Luni, 5 iunie 2017

Fuge  de  parcă l-ar alerga moartea însăși. Se teme ca nu cumva să  întârzie – soarta universului depinde de prezența sa în locul potrivit, la timpul potrivit. Sau mai degrabă în locul greșit, la momentul greșit. La  ora aceasta târzie din noapte, străzile din Brighton sunt  pustii, mai trec doar taxiuri și autobuze. Țâșnește peste drum, fără să mai aștepte semaforul. Nici măcar nu se uită pe unde gonește – accidentul nu i se va întâmpla aici.

Urcă pe strada St. James, tot mai departe de bulevardul Steine și tot mai aproape de punctul din care nu mai există întoarcere. Ciudat, se simte de-a dreptul îngrijorat. Nu mai contează; este acolo unde trebuie să fie.

Efortul de-a urca panta îi obosește plămânii și-i dă dureri în piept, dar nu se teme de vreun infarct. Scoate din buzunar un pliant ferfenițit, ca să-l aibă la îndemână. „Află-ți ziua morții!” scrie pe copertă.

Ajunge în sfârșit pe strada Chapel. Aruncă o privire la telefon și își dă seama că mai are vreo 5 minute. Se  ghemuiește la colțul străzii,  chinuindu-se să-și recapete suflul, indiferent la noroiul care-i murdărește blugii. Se uită din nou în broșură, verifică data și ora imprimate, lasă mobilul pe trotuar, lângă el, și se străduiește să se calmeze. E ultima lui zi – cea din urmă a vieții sale. De patru ani știa că va ajunge aici – pliantul doar îi confirmă. N-ai cum să scapi de așa ceva. Nu poți păcăli moartea.

Gata, i s-a scurs timpul. Se ridică și se clatină în curbă, uitând telefonul pe jos. Strecoară broșura înapoi în buzunar, cu grijă, și închide ochii. Aude cum se apropie autobuzul și știe ce are de făcut. Lângă pantoful stâng, o alarmă piuie din mobil. Face un pas înainte.

O palmă îl înhață de umăr și-l smucește înapoi. Se întoarce către salvator.

— Nu, nu înțelegi, exclamă pe când autobuzul vâjâie pe lângă ei.

Persoana care tocmai i-a salvat viața are fața acoperită cu o glugă neagră. Mascatul îl trage în întunericul de pe strada Chapel. Bărbatul se opune și se zvârcolește când e trântit la pământ. Nici nu simte durerea când lama-i străpunge pieptul, doar uimire.

— Dar nu așa ar fi trebuit să…

 

Marți, 6 iunie 2017

Stropii de ploaie țopăie peste grohotișul plajei, iar mersul meu face pietricelele să scârțâie. E greu să te grăbești când la fiecare pas aluneci și te afunzi. La poalele pantei stâncoase, valurile se încalecă încetișor și se împrăștie printre bolovani, descoperind nenumărate căi pentru a strecura apa mării în lumea uscatului. Aici jos, pietrele-s mai negre și lucesc de la cât au fost frecate de flux.

Cadavrul zace pe-o parte, cu tălpile și gambele acoperite și apoi descoperite de fiecare val. Paloarea și poziția sa mă fac să mă gândesc la balene eșuate – carne umflată și albită. Îmi mut privirea de la el spre promenadă, în căutarea mașinilor de poliție care strălucesc prin absență. Cei de la PCP ar trebui să roiască pe aici precum muștele la fundul unei vaci, dar în schimb se îndoapă pe undeva cu sendvișuri cu ou și cafea ieftină.

În fond, de ce s-ar grăbi? Doar știu și ei că acest caz nu poate fi rezolvat vreodată.

Poate că o să demonstrez eu contrariul.

Mă las pe vine, întind mâna înmănușată și trag de cămașa sfâșiată ca să mă uit la răni. Am văzut deja fotografiile, firește, dar acesta e momentul cel mai apropiat de moarte pe care-l pot folosi. Caut în buzunarul de la haina mortului și scot un pliant ud. Citesc data, timpul și locul, acum de-abia vizibile. „5 iunie 2017, 3.05 AM, intersecția St. James cu Chapel, Brighton, sinucidere – călcat de autobuz.”

Ceilalți apar și ei o oră mai târziu. Nu există vreo mulțime de gură-cască de alungat – crima nu mai e demult o noutate. Jim Haggerty coboară greoi panta spre mine, cu o cafea într-o mână și cu cealaltă întinsă ca să-și păstreze echilibrul. E nebărbierit, doar vag pieptănat și cravata-i atârnă la fel de bleagă ca și puța când nevastă-sa binevoiește să i-o caute. Nu-l suport și nu voi reuși vreodată să mă învăț cu aspectul și firea lui la fel de murdare.

— Care-i graba? mă întreabă cu vocea lui fonfăită. Că doar domnu’ Parkhurst de colo-șa nu pleacă nicăieri.

Mă străduiesc să-i ignor gramatica terfelită și-i arăt cadavrul.

— Ai ajuns la a cincea? îl întreb și-i fac semn fotografului de la PCP să vină mai aproape.

— Ieri? Nu.

— Când o s-o faci, poți te rog să fii pe strada Chapel la ora 3.05 și să-l prinzi pe nemernic?

— Știi doar că aș încălca regulamentul.

Mă răstesc la el, mânios.

— Dar ce, crezi că ăla ține cont de legi? Atunci noi de ce s-o facem?

Haggerty își desface brațele într-un gest împăciuitor, iar câteva picături de cafea se strecoară pe sub capac și împroașcă pietrișul.

