Gravitatea faptelor, îmi spuneam, m-ar fi trimis direct pe fundul Oceanului Înghețat de Sud, via Maelstrom, dacă pământenii ar mai fi avut un dram de simț artistic, coroborat desigur  cu pedeapsa capitală în codul penal. În schimb, m-au condamnat la sclavie reproductivă pe termen nelimitat, dându-mă în proprietatea unuia din potentații locali.

A patra zi – sau să fi fost a cincea? mai bine a șasea – m-au transportat legată la ochi preț de vreo trei ore, un drum pe deasupra oceanului a cărui sare o simțeam, ale cărui valuri le auzeam bubuind.

Destinația s-a desfășurat dintr-o dată în fața ochilor mei. Arăta a palat din povești, însă mult mai mic, precum pentru pitici. După o bună bucată de vreme am ajuns la intrare și mi-am corectat greșeala de apreciere – nu palatul cu turnurile și parapetele lui era mic, ci muntele la poalele căruia era construit suferea de gigantism.

Proprietarul palatului – și al meu în același timp – era aprodul de la judecată.

M-am mirat întâi, dar mi-am adus aminte că omul rămăsese în sală când mulți fuseseră dați afară, deci nu era un fitecine. M-a lăsat în pace vreme de vreo două săptămâni, dacă am socotit eu bine. Probabil nu eram singura femeie din haremul lui, deși nu am înțeles imediat cum de nimerisem tocmai pe mâna lui; mi-am închipuit că-și adjudecase vreun soi de licitație pentru cunoscători, al cărei unic premiu eram eu. La câți bani înghițise palatul ăla, nu ar fi fost de mirare. Îmi spuneam că la cât de mare pare, nu ar fi cine ştie ce scofală să mă fac pierdută prin încăperile și holurile sale, și să-mi încerc apoi norocul afară. Doar că rămânea aceeași problemă ca după evadarea cu nebuna: nu aveam soluții pentru a trece mai departe.

La sfârșitul primei luni de prizonierat am participat la o cină simandicoasă în familie. Avea o familie de-a dreptul colcăitoare, numeroasă și variată, îmbrăcată bogat și pompos. Făceau o conversație asurzitoare, ceea ce i-a permis stăpânului meu să discute nestingherit cu mine. Avea o gândire bolovănoasă, și o vorbire așijderea, dar imaginația nu-i lipsea. Pentru prima oară, spunea el, avea prilejul să cunoască o femeie din Dominioane. N-am mai stat să-i corectez greșeala toponimică: începuse deja să-mi povestească cum o să avem împreună cel puțin o duzină de copii, și tot tacâmul.

– Știi, îmi place să experimentez. Știi despre ce vorbesc. Sunt curios dacă voi acolo aveți același apetit scăzut pentru … pentru chestii din astea. Am auzit că sinteți puțini acolo sus? Așa-i? Poți să nu răspunzi dacă nu vrei, dar tot o să aflu odată și-odată. Am posibilități, știi?

I-am răspuns că da, suntem puțini. De fapt, situația este atât de proastă am ajuns la abandonarea coloniilor, şi asta din cauză că populația redusă nu mai are cum suporta o economie, nici măcar una de subzistență. Şi aşa, Planetele Libere numără vreo treizeci de mii de oameni cu totul, cam o mie cinci sute în medie per planetă. Deci da, situația este clar disperată. Asta nu i-am mai spus-o. Am ținut-o înainte cu “da, suntem puțini”.

– Aha. Puțini. Maxim o sută de mii cu totul, așa mi-au spus … prietenii mei, Știi, am prieteni … să le zic sus-puși, cu acces la date secrete. Mi-e bine așa. Câteva zeci de mii .. Nici o amenințare militară demnă de luat în seamă. Tehnologia la pământ. Cercetarea și dezvoltarea științifică – aproape de zero. Și uite pe tavă și ocazia de a verifica dacă mai suntem genetic compatibili … E bine …

Cred că la momentul ăla m-am enervat și i-am spus tot ce cred despre societatea lor de țicniți. O societate în care un vameș de astroport nu are altă șansă de-a-și perpetua genele decât împărțind oficial o femeie cu alţi bărbaţi și fiind bucuros că are un fiu câștigat practic la o loterie a spermatozoizilor. O societate în care bărbații se distrează exclusiv în cluburi de striptease, și în care o femeie, chiar dacă chipurile a comis crime oribile, e totuși văzută ca un mare premiu exclusivist. I-am întrebat despre străzile pustii în miez de zi, și de lipsa cronică de personal în poliție sau în industria hotelieră. I-am pus să facă o numărătoare pe sexe a persoanelor prezente, și să interpreteze rezultatul, dacă se simt în stare.

