“Abia dacă întrecusem în înălţime genunchiul tatei, când m-a luat cu el, într-o dimineaţă, pe joncă. Ţin minte cât de rece era aerul şi cât de frumos mirosea ceaţa care se înălţa de pe mare, gălbuie, a scorţişoară, iar barca era doar lemn rece şi umed, care scârţâia din toate încheieturile atunci când tata se chinuia să o îndrume printre stâncile de oţel, de la intrarea din port. Şi nu eram altceva decât un copil fericit, care abia învăţase să citească literele propriului său nume, iar Turnul Lunar abia dacă intrase în al o sutălea său an de construcţie. Îi puteam vedea de pe atunci umbra măreaţă cum acoperă jumătate de oraş, prelungindu-se, plină de speranţe, până înspre locul unde marea se întâlnea în sfârşit cu luna.

Ţin minte că din barcă puteam să-l zăresc pe tata, cu picioarele cocoţate pe platforma motorului, cu braţele întinse la maxim peste micuţa cârmă, cum creştea cât un uriaş pe fundalul pagodelor aurite, ale cireşilor Grădinii Botanice, ale turnurilor de sticlă mată ale Băncilor, ireal. Şi cântecul pe care îl cânta. Şi nu eram altceva decât un copil fericit că petrece timp pe lângă tatăl său, chiar dacă eram afundat până la piept în năvoade alunecoase din cauza resturilor de gunoaie pe care le prindeam în fiecare zi. Iar oraşul încă nu era scufundat în ape şi încă mai găseam pietre pe care să le aruncăm, într-o joacă răzbunătoare, după spirite nesăţioase, nenorocoase, ale mării.

Ţin minte că ziua nu fusese bună cu noi, căci deja mai întâlnisem şi alţi pescari în locurile noastre, iar tata se enervase atunci şi aproape că începuse să înjure zeii de care nu mai auzisem. Ţin minte că trebuise să ne îndepărtăm mai mult ca de obicei, iar acum vedeam Turnul Lunar doar de unde începe acum etajul întâi, cu biblioteca sa şi cu muzeul destinat primului Împărat numit Preşedinte, care venise cu ideea să îl construim. Iar marea nu mai avea deloc pieliţa ei de ceaţa galbenă şi nu mai mirosea a mirodenii de la Bordelul celor O mie de Flori ci părea supărată şi acră, întocmai ca o femeie bătrână, care ştie că își pierde mințile pe zi ce trece, dar nu poate lupta cu uitarea. Şi mai ştiu că am aruncat năvoadele în locuri în care, din străfundul apei ne rânjeau schelete uriaşe de metal, cranii pierdute ale unor maşinării demult părăsite, fără o definiţie corectă, dintr-un timp pentru care până şi bunicul bunicului tău era prea tânăr ca să şi-l amintească. De pe vremea când oamenii trăiau o sută de ani şi nu erau atât de grăbiţi ca acum. Tatăl meu erau un bărbat curajos, căci nu îi era deloc frică de locul în care alesesem să ne aruncăm năvoadele, chiar dacă trebuia să se scufunde să dezlege plasele care se prindeau în umbrele de jos, chiar dacă, uneori, acolo auzea şoapte de bărbaţi care îl îndemnau să rămână cu ei, să păzească bogăţii cărora oamenilor vii nu le trebuie, doar morţilor. Iar ei sunt cei mai periculoşi hoţi. Şi nu eram altceva decât un băieţel care abia depăşise în înălţime genunchii tatălui său, un băieţel care tremura de frig lângă motor, odată cu acul compresorului. Iar lumea uneori tăcea şi se umplea de pace, atâtea clipe cât să lase soarelui să străpungă printre doi nori.

Apăruse ca o pată neagră, dinspre provă. Şi în doar câteva clipe ne acoperise cu întunecimea ei. Curenţii celor 8 motoare ale sale ne săltau ca şi cum eu m-aş fi jucat cu o bărcuţă de hârtie, pe o baltă. Şi vârfurile valurilor avea culoarea unei portocale. Se lăsase iarnă peste barca noastră, iar mâinile îmi erau acoperite de chiciură de la scutul termic. Iar tata era în genunchi, cu fruntea pe podeaua bărcii rugându-se să fim lăsaţi în viaţă de pântecele creaturii care ne acoperise. Din cel mai proaspăt şi nou aliaj plastic, putea să îmblânzească mările şi cerurile. Iar eu mă uitam pe furiş la siluetă micuţă care stătea lângă balustradă uitându-se la noi. Nu eram altceva decât un băieţel curios, iar curiozitatea unui copil învinge toate temerile. Iar silueta nu era mai mare decât mine, cu un chimono catifelat peste care trona un dragon galben, cu gheare ascuţite ca lamele de sabie, cu ochi scânteietori de diamant. Şi avea mâinile galbene ca ceara şi uscate, ca hârtia ziarului pe care l-am pus să ţină locul unui geam, acum zece ani. Şi era atât de subţire, încât mi-am zis că dincolo se află un alt băieţel că mine, care poartă o barbă şi o mustaţă falsă, doar ca să râdă de oamenii mari. Mai ştiu că ne-a făcut un semn din mâna sa subţire şi că a dispărut apoi la fel de misterios cum apăruse.

Tata mi-a spus că atunci ne-am întâlnit cu fantoma Împăratului Pirat şi că am fost extrem de norocoşi că nu ne-a luat în echipajul său, că am mai apucat o seară să ne întoarcem acasă la mama şi surorile care ne aşteptau. Nu i-am spus niciodată că am continuat mult timp să îl visez pe Împărat cum mă chemă în jonca lui să plecăm departe de oraş în căutarea unor aventuri. Iar sub mustăţile şi barba false, eram eu, un băiat care abia depăşea în înălţime genunchii tatălui său”.