— Noi suntem băieții buni, îmi explică. Ce strică găozarul ăla în liniile temporale ar fi nimic pe lângă prăpădul comis de noi dacă începem să ne vânturăm de colo-colo ca să-l oprim.

Șoptesc ceva în barbă. Ăsta-i necazul cu Poliția Contra Paradox, trebuie să acționeze conform cu trecutul acceptat. Drept exemplu, zice guvernul. Că dacă toți ar face cum ar vrea, ar exploda universul. Ce mi-ar mai plăcea să testez nițel teoria lor!

Pe vremea când mai existau caralii adevărați, înainte de Salt, l-ar fi prins în doi timpi și trei mișcări. Știu că apa a șters deja toate urmele de ADN, dar omuciderile astea se încadrează într-un șablon care l-ar pierde pe criminalul în serie, dacă nu am avea noi mâinile legate.

Ceilalți  bagă cadavrul în sac. Niciunul nu se străduiește prea tare să nu distrugă vreo dovadă. La naiba. Nu mai am la dispoziție chiar așa multe zile. Dacă ucigașul își permite să schimbe istoria, de ce să n-o fac și eu?

*

E deja târziu când ajung acasă și Laura e supărată pe mine, ceea ce oricum e starea ei obișnuită. Își petrece jumătate din timp căutând noi motive ca să mă urască pe mine. Ce-i drept, nici eu nu prea-s de ajutor.

— Îmi pare rău de întârziere. Am lucrat la cazul Parkhurst.

— Da’ de ce? Pentru ce mai pierzi vremea cu un caz de nerezolvat? Mai degrabă cauți pretexte ca să nu vii acasă.

— Ba tocmai, că așa încerc să câștig mai mult timp ca să ajung aici.

— Jason doarme. Încă o zi în care nici măcar nu-l vezi. Cu mine știu că nu vrei să stai, Craig, dar în morții mă-sii de treabă, chiar ești atât de nesimțit că din timpul pe care-l mai ai nu vrei să găsești o bucățică și pentru fiu-tău?

Nici nu-i răspund, că oricum nu înțelege. E ca toți ceilalți, o oaie. Face exact ce i se spune și trăiește fiecare zi conform regulilor. Sătulă de mine, mă anunță că se bagă în pat și pleacă spre dormitor. După ce aud ușa trântită, mă strecor în camera lui Jason și-l admir cum doarme. Are patru ani fizic, dar mă întreb oare ce vârstă are ca minte. Oare câte zile din viitor a trăit fără mine? Dacă aș fi stat azi de vorbă cu el, poate că aș fi aflat. Nu cumva am făcut o obsesie cu privire la moartea mea și de aceea îl jefuiesc pe el de timpul pe care ar merita să-l petreacă împreună cu tatăl său?

Cât de încet reușesc, trag din buzunar broșura cu „Află-ți data morții!” Nu mai e nevoie s-o deschid ca să știu ce scrie, dar o fac oricum. Știu că are dreptate pentru că niciodată nu am reușit să trec de următoarea zi de luni.

Câtă vreme timpul va curge linear, cu siguranță o să mor peste 6 zile.

 

Joi 15 ianuarie 2015

Sar din pat când sună alarma și deschid imediat agenda, ca să văd ce zi începe. 15 ianuarie, îmi spune semnul din ea. Citesc notițele de ieri, așa cum fac de fiecare dată, trecând prin cele câteva lucruri despre ce se întâmplă în viața mea. Mă ajută să mă prind repede cum stă situația – toți fac la fel dacă vor să înțeleagă ceva. Diseară, înainte de Salt, o să scriu despre ce am făcut azi. Deocamdată, tot ceea ce spun notițele despre ziua de 15 ianuarie este că după-amiază va fi depunerea jurământului la PCP. O zi care-mi dă emoții de multă vreme. E bizar să începi o slujbă pe care o faci de ceva timp. Dar na, toți începem de undeva.

În toată țara, la momentul acesta polițiile pre-Salt se reformează ca să devină PCP. Infracțiunile nu mai au nevoie de cine știe ce investigații. Viitorul nu doar că ne spune cine-i vinovatul, dar și cât o să stea la pușcărie.

Intru în stația de poliție, strecurându-mă cu grijă prin gloata care așteaptă ceremonia. Într-un colț al holului, un grup de ofițeri încearcă să-l calmeze pe Haggerty. E destul de agitat.

— Ce mama dracului e porcăria asta? zbiară el. Am pierdut doi ani, doi nenorociți de ani din viața mea, nu pricepeți? Am fost în comă, sau cum? Ce pizda mă-sii?

Ceilalți încearcă să-i explice și el pornește o nouă tiradă.

— Ce tot îndrugați acolo? Ce Salt? Credeți că mi-am petrecut noaptea țopăind?

— E alt fel de Salt, Jim, zice sergentul de după un birou.

Îl salut când îi trec prin față.

— Prima lui zi? întreb și arăt spre Haggerty.

Sergentul dă din cap.

— Am trecut toți prin asta.

Nu mă pot abține și pufnesc în râs. Ce mai zi și-a ales să fie prima după Salt! Înainte să priceapă cu ce se mănâncă noua sa meserie, va trebui mai întâi să deslușească viața în general. Cu o seară înainte conform liniei sale temporale proprii, Haggerty s-a dus la culcare marți 19 februarie 2013 – ziua dinainte de cea mai importantă dată din istoria omenirii – fără să aibă vreo idee despre Salt, despre ce se întâmplă zilnic la miezul nopții, despre cum e să-ți trăiești viața în dezordine. Mi-amintesc prima mea dimineață după Salt. Am sărit direct într-o vară caldă din 2015. Mi-a luat vreo 20 de zile de țopăit prin propria mea viață până să accept ideea că timpul nu mai funcționează prin alinierea zilelor într-o ordine logică. Mulți se adaptează surprinzător de iute. Alții niciodată. Unii înnebunesc tot așteptând să retrăiască o zi dinainte de acea miercuri blestemată, dar nimeni nu sare vreodată pre-Salt. Nu așa merge treaba.

