2019

Ideea că nu astfel ar fi trebuit să decurgă lucrurile nu-i dădea pace deloc. Ted tastă cu frenezie. Se strădui să înlăture gândul și să se concentreze la deschiderea jurnalelor de activitate ale serverului. Faptul că managerul turei de noapte, Martin Pitt, îl urmărea de peste umăr îl încurca și mai tare.

— Unde-i doctor Schlimme? întrebă Ted.

— Vine încoace imediat după ce termină de verificat de la el, zise Martin și-l lăsă în sfârșit să-și vadă de treabă.

Într-adevăr, patronul agenției, geniul matematic dr. Ernesto Schlimme, avea acces la sistem de acasă si va verifica în paralel cu el. Ted se simțea ca un școlar cu tema făcută neserios, pe punctul de a fi controlat de profesor. Probabil că Schlimme se uita la același lucru precum el, chiar în același moment.

Avu nevoie de peste o oră ca să depășească toate capcanele hackerului și să poată înțelege cam ce se întâmplase. Breșa era serioasă. Ar fi putut să o considere, fără să greșească, o ștergere totală. Un coșmar pentru orice agenție de securitate, să se vadă în ipostaza de a-și anunța un client că cineva a trecut de cele mai bune măsuri defensive și a distrus totul, fără a întâmpina cea mai mică rezistență. Oricine făcuse așa ceva era atât de bun… nu, se corectă Ted, cine spărsese serverele ABO Pharmaceutical era dincolo de orice superlativ de pe lumea asta.

Sistemul de apărare construit de Ted ar fi trebuit ca măcar să încetinească orice atac până ar fi intrat el iar pe fir și l-ar fi combătut pe hacker direct. Dar agresiunea durase, după câte părea, numai două minute și spulberase cercetări și documente strânse vreme de douăzeci de ani.

Ted se mușcă de buză, frustrat. Încă nu simțea teamă față de consecințele breșei de securitate, fiindcă în orice realitate imaginabilă ea nu ar fi fost posibilă. Era de neimaginat.

Se cutremură și rămase pentru o clipă cu privirea fixă – în mijlocul resturilor codului se ascundea un comentariu care anunța… un pachet de date. O arhivă în așteptare, lăsată special pentru el? Notița discretă zicea: ”Ted, ia pachetul de date și rulează-l în Colectorul Temporal. Nu lăsa pe nimeni altcineva să-l vadă.”

Hackerul îi lăsase lui special, nu agenției, un pachet de date. Era ceva personal. Făptașul, oricine ar fi fost el, îl țintise pe Ted. Se abținu și nu se întoarse către camera din colț, care-i filma activitatea pentru șeful său. Dacă ABO Pharmaceutical urma să piardă miliarde și agenția să rămână fără unul dintre cei mai importanți clienți doar din cauza răzbunării vreunui hacker rival, Ted urma să se trezească într-un rahat mare, mare de tot.

Oare și dr. Schlimme ajunsese la fel de departe si descoperise secretul? Ted spera că mai există o șansă, cât de mică, să fie primul și singurul descoperitor al comentariului ascuns și al pachetului de date.

Își scoase laptopul personal, accesă rețeaua ABO, șterse comentariul lăsat de hacker pentru el și mută definitiv pachetul din cod, folosind opțiunea cut. Îl copie pe desktop în laptopul lui, fără să-l deschidă.

Verifică pe computerul agenției, activă softul Colectorului Temporal și-l lăsă să lucreze în fundal, în timp ce el căuta indicii. Își ridică laptopul și se mută pe cealaltă parte a biroului său, unde camera nu-i vedea ecranul. Opri conexiunea la rețeaua firmei.

Tresari când îi sună mobilul. Nu cunoștea numărul.

— Theodore Baines?

— Da.

— Domnule Baines, vă sun de la spitalul Mount Sinai ca să vă anunț că soția v-a intrat în operație.

— Cum?

— A fost o urgență. Intervenția tocmai a început…

Ted închise telefonul, puse laptopul înapoi în geantă și se grăbi spre lifturi. Ascensorul sosi la etajul său și-și deschise ușile. Schlimme păși în afară cu o expresie întunecată.

— Baines, care e situația? Ce a pățit cel mai tare soft de securitate din lume?

— E-o poveste lungă, dar pe scurt – se mai întâmplă și chestii nasoale. Am lăsat softul să facă verificări peste tot cât lipsesc eu…

— Unde?

— Soția, e la Urgențe, în operație…

Ted încercă să intre în lift, dar șeful său îl împinse înapoi. Ușile ascensorului se închiseră. Ted se abținu de la a-l lovi pe bărbat, așa cum îi spunea instinctul.

— Nu mă interesează nevastă-ta. Acum prioritatea zero este agenția. Nimic altceva.

— Trebuie să mă duc să discut cu doctorii ei.