La sfârșit, când deja ajunsesem la stadiul de răcnet și în sală se făcuse liniște completă, cred că i-am și înjurat așa, gros, să mă satur. Atunci s-a petrecut declicul, și unul dintre invitați – majordomul, pesemne – a înghițit în sec și a rugat-o pe Maiestatea Sa să mă ierte, că sunt un copil fără minte, care nu știe ce vorbește și cui se adresează.

Schimburile dintre Pământ și Planetele Libere sunt sporadice și de mici dimensiuni. Și dacă asta e valabil în economie – pentru că de fapt noi nu prea avem ce oferi – păi cu atât mai mult schimburile cultural-informaționale sunt reduse. Nici măcar programele de știri nu sunt comune, ca atare nu multă lume de pe la noi știe cum îl cheamă pe regele în exercițiu al așa-numitului Imperiu Transantarctic – ăsta-i numele lor oficial, chit că nimeni în afară de ei nu-l recunoaște – darămite să-l și știe  după chip. Eu nu fac excepție. Se vede treaba că nici propriii supuși nu prea îi știu aspectul fizic, altfel micile lui jocuri de a se infiltra între oamenii mai mult sau mai puțin obișnuiți și a le cunoaște viața și greutățile nu ar putea da roade. De chemat îl cheamă Edhard, al patrulea cu acest nume, și dinastia sa merge neîntrerupt pâna la Întemeietor, Edwin al III-lea. Edhard mi se pare stupid ca nume, dar e de bonton și poartă noroc ca silaba inițială să fie Ed, iar cine citește milenara listă a monarhilor antarctici o să dea numai peste Edmund, Edwin, Edgar, Eduard, Edstrom, Edmer, așa că Edhard nu mai pare așa deplasat.

După ce ne-am retras în dormitorul lui, prima întrebare a fost, normal, de ce plănuisem să-l asasinez.

I-am spus adevărul. Că atât m-a dus mintea. Că lumile noastre oricum sunt pe moarte. Că dacă ne-am fi complăcut în inacțiune, tendința spre dispariție și-ar fi accelerat marșul implacabil. Că moartea conducătorului inamic poate uneori aduce beneficii neașteptate. Că am plănuit totul singură. Că, văzând la prima mână ce se petrece pe Pământ, n-aș ezita s-o fac din nou. M-a ascultat cu atenție și mi-a răspuns punct cu punct.

– Atât te-a dus mintea, toanto! Bine zis! Crezi că moartea mea poate face diferența? E drept că n-am copii încă, dar succesiunea la tron este consfințită de mult timp în cele mai mici amănunte, iar cei în cauză sunt pregătiți în mod adecvat pentru domnie. Așa că eu sunt nu altceva decât o țintă falsă. Mai mult, abia după un astfel de atentat marșul vostru implacabil spre disoluție s-ar accelera, căci flota noastră este încă stăpâna spațiului și, primind ordinul cuvenit, n-ar ezita să distrugă … cătunele voastre jalnice. Vezi, și noi vă iubim la fel de mult pe cât ne iubiți voi, și nu de ieri de alaltăieri. Sunteți o șleahtă de ticăloși și de trădători care ați întors spatele planetei-mamă tocmai când era mai multă nevoie de unitate. De douăsprezece secole încoace ați tot încercat să ne puneți pielea pe băț, de la mașinațiunile belicoase ale lui Larisch și pînă la afacerea Arnewiss. N-ați reușit, fiindcă Pământul e paranoic în ceea ce privește Selenezii, și atunci pe de o parte suntem foarte atenți la tot ce mișcă-n Galaxie și tot căutând una și alta ajungem să detectăm inclusiv neghiobiile voastre, iar pe de alta unii dintre noi vă consideră adevărații dușmani, care la un moment dat ați descoperit o formă mai mult sau mai puțin clară de călătorie în timp și v-ați întors în anii 2100 ca să să distrugeți ceea ce nu puteți suporta, şi cu atît mai mult stau cu ochii pe voi.  Dar uite că invenţia asta cu călătoria temporală  nu s-a întâmplat în trecut, şi din câte estimez nici n-are cum să se întâmple în viitor. Flota aia Seleneză era … flotă, mii și mii de nave cu niște capabilități incredibile, dacă e să ne luăm după anale, capabilităţi pe care nici flotele noastre combinate nu le-ar putea atinge. În orice caz, am de gând să fac să dispară amenințarea asta, cît de curând.