*

După-amiază, ceremonia se desfășoară perfect și toți foștii polițiști devin PCP. „Oprește paradoxurile și salvezi universul!” se repetă sloganul de-a lungul festivităților. Mie mi se pare că nu spune nimic.

Acum Haggerty râde împreună cu noii săi colegi din PCP. E unul dintre norocoși – s-a obișnuit cu ideea al dracului de repede. O să-l ajute mâine dimineață, când se va trezi și va descoperi că are 84 de ani, trăiește într-un azil și nu poate să se pișe până nu-i plesnește vezica. Mă rog, poate că-i o exagerare, probabil că Haggerty a mai umflat nițel povestea. Oricum, a avut baftă că nu a fost aia prima lui zi din noua ordine. Complet confuz și incapabil să te piși – poate exista vreo cale mai rea de a începe o viață nouă?

 

Joi, 8 iunie 2017

Ce porcărie de cafea! De ce naiba vin aici? În fiecare nenorocită de zi stau în cafeneaua asta împreună cu Haggerty înainte să începem lucrul. Chiar și-n weekend. Nevastă-sa îl urăște chiar mai mult decât Laura pe mine. Ne urâm și unul pe celălalt și urâm localul și urâm cafeaua. Dar e familiar. Rutină. Ceva ce facem din obișnuință, indiferent de dată. Că doar rutina ne mai oprește să n-o luăm razna. Ca-n filmul ăla, „Ziua Cârtiței”, doar că toată lumea retrăiește aceeași zi, iar și iar.

Toți tânjim după aceleași lucruri: stabilitate, ordine, sens al vieții.

Dar azi e 8 iunie. Peste patru zile, și ceasul ticăie deja, voi fi mort. Șansele mele de a prinde asasinul se vor sfârși.

— De câte ori a ucis?

Haggery soarbe din cafea și se strâmbă.

— Tot la asta ți-e capul? La naiba, dă-o dracului de treabă!

— Fă-mi plăcerea, că nu mai am mult de trăit.

— Hai mă lași?! Pariez că până luni mai ai un catralion de zile de trăit.

Sincer să fiu, nici nu mai știu socoteala. Unii dintre noi, precum Haggerty, țin numărătoarea la câte zile au trăit și pot calcula câte le mai rămân. Eu am renunțat de ceva timp – rezultatul era deprimant de mic.

— De câte ori?

Haggerty oftează și-i scapă un râgâit.

— Ce contează? Dacă e vorba de aceeași persoană, de vreo zece. Poate unșpe. Ăăă, să vedem, trei înainte de Parkhurst. Șapte după. Sau erau cinci?

— Tu prin câte ai trecut?

— Toate cele trei din trecut și două din viitor. Cred. Nu-s sigur.

— Știi de ce nu-ți amintești?

— Nu. De ce?

— Pentru că ești un nesimțit.

— Ha, ha, ce amuzant!

— Acum serios, nu ți se pare straniu?

Haggerty îi face semn chelneriței.

— Știm cu toții că nu o să-l prindem, așa că nu-mi pierd somnul din cauza asta.

Cât cere el încă o cafea și o gogoașă, eu mă gândesc ce opțiuni am.

*

— Avem de mers la o reclamație, șuieră Haggerty.

Îl ignor și urc treptele de la Arhiva din Brighton, câte două deodată. Clădirea de secol XIX se află vizavi de Pavilionul Regal și cândva adăpostea magazine și apartamente. Acum, întregul complex a fost transformat într-un singur depozit enorm.

— Mă piș pe ea de reclamație, îi răspund.

— Soția reclamatului zice că-l bănuiește de ezitări. Ar trebui să se arunce la 11.20, adică-n treizeci de minute. Trebuie să mergem să ne asigurăm că o să cadă. Carter, așteaptă-mă!

Nici nu-l ascult. Flutur insigna de PCP la paznici și mă lasă să trec, urmat de Haggerty, al cărui gâfâit mă calcă pe nervi. E firește imposibil să-l fac să se lase de fumat și să slăbească. Nu de-aia o să moară, așa că ce rost ar avea?

Cu pași mari, mă apropii de recepție.

— Trebuie să-l văd pe Arhivistul-Șef, îi spun doamnei micuțe, preocupate să-și facă unghiile.

— Te-ar durea tare să adaugi un „vă rog?”, îmi dă ea replica, fără să ridice ochii.

— Sunt de la PCP. Cu șeful, văăă rooog.

Se uită drept la mine, își îndreaptă spatele și lasă deoparte sticluța. Un avantaj de-a fi ofițer la PCP: oamenii îi respectă pe cei care au dreptul legal să schimbe istoria, chiar dacă de obicei nu o fac.

— Desigur, domnule. Îi dau mesaj. Domnule, aș putea să vă întreb…

— Ce?

Conspirativ, îmi șoptește:

— Aveți vreun post liber la PCP? Orice post administrativ ar fi bun. Slujba de aici mă plictisește de moarte. Fiecare zi este exact la fel ca cea dinainte.

— Păi multora le-ar plăcea așa ceva, zice Haggerty, care în sfârșit și-a recâștigat suflul.

— Nu și mie, răspunde ea. Eu vreau să fac ceva cu viața mea.

Mă uit lung la ea.

— O să fii angajată la PCP?

— Ei bine, nu. Cel puțin eu nu știu de așa ceva.

— Și-atunci eu ce să înțeleg, că-mi ceri să schimb istoria pentru tine?

Tonul meu e oarecum amenințător.

Tipa aranjează niște hârtii.

— Nu, nu, de unde până unde? A, uitați-l!

Un domn înalt, de vârstă mijlocie, îmbrăcat în haine ca de profesor și cu un catastif uriaș la subțioară tocmai coboară scările. Pare aerian și deranjat de întrerupere. Vine spre noi, la ghișeu.

— Ce mai e? Sunt un om foarte ocupat, așa că ar fi bine să fie ceva important!

— Colegul meu are doar câteva zile de la Salt, așa că nu a văzut vreodată ce aveți aici. Mă întrebam dacă ați putea fi atât de amabil încât să ne prezentați puțin instituția.

Haggerty dă să mă contrazică, dar îi arunc o căutătură neplăcută și tace.

— A, nu, nu am timp de așa ceva, o să găsesc pe cineva cu o funcție mai joasă…

— Ba am prefera s-o faceți personal. Nu există nimeni care să știe la fel de multe despre Arhive.

Pare oripilat de idee.

— Cine, eu? Of, bine.

*

— Trăiți chiar aici, în Arhive, nu-i așa?

— Da. Ce-i cu asta?

Îl urmez pe Arhivistul-Șef printr-o ușă dublă, într-o încăpere plină de birouri și funcționari. Nu se vede nicăieri vreun computer, doar oameni, mobilă și rânduri nesfârșite de rafturi încărcate cu teancuri peste teancuri de jurnale, broșuri și registre.

— Nimic, desigur, doar că sunt impresionat de devotamentul dumneavoastră față de slujbă, îi zic.

Se întoarce spre mine. Nu mai e tânăr, dar rămâne impunător.

— Slujbă? Asta nu-i doar o slujbă! Este o viață! Aici ținem socoteala pentru absolut tot. Fără mine, fără Arhive, cum ar mai ști oameni când o să moară? Când să-și conceapă copiii sau să-și rupă vreun picior? Cum am mai asigura curgerea corectă a istoriei?

— Chiar așa. Și unde dormiți?

— La etajul 4. Și nu, nu o să vă invit la mine acasă.

— Un sfert de oră până la sinuciderea aia, îmi șoptește Haggerty, teatral.

— Iar aici, perseverează Arhivarul-Șef cu demnitate, avem cel mai devotat personal din regiune. În partea aceasta a sălii, funcționarii memorează detaliile tuturor întâmplărilor zilei, pentru ca data următoare când trec printr-o zi din trecut să le noteze. Pe partea cealaltă, angajații înregistrează amintirile din viitor, pentru ca broșurile să ajungă la timp. Iar camera următoare este cea unde procesăm pliantele.

— Iar cartea de la subțioară, ea ce-i? îl întreb.

Se oprește și pare deranjat de discuție.

— E registrul meu personal.

— Pentru ce?

— Pentru ce? Cum adică pentru ce? Ca să notez lucrurile ce se întâmplă, firește!

— Mai exact ce lucruri?

— Păi, orice eveniment important din fiecare zi, care a fost memorat în viitor, și fiecare aspect petrecut azi. Îl folosesc pentru verificări încrucișate și ca să mă asigur că sunt trimise pliantele corecte. Vă dați seama că trebuie să fim foarte siguri că detaliile sunt precise.

— Absolut. O grămadă de muncă, nu?

— Așa-i. Tocmai de aceea va trebui să vă rog să plecați. Sunt mult prea ocupat.

— Desigur, nu vă mai deranjăm. Mulțumim pentru tur.

În drum spre ieșire, mă opresc la recepționeră.

— Aș vrea să-i mulțumesc în vreun fel Arhivarului-Șef pentru amabilitate. Ai vreo idee? Bea cumva?

Chicotește.

— De stinge. E înnebunit după scotch single malț. Dar să fie o sticlă mare, că altfel o termină într-o seară.

— Și când să i-o trimit?

— Dacă ajunge până-n 6 seara e perfect.

— Mersi frumos, domnișoară…

— Bridges. Helen Bridges.

— Mulțumesc, domnișoară Bridges. O să pun o vorbă bună pentru tine la PCP.

*

— Ce-a fost asta? mă întreabă Haggerty când ieșim. Am ratat sinuciderea. Sper că a făcut-o și singur, că altfel am dat de belea.

— Catastiful ăla. Mereu îl are la el când apare la televizor, la Rapoartele de Actualizări. Nu cred că s-a uitat nimeni în el.

— Așa, și?

— Cine are acces la registrul ăla poate fi suspect în crime, îi explic.

— Ba nu se leagă. Că doar nu-ți trebuie cine știe ce eforturi ca să afli când o să moară careva.

— E adevărat, dar nu chiar atât de precis încât să apari în ultima clipă ca să-i omori tu personal. Așa ceva are nevoie de o minte extrem de atentă la detalii.

— Îl bănuiești pe arhivar?

— Ia gândește-te. De ce nu reușim să prindem vinovatul?

— Pur și simplu nu-l prindem. Că doar ne-am aminti dacă o vom fi făcut-o.

— Nu-i doar asta, ci și că știe exact pe cine poate ucide fără să existe consecințe. Îi vânează pe cei care vor muri singuri și știe exact unde și când vor fi singuri. Însă istoria o respectă, nu-i clar?

— O respectă? Cum de ai ajuns la concluzia asta?

— Fiindcă asasinează numai oameni care oricum ar fi murit.

— Normal. Așa-și ascunde urmele.

— Și asta, poate, dar cred că el consideră că, dacă oricum vei muri, ești o pradă justificată.