Acela a fost momentul când i-am râs în față, și totodată momentul când m-a pocnit prima dată, cu sete. Pe urmă m-a pedepsit în stilul lui caracteristic. V-am spus că omul mustea de imaginație – și în noaptea aia a dovedit-o cu prisosință.

Viața la palat ajunsese să fie monotonă. Edhard era mai mult plecat fie în expedițiile lui de recunoaștere, fie la vânătoare de balene, un sport periculos dar distractiv – cel puțin dacă nu ești balenă. Nu uita ca din când în când să mai aplice câte o sesiune de pedeapsă, fie doar cu mine, fie la grămadă, dar, odată ce a devenit evident că sunt însărcinată, s-a oprit. Dovedise  că teoria sa a compatiblității genetice interumane era corectă, și asta îi era suficient. Undeva prin luna a șasea de sarcină m-a anunțat radios că problema Dominioanelor era pe cale să fie rezolvată.

– Am inițiat o serie de tatonări cu privire la statutul de refugiați speciali pentru cetățenii din afara Sistemului Solar. Mă aștept ca oamenii să înțeleagă corect demersul meu; atunci, în doi-trei ani planetele voastre vor fi complet depopulate prin migrația masivă către Pământ. În definitiv, lumile alea s-au dovedit niște simple experimente eșuate, care au rezistat mult mai mult decât ar fi fost rezonabil. E timpul ca farsa să ia sfârșit. Pământul capătă un influx de sânge proaspăt, și, chiar dacă la început o să avem niște disproporționalităţi și disfuncționalități, omenirea va fi din nou reunită într-un singur loc, pe o singură planetă, sub un singur sceptru, și asta este tot ce contează

Cred că iar am rânjit în felul ăla special, gândindu-mă că o creștere a populației până la un total de vreo trei sute de mii e un nimic, mai ales că disparitatea dintre sexe avea să se păstreze. Plus că întotdeauna este al naibii de înțelept să-ți bagi dușmanul în propria casă. Ei, de la rânjetul ăla mi s-a tras cea mai dură sesiune de pedeapsă cu Edhard din viața mea.

Am avut noroc că am scăpat fără avort spontan, și că gemenii – un băiat și o fată – s-au născut fără vreo vătămare vizibilă. Au primit numele de Edna, respectiv de Edwin, chit că erau doar pe la mijlocul listei cu succesiunea la tron – în ciuda tradiției populare care promova poliandria, regele alesese poligamia, și un număr însemnat de concubine reușiseră să nască în timp ce eu îi purtam copiii lui în pântece.

Ultima dată când am rânjit la el a fost după o adevărată ceartă, chiar în ziua debarcării în Arhipelagul de Sud a primilor coloniști din Dominioane. Niște oameni distruși, trupuri fără suflete și voință – i-am spus asta regelui, și i-am mai spus că victoria asta a Pământului înseamnă înfrângerea finală a omenirii în ansamblu, fiindcă se arată că nu am fost, nu suntem și nici nu o să fim vreodată capabili să ne extindem în Univers, că ne-am întors în pătuțul cald și moale ca să avem unde muri liniștiți, și la sfârșit l-am scuipat în față.

N-a avut nicio reacție. Doar s-a transformat brusc dintr-un om energic, plin de viață într-un om distrus, trup fără suflet și voință. S-a retras în apartamentele lui fără o vorbă.