 

Miercuri, 20 februarie, 2013

Astăzi e Ziua Unu și toată lumea e fericită.

Încalc rutina de-o viață și nu mă duc la cafenea, ci fac o plimbare pe Șoseaua de Vest. Atmosfera e ca a doua zi după un uragan, de parcă ar fi căzut curentul și nimeni nu poate ajunge la serviciu sau măcar să aprindă un televizor. Un sentiment de camaraderie, comunitate, de „suntem împreună în asta”.

Nimeni nu se isterizează, nimeni nu se răscoală. Ziua Unu e mai degrabă o sărbătoare națională. Cu excepția ghinioniștilor care au parte de cea mai zăpăcitoare primă zi după Salt, toți ceilalți au mai trăit alte zile înainte de aceasta. Știu deja ce-i Saltul. Știu că la noapte, în fiecare noapte, va avea loc Saltul și ei vor sări în altă zi, o dată aleatoare din viața lor.

Dar ziua de azi e diferită. Pe lângă oricine trec, îmi zâmbește și mă salută. Toți cunosc regulile, chiar dacă ele nu sunt încă valabile. Toți știu că în curând vor primi broșuri care să-i anunțe când trebuie să se fută, să-și cumpere mașină, s-o mierlească. Dar nu azi. Arhiva nici nu există încă. PCP, nici atât. Guvernul nu a închis încă granițele britanice, nu a impus încă legea marțială și nu a abolit procesul electoral. Internetul a fost într-adevăr tăiat, cu asta s-au mișcat repede. Nimeni nici măcar nu bănuia că pot face asta și dintr-o dată era și comisă fapta.

Oricum, azi toată lumea se simte liberă. Realist vorbind, nu suntem cu nimic mai liberi decât în altă zi post-Salt, dar așa simțim, de parcă am fi.

Sunt ispitit să mă urc într-un avion, cât încă mai pot, și să fug în Mexic. Se zvonește că și restul Europei, Americii de Nord și majorității Asiei sunt tot în stare de asediu, dar cică în unele țări, mai ales din America Latină și Africa, nu s-a acționat în nici un fel. Ce-o fi, o fi. Dacă stai să te gândești, asta ar cam anula teoria cu „Nu schimba istoria că explodează universul.”

Am destul de mult de mers înapoi până acasă. Laura mă întâmpină în ușă, cu Jason în brațe. Îl iau și-i sărut fruntea. Am înțeles că după ce ai trăit ca adult, dar într-o zi te trezești ca bebeluș, nu-ți amintești nimic. Habar nu am, eu eram deja adult la Salt. Privesc în ochii lui… și parcă văd ceva. Oare-și amintește de mine?

Spre uimirea mea, Laura mă sărută cu atâta pasiune că simt nevoia să feresc privirea inocentă a lui Jason. El doar gângurește, fără vreo noimă.

— Asta pentru ce-a fost? o întreb pe Laura.

— E Ziua Unu, îmi spune, de parcă așa s-ar explica totul.

Azi toată lumea e bine-dispusă. Plin de speranță, o întreb:

— Nu cumva e ora de somnic pentru el?

*

După, stăm amândoi întinși în pat, savurând liniștea. Spre norocul meu, Jason e cuminte de peste o oră. Știm însă că nu va mai dura mult până se trezește.

— Ia zi-mi despre Jason, spun eu. O să ajungă doctor?

— Nu. Muzician.

— Serios? Ce mișto! Cineva celebru?

— Ai auzit de Pagan?

Sar în sus.

— Da! Faci mișto de mine! Pe bune! Ce tare! Tot aud oamenii vorbind despre Pagan și cică e super tare! Până acum nu mi-a trecut prin cap să fac  vreo legătură.

— Jason cântă la chitara bas din formația lui Pagan.

— A. Ei, e destul de tare și-așa.

Ea se ridică. Corpul ei, prins în timpul linear ca oricare altul, arată urmele maternității. Are sânii umflați, cu sfârcurile moi de la hrănit un bebeluș nesătul. Abdomenul ei cândva plat are cute, urme și piele lăsată. Cearcănele de sub ochi trădează nopțile nedormite. Niciodată nu mi s-a părut mai frumoasă.

— Chiar că te iubesc, îi zic și, la acest moment, e adevărat.

— Știu. Urăsc ce ne-a făcut nouă Saltul, dar nu te urăsc pe tine personal pentru asta.

O strâng în brațe. Știu că sugarul va urla dintr-un moment în altul. Probabil că a trăit deja vreo 2000 de zile din viața sa, dar în curând se va trezi și va trebui să-i schimbăm scutecele.

Îi promit Laurei că, în zilele pe care le voi prinde după aceasta, o să încerc să mă port mai frumos cu ea și să petrec mai mult timp cu Jason. Ea se lipește mai tare de mine.

— Basistul lui Pagan? Pe bune?

Ea râde.

— Da, știu. Și câștigă chiar bine, nu va trebui să-ți faci griji pentru noi patru după ce mori.

Îngheț.

— Patru?!

— Doi, voiam să zic. Doi, eu și Jason.

S-a albit la față.

Mă ridic, nepăsător la goliciunea mea și fără să mă mai străduiesc să vorbesc încet.

— Ba ai zis patru.

Se ridică și ea. Începe să se îmbrace, cu capul plecat.

— Am vorbit prostii.

— De-aia ne-a eșuat căsnicia! De-aia ești mereu rece cu mine! De-aia se uită Jason ciudat la mine când e destul de mare cât să se întrebe cine naiba-s eu. Am tot așteptat să-mi zici de ce nu o să ne mai înțelegem, dar nu aș fi avut cum să aflu, nu? Curva dracului!

— Dar ce vrei de la mine, să rămân văduvă pe viață?

— Nu! Dar… ce naiba! Patru? Deci îi faci și lui un plod! Fată sau băiat?

— Craig, te rog…

— Băiat sau fată?

Deja sugarul plânge.

— Fată, scâncește Laura.

— Și pe el cum îl cheamă?

Nu că vreau să știu, dar trebuie să știu.

— David. O să-l cunosc la un an de la moartea ta. Nu-ți sunt infidelă cât trăiești!

— Ce porcărie!

Practic urlu la ea. Mi-am pierdut controlul, sunt atât de furios că nu mai văd bine și  simt nevoia să sparg ceva.

— După fiecare zi cu mine vine o zi cu el? Apoi iar cu mine, dar nu-s David, nu? De-abia aștepți să treacă zilele cu mine ca să te întorci la el! Nu-i așa? țip eu. Nu-i așa?

Plânge. Ar vrea să ajungă la bebeluș, dar stau eu între ea și ușă.

— Deci toți anii post-Salt trăiți cu mine înainte să dau ortul popii – eu sunt doar un inconvenient. Ceva prin care trebuie să treci ca să ajungi la cel cu care m-ai înlocuit și la cei doi copii minunați și…

Îmi pierd glasul.

— Dumnezeule. Jason îi zice tată.

Laura tremură și dă din cap.

— Nenorocitului ăla îi zice tată, nu-i așa? Eu-s mort și ticălosul apare și te lasă borțoasă și îmi fură fiul!

Se ridică în picioare, cu pumnii strânși.

— Știi ce?! Eu mai am de trăit mult mai multe zile decât tine, așa că mai slăbește-mă, da?

Dar nu o mai ascult. Deja pentru mine Laura e pierdută, a fost de când s-a pornit nebunia asta cu săritul prin timp. Măcar acum știu de ce: sunt doar o piedică în calea iubirii vieții ei. Ce mă roade cel mai tare e că fiul meu nu știe cum să mi se adreseze când mă vede pentru că are deja un tată. Nu-mi vine să cred cât de neatent am fost de nu am remarcat asta mai devreme.

— Și cum de eu nu am aflat? De ce nu mi-a zis nimeni?

— I-am rugat eu pe toți cunoscuții noștri să nu-ți spună despre viitorul meu. M-am gândit că nu o să te descurci cu așa ceva.

— Păi așa și e! Doamne, nevasta mea… mă înșală trans-temporal și băiatul meu nici nu crede că-s eu tac-su!

Azi ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă zi post-Salt. Ei bine, e cea mai nasoală.

 

Miercuri, 7 iunie 2017

De-abia așteptam, de atâta vreme, să ajung la ultima săptămână a vieții mele. Comparativ cu Ziua Unu au trecut luni de viață subiectivă, dar de atunci nu am mai putut să mă uit la nevastă-mea cu inima împăcată. Uneori știe de ce, alteori nu. Mă întreb câteodată dacă nu cumva purtarea mea de după ce am aflat de David nu e chiar sursa îndepărtării noastre, dar apoi mă contrazic singur: Laura a știut că va ajunge cu el cu mult înainte s-o ia razna căsnicia noastră. Mă doare mintea când mă gândesc, așa că nu o mai fac. Nu mai am decât un singur scop în viață. Unul singur.

E chinuitor să aștept toată ziua. Mă duc împreună cu Haggerty în niște misiuni PCP, dar sunt complet absent. Mă comport de-a dreptul aerian în timpul discuției noastre cu un tip care nu mai vrea să-și lase toată averea pentru caritate. Are în mână o broșură pe care scrie „Diverse alte acțiuni”. Haggerty îi explică faptul că, vrea ori ba, la sfârșitul zilei tot va dona banii. Așa s-a întâmplat de fiecare dată și așa va fi și-n continuare. Când individul se încăpățânează, Haggerty face el transferul bancar, ignorând protestele bărbatului.

Dar pe mine nu mă pasă.

Un singur scop.

În sfârșit se lasă seara. Îi zic lui Haggerty că mă duc acasă, dar de fapt mă îndrept spre Arhive. În cursul ultimelor luni subiective din viața mea, am tot căutat pretexte să trec pe acolo și să le studiez măsurile de protecție. E bine apărată, dar cum nu încearcă mai nimeni să intre fără voie, paznicii nu au avut vreodată necazuri reale și oricum știu deja că nici nu o să aibă. Așa că-s plictisiți, nepăsători și ușor de evitat.

Ora 8 seara. Conform programului, gardienii schimbă tura. Ca de fiecare dată, cei care ies din serviciu mai pierd vremea pe scările din față, așteptându-și înlocuitorii. Eu-s deja în spatele clădirii, ghemuit și holbându-mă la ceas. La 8 și 10, noul schimb resetează alarmele ca să se asigure că toți senzorii sunt în regulă, așa că sistemul e practic oprit vreo 35 de secunde. Folosesc intervalul acesta ca să sparg un geam de la subsol cu brațul înfășurat într-o haină și să mă strecor înăuntru.

Nu-mi ia mult să urc la etajul 4. Știu că senzorii de mișcare nu funcționează astă-seară, pentru că în urmă cu trei săptămâni mi-am folosit codul de PCP ca să programez un upgrade al sistemului în data de azi. Conform legii, deși ofițerii PCP au autoritatea să schimbe istoria, nu o pot face decât în situații de gravă urgență. Dar măi dă-le dracului de regulamente.

Intru cu ușurință în apartamentul Arhivarului-Șef. Doarme dus – acum două săptămâni i-am trimis o sticlă mare de whisky. Destul de scumpă cât să fie ispitit imediat să o bea, dar nu chiar atât de deosebită cât să o păstreze pentru vreo ocazie specială. Sticla goală e răsturnată pe o masă, iar sforăitul reverberează-n toată casa.