Ultima oară când l-am văzut a fost la vânătoare. M-a invitat la o vânătoare, zicea el, specială, chiar dacă nu vedeam nimic special în a hăitui balene în ocean sau foci pe resturile banchizei, și nici lupi sau urși în munții Peninsulei sau pe vulcani. Nu, n-a murit, n-a avut niciun accident de vânătoare, nu s-a sinucis aruncându-se în Maelstrom, nici nu m-a aruncat pe mine în hău, nici nu mi-a făcut vreun rău direct sau indirect. Pur și simplu de atunci s-a retras într-un soi de sihăstrie autoimpusă, ocupându-se strict de treburile regatului, fără odihnă și fără interacțiune directă cu alți oameni, și nu am mai avut de a face cu el.

Dar vânătoarea a fost cu adevărat specială.

– Am stat și am cugetat la ceva ce mi-a spus cândva la furie, și-a început Edhard confesiunea. Victoria finală a Pământului egal înfrângerea definitvă a rasei umane. Suntem iar îngrădiți în țarcul unei singure planete, și nu știu dacă acum populația noastră trece de o sută de mii cu totul. Ce înseamnă o sută de mii? Nimic! Pe vremea Pământului lui Larisch asta însemna populația unui cartier dintr-un oraș mijlociu. O sută de mii de oameni se strângeau lesne la cine știe ce manifestare sportivă sau muzicală pe un stadion de mâna a doua. La naiba, o armată de o sută de mii de oameni era o armată mică! Deci trebuie cumva să reparăm ce-am stricat, să reîncepem într-un fel sau altul expansiunea în afara Sistemului Solar.

– Dar pentru asta ai un hop de trecut, i-am zis; nu ai cu cine s-o faci. Cei din Dominioane s-au întors tocmai pentru că nu au fost capabili să se impună în lumile de frontieră. Pământenii nu au nicio pornire de a mai explora, cum nu au avut cu adevărat nici înainte de victorie. Mai rău, suta aia de mii, sau câți or mai fi, luptă – la modul pașnic, dar tot luptă este –  într-un război civil nedeclarat. Pe cine vrei să trimiți în afară?

Nu mi-a răspuns imediat. A pregătit personal harpoanele, funiile, cuștile, toate cele de trebuință vânătorii. A trecut scurt în revistă echipajul. Abia apoi s-a liniștit cît de cît.

– Așa s-ar părea, că nu-i nimeni care să joace rolul de al doilea, dacă nu de al treilea Întemeietor. Şi totuși, am căutat posibili candidați. În Regat nu am găsit practic nici unul, după cum ai intuit. Pe urmă am avut o revelație: dacă viața umană a putut continua, la limită, la Polul Sud, de ce nu ar fi putut continua și la Polul Nord? O tâmpenie născută din disperare, de fapt, nicidecum o revelaţie, pentru că la Polul Nord de la bun început nu a existat vreun continent unde să construiești o civilizație, afară de câteva insule din extremul nord al Americii, care însă nu se ridicau suficient deasupra nivelului mării și ca atare au fost înghițite de Potop. În plus, sateliții noștri de supraveghere mătură permanent globul de-a lungul și de-a latul, și niciodată nu s-a pomenit nici măcar o umbră de civilizație care să rivalizeze cu cea antarctică. Am abandonat pista asta. Dar întrebarea-cheie rămânea nerăspunsă: dacă pe Pământ nu, dacă în Dominioane nu, atunci de unde să mai scoatem oameni?  Și culmea, chiar există răspuns la ghicitoare. Mai ții minte cum arăta steagul Sarandei?

– Sigur că da!

– Și culoarea benzii de margine era … ?

Am tresărit violent. Culoarea … culoarea care arăta dependența de jure a planetei … azuriu pentru planetele colonizate direct de Pământ … dar auriu pentru cele care depindeau sau depinseseră de Lună, și stacojiu – culoarea de pe steagul meu – pentru cele aflate nominal sub jurisdicție marțiană.

– Deci ai înțeles. Mai există oameni și pe Lună, și pe Marte. Totuși, deşi elegantă, soluția este inutilă, un simplu exercițiu de logică. Coloniile de pe Lună și de pe Marte nu sunt cu nimic mai numeroase sau mai înfloritoare decât ale voastre, și au rămas pe loc doar pentru că-s extrem de aproape de noi și este foarte ușor să fie evacuate la nevoie. Și, ca să spun drept, eu unul mă aștept ca acea „nevoie” să fie creată chiar de locuitorii lor, dacă ea nu se produce spontan. Așa că … nicio speranță nici acolo. Și totuși .. problema asta are o soluție, ba chiar una netrivială și chiar fezabilă, cu condiția să rescrii puțin enunțul, în niște limite rezonabile. Ai să vezi îndată.