Pe noptieră văd registrul. Câteva clipe mă gândesc dacă nu ar trebui să caut arma crimei, dar îmi dau seama că probabil nu o ține aici. Așa că deschid catastiful la intrările pe săptămâna în curs. Fiecare zi are alocate două pagini pline cu nume, date și detalii. Pagina din partea stângă conține datele relevante. După cea de azi detaliile-s ceva mai sumare, dar nu cu mult.

Caut pagina cu 5 iunie. Da, iată-l pe Parkhurst. Nimic deosebit la notița despre el, dar nu cred că arhivarul ar fi atât de prost încât să încercuiască și sublinieze numele victimelor. Citesc detaliile din zilele de după 5 iunie pe care eu nu le-am trăit încă. La cele anterioare nu are rost să mă uit – știu deja că nu includ nume de victime. În mod enervant, nu găsesc nici un potențial candidat. Caut persoane care vor muri singure, dar nu e niciuna. Cel puțin până-n 12 iunie. Acolo găsesc o posibilă victimă, cu detaliile notate pe pagina din dreapta perfect caligrafiate. Copleșit de amărăciune, realizez că până să mor eu mai există doar o singură persoană care ar putea fi ucisă.

Eu însumi.

*

— Ce mama dracu’ mai vrei și tu?

Șeful pare sictirit. E târziu, 10 jumate seara. Cu mobilul la ureche, sunt ascuns într-o baie de la etajul 3 al Arhivelor și sper că nu mă aude nimeni. Nu vreau să șoptesc fiindcă s-ar prinde șeful că sunt undeva unde nu am dreptul. Mormăi ceva despre copilul care doarme și apoi vorbesc doar atât de tare cât îndrăznesc.

— Șef, ascultați-mă. Cred că știu cine l-a omorât pe Parkhurst.

— Aoleo, încă mai pierzi vremea cu asta? Nu-l vom prinde! Treci mai departe!

— Domnule, nu mai am mult de trăit, linear vorbind. Faceți-mi moftul ăsta, vă rog.

Se aude un oftat prelung, resemnat.

— Bine, zi ce vrei.

— Pe 12 iunie, când mor eu, vreau câțiva ofițeri PCP ascunși în zonă.

— Hai măi, Carter, știi că mori singur. Ți-am văzut pliantul. Nici măcar PCP nu poate schimba asta.

— Nu cer să fie schimbat ceva la moartea mea. Doar vreau să fie cineva prin zonă… în caz că-s următoarea victimă.

— Crezi că ucigașul va îndrăzni să atace un polițist?

— Păi de ce l-ar păsa ce meserie am? Tot ce-l interesează e că mor singur, dimineața devreme, într-un loc accesibil. Nu contează că-s de la PCP, știe că noi nu vom încălca regulamentele nici măcar pentru ai noștri.

— Nu, Carter, nici nu se pune problema. Nu se poate, îmi pare rău.

Îmi închide telefonul. Stau cu spatele lipit de-un perete acoperit cu gresie și chiuvete, îmi prind capul în mâini și gem, întrebându-mă ce mai rămâne de făcut. Și dintr-o dată mă prind.

 

Duminică, 11 iunie 2017

Conform broșurii mele, pe 12 iunie, dimineața devreme, o să traversez Piața Brunswick. La 3 noaptea, mai exact. E aproape 3 și-acum, dar cu o zi prea devreme. În seama de 10, Laura m-a întrebat de ce mi-am pus alarma atât de devreme. I-am zic că, înainte de-a muri, vreau să mă plimb pe străzile din Brighton, mai ales cam pe unde o s-o pățesc. Am pretins că-i un fel de perioadă de doliu pentru propria-mi pierire. Nu înțelege, dar mă lasă în pace.

Așa că iată-mă. E răcoare, mai rece decât e de obicei vara. Mă întreb dacă o fi de la încălzirea globală și realizez că nu am întrebat pe nimeni dintre cei care trăiesc mai mult dacă până la urmă se dovedește că teoria este adevărată sau nu. Îmi propun să întreb înainte să vină 12 iunie și să mi se termine zilele. De fapt, îmi dau seama că-s o grămadă de chestii despre viitor despre care nu m-am gândit să pun întrebări.

Mă așez pe-o bancă și privesc un taxi ce ocolește piața și iese prin Brusnwick Terrace.

Sunt înhățat.

Mă zbat și mă opun pe măsură ce atacatorul mă trage în spatele băncii. Cad pe gazon și aerul îmi țâșnește din piept. Poartă o glugă. O apuc și trag de ea ca s-o dau jos. Un cuțit se repede spre burta mea, dar mă feresc, îl apuc de braț și încerc să-l fac să-l scape. Ne rostogolim încolo și-ncoace peste iarbă, amândoi luptându-ne să ajungem deasupra.

Deodată este smuls de pe mine. Mâini puternice mă ajută să mă ridic.

Polițiștii de la PCP. Trei dintre ei îl țin pe răufăcător și el se zbate. Haggerty trage de glugă. Arhivarul-Șef.

— Te-am prins.

El scuipă spre Haggerty și se răstește:

— Încalci regulamentul! Nu aveți voie să fiți prezenți la moartea lui!

Eu chicotesc.

— Nu e momentul morții mele, prietene, ci cu o zi mai devreme.

Încremenește și face ochii mari.

— Cum?

— Nu-i luni, e duminică. Am rupt o filă din registrul tău, cea cu 12 iunie. Am modificat detaliile pentru 12 ca să pară că se petrec în 11.