Naveta s-a înclinat într-o parte. Eram deja departe de răcoarea Antarcticii, undeva la nord de fremele Patagoniei, și vânătoarea a început brusc și, pentru mine cel puțin, s-a sfârșit la fel de brusc, odată ce mi-am dat seama ce vânăm cu adevărat. Eu însămi fusesem vânată și doborâtă astfel, cândva de mult, când credeam că un simplu atentat ar putea întoarce din drum Istoria.

Am leșinat.

M-am trezit abia după ce ne-am întors acasă, cu o ditamai captură în cuști. Făceau un zgomot de neînchipuit, zgâlțâind barele metalice și urlând pe diferite tonuri și-n diferite idiomuri, aproape morți de foame și de sete.

– Da, a spus Edhard, ăștia sunt. Oameni ca toți oamenii, cel puțin la exterior. Uitasem că nu suntem doar noi pe Pământ, noi, suta asta de mii. Când strămoșul meu Edwin al III-lea a descălecat aici, firește că nu a luat cu el toţi oamenii din lume. Au venit doar supușii lui din vechiul regat mediteranean, și nici aceia toți. Alții, multe sute de milioane, au rămas acolo unde erau, să se lupte cu schimbările climei, cu căldura infernală, cu animalele de pradă, cu deșerturile … Mulți au murit, dar destui au răzbit, chiar dacă au recăzut în barbarie și sălbăticie. E vorba de noroc pur și simplu, dar uite că, unde nici cu gândul nu gândești, găsești nomazi care rezistă la toate vicisitudinile climei, ale lipsei de oxigen, ale puținătății hranei. Sunt milioane, de toate rasele. Mulți dintre ei ne ajută în Patagonia la ferme, și aşa de tare ne-am obișnuit cu ei încât nici nu-i mai băgăm în seamă. Dar ei sunt diferiți. Mai rezistenți, mai adaptabili, mai versatili decât noi. Ia o ceată dintre ei și arunc-o pe o planetă terraformată sau terraformabilă, și o să piară. Ia un milion, și în câteva secole vor stăpâni planeta.

Și-a dres glasul uscat, și după aia a continuat neabătut.

– Pare criminal ceea ce o să spun, dar misiunea mea este exact asta: să prindem cât mai mulți dintre sălbaticii ăștia, să îi triem conform nevoilor, să-i dotăm cu un minim necesar de unelte şi cunoştinţe și să-i transportăm – întîi pe vechile Dominioane, apoi pe alte și alte planete, dacă și când vom mai apuca să le găsim pînă nu dispărem de tot. O să crape cu miile, dar scopul va fi atins, Dacă noi, cu toată tehnologia noastră, n-am fost vrednici, poate ei în primitivismul lor să aibă mai mult succes. O să ajungă Selenezi? Îndoi-m-aș, și chiar dacă ar deveni, noi n-o să mai fim acolo să suportăm consecințele. O să fie ei atacați de Selenezi? Și ce dacă? N-or să poată fi distruși, așa cum o colonie de furnici nu poate fi niciodată complet distrusă. O să prospere? Habar n-am, și nici că-mi pasă. Important e că am găsit o ieșire din dilemă. Viitorul o să judece, și viitorul nu se înșală niciodată. Asta e moștenirea mea.

– Sinistră moștenire!

– Nu, nu există moșteniri sinistre. Când ai o moștenire, contează doar să știi ce să faci cu ea. De fapt, mie mi-e frică de un singur lucru.

– Care?

A aruncat o privire piezişă spre Maelstromul care se făcea simţit mugind sub nava noastră.

– Vezi tu, prima colonizare a spațiului a pornit din silă, ură și resentimente. Cine a văzut filmele originale cu decolarea navelor lui Larisch, cu pumnii ridicați, cu scârba din priviri … știe. Și uite cum s-a terminat totul: cu silă, ură și resentimente. Acum avem a doua colonizare… și începe cu frică, moarte și constrângere. Mă întreb dacă nu cumva o să se închidă cercul tot cu frică, moarte și constrângere …