— Ceee? Când?

— În urmă cu vreo câteva zile m-am strecurat în Arhive, am văzut că-s următoarea victimă și te-am făcut să crezi că mor azi, nu mâine. Așa că prietenii mei au putut veni fără să încalce vreo regulă. Mă rog, nimic major. Barry ar fi trebuit să fie la o naștere. Cum merge cu aia, Barry?

— Eh, o să se întâmple oricum, zice Barry și trage mai tare de brațul arhivarului. Mă îndoiesc să fie vreo schimbare doar pentru că-s eu aici și nu acolo.

— Vedeți, domnule Arhivar-Șef? Nu s-au afectat deloc liniile temporale. Deși ce se va întâmpla cu istoria după capturarea ta, asta nu știu. Poate că o să explodeze universul.

— Eliberați-mă! Că doar nu ar fi trebuit să fiu prins!

— Așa-i, dar în condiții speciale ofițerii PCP au dreptul să devize de la istoria acceptată, în interesul public. Nu am habar câți ar mai fi urmat să ucizi, dar cred că dacă ei vor muri cum ar fi trebuit de fapt, asta o să echilibreze cu vârf și îndesat efectele aruncării tale în pușcărie.

Haggerty se apropie.

— Arhivar-Șef Thomas Hague, te arestez pentru divergență agravată de la linia temporală acceptată, cel puțin trei acuzații de crimă și atac violent asupra unui polițist. Ai dreptul să nu declari nimic și orice declari azi ori în viitor poate fi folosit împotriva ta la proces. Hai să-l ducem la secție, băieți.

Scuipând și blestemând, arhivarul e luat pe sus. Rămânem în urmă doar eu și Haggerty, iar el exclamă:

— Nu-mi vine să cred! Chiar ți-a ieșit!

 

Luni 12 iunie 2017

Stau singur pe aceeași bancă de ieri, în Piața Brunswick. Mă rog, nu ieri pentru mine, dar pentru lume în general. În seara asta-i mai cald, însă o briză plăcută alunecă dinspre faleză și răcorește aerul. Mi-amintesc foarte clar arestarea Arhivarului-Șef și mă simt împăcat, chiar dacă nu mai am mult de trăit. O să mor singur, iar în viitor fiul meu o să-i zică tată unui tip pe nume David. Prinderea asasinului a demonstrat că viitorul poate fi schimbat – presa a făcut din asta un adevărat tam-tam – dar de anevrismul care mă va ucide nu am cum să fug. Mi-am petrecut ziua la spital cu analize, chiar dacă legea nu permite nimănui să-și fenteze moartea. Oricum, doctorii nu-s chiar așa de rigizi cu legile. Lucrurile s-au mai schimbat, pentru toată lumea. Nu totul deodată, firește, și nici în același ritm, ci treptat, dar sesizabil. Fiecare zi pe care am trăit-o de duminică încoace am petrecut-o fie la spital, fie cu Laura și Jason. Le-am spus totul, am încercat să uit de David și am reușit să petrec ore plăcute cu fiul meu, în puținul timp rămas pentru mine.

Până la urmă, doctorii nu au mai avut ce să facă. Problema din creierul meu e incurabilă. A meritat să încerc, oricum.

— Deci iar ai schimbat istoria.

E Haggerty. Se strecoară lângă mine pe bancă, gâfâind încetișor. Nu mă pot abține și-i zâmbesc.

— N-ai voie să fii aici, îi zic.

— Nimeni nu ar trebui să aștepte moartea singur.

— Cum va fi? Viitorul, adică?

— Ei, probabil că ai mai văzut câte ceva din el. Incert și ciudat. Nu-mi amintesc multe detalii, fiindcă se schimbă prea multe. Doar despre trecutul linear sunt sigur. Cred că așa a fost întotdeauna. Face viața mai palpitantă, la naiba. Nu mulți se mai stresează cu pliantele. Arhivele aproape că s-au închis. Arhivarul-Șef o să ia condamnare pe viață, mai mult ca sigur. Se pare că a ucis și înainte de Salt. Dup-aia s-a oprit o vreme, dar a descoperit ce să facă pentru a-și relua vânătoarea. O adevărată dependență, zic psihiatrii. Un căcăcios de zărghit, spun eu. Va trebui să fim atenți ca, atunci când trăiește zile dinainte de-a fi prins, să nu facă alte crime. Ar putea fi prima persoană arestată retroactiv!

Tace câteva clipe. După un timp, șoptește:

— Păcat că nu vei fi și tu la proces.

Ridic din umeri.

— Asta e. M-am împăcat cu ideea, să știi. Am făcut ceva important în viață, ce să cer mai mult?

— Cam așa-i.

— Dar ceva tot aș schimba…

— Măi băiete, dar mai lasă istoria în pace! Ție ce ți-a făcut de te tot iei de ea?

— Vorbesc serios, chiar e ceva.

— Ce?

— Data viitoare când ne vedem, poți te rog să-mi sugerezi să mergem undeva unde-i bună cafeaua?

Râde.

— Da, pot face asta.

— Păi atunci ne vedem ierimâine, îi spun.

— Ierimâine. Da, sună bine. Sigur. Ne vedem.

Stăm împreună în tăcere vreme de câteva minute nesfârșite.

Ceasul meu începe să piuie.

Dintr-o dată, așa cum stingi lumina de la un întrerupător, în mintea mea se lasă întunericul.


Solaris Rising The New Solaris Book of Science FictionTraducere de Miloș Dumbraci.
Povestire apărută în antologia „The New Solaris Book of Science Fiction” (2011).
Povestire publicată cu permisiunea scrisă a autorului.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!