— Nimic altceva, Baines. Când te-am angajat ți-am zis că slujba e pe primul loc. Înainte de mămica, nevasta, copiii sau câinele. Ce se întâmplă aici este și va fi mereu prioritatea zero.

Ted simți cum îi crește furia în piept și-l sufocă. Făcu un pas lateral.

— Chiar acum, dr. Schlimme, pentru mine slujba a trecut de la prioritate zero la nu mă interesează. Consideră această discuție ca fiind demisia mea.

Îi întoarse spatele și luă celălalt ascensor.

*

— Soția dumneavoastră este la Reanimare. O s-o ținem acolo cinci ore, sub observație, apoi o mutăm într-o rezervă obișnuită. Mâine dimineață o externăm.

— Dar ce s-a întâmplat? Aseară nu avea nimic.

— Domnule Baines, soția dumneavoastră a avut o altă ocluzie intestinală. Mă tem că e ultima operație. Nu va mai suporta încă una la fel.

— Deci îmi spuneți că… adică ea, dacă…

— În cazul altei ocluzii, operația ar ucide-o. Ar fi bine să vorbiți și cu oncologul ei. I-am trimis rezultatele și concluziile operației mele.

— De ce?

— Știați, desigur, că soția are o tumoare în intestinul gros.

— A avut, dar i-au extirpat-o…

— Din nefericire, are colonul plin de polipi. S-a răspândit cancerul. Asta e ce a cauzat cea mai recentă ocluzie.

Ted îl privi lung pe doctor.

— Domnule doctor, cât mai avem? bâigui până la urmă.

Înainte de a răspunde, medicul făcu o pauză de câteva secunde.

— Trei-patru luni, aș zice. Îmi pare rău.

Ted făcu un pas înapoi și se sprijini de perete. Știuse că va auzi această replică la un moment dat. Ceea ce nu însemna că se simțea pregătit pentru așa ceva. Era aproape 7 dimineața, după o noapte nedormită și grea, plină de vești groaznice și necazuri. Nu se mai putea întoarce la agenție după ce-și dăduse demisia, dar nici în apartamentul pustiu nu-i venea să meargă.

Se târî până la bufet și-și turnă o cafea. Își alese o masă la geam și scoase laptopul. Avea nevoie să-și ocupe mintea, altfel ar fi luat-o razna și asta ar fi distrus-o pe Julie și mai curând. O mai avea alături de el pentru încă trei, poate patru luni. El…

Ted izbucni în plâns.

Nu veni nimeni să-l deranjeze. După o oră, rămase fără lacrimi. Trebuia să se gândească la altceva. Da, să se concentreze asupra nemernicului care-l lăsase fără slujbă. Și care-l va duce în fața judecătorului, ca să fie distrus atât financiar, cât și profesional.

Pachetul îl aștepta pe desktop. Notița spusese că trebuie deschis și rulat în softul său. De-abia la acest moment realiză cât de ciudat era mesajul. În afară de el și dr. Schlimme, nimeni altcineva nu știa despre arma lui secretă, Colectorul Temporal.

Crease acest program pentru activitățile sale de securitate. Era un instrument de extragere, cu scopul de a aduna reziduurile rămase pe servere sparte. Un hacker bun ar fi lăsat tot felul de date fără sens, care să se contrazică tot timpul și să indice multiple direcții false, așa că de obicei informațiile înregistrate în jurnalele de activitate ale serverelor erau inutile. Colectorul Temporal scotea la iveală toată istoria fiecărui bit de informație, fiecărei piese de cod, și o reconstituia. Folosea un algoritm scris pentru a extrapola părțile prea distruse și a descifra părțile unde codul fusese prea amestecat. Să detecteze datele false și, până la urmă, să sincronizeze totul și să contureze o schiță a informației reale.

Dar acum, notificarea secretă însemna că un hacker spărsese cumva laptopul personal al lui Ted și accesase Colectorul Temporal, ceea ce era o performanță chiar mai impresionantă decât pătrunderea în serverele ABO. Un astfel de hacker folosea practic soft și hardware care nu ar fi trebuit să existe încă.

Ted deschise pachetul – sute de pagini de cod. Răsfoi prin el, dar după câteva zeci de pagini renunță. Habar nu avea la ce folosea. Nu mai văzuse limbajul vreodată. Se cutremură – în funcție de utilitatea, sau nu, a noului limbaj, hackerul era fie geniu, fie nebun. Dar de ce să i-l dea lui Ted?

Se holbă o vreme la ecran. Pierduse totul, nu? Așa că nu mai aveau ce să-i ia.

Ted copie tot documentul în interfața Colectorului Temporal. Setă parametrii la reconstrucție temporală minimă, decodare maximă. Apăsă Enter.

Softul își rulă liniile de cod, una câte una. Foarte încet. Ted oftă și conștientiză că e lihnit de foame. Da, se hotărî, ar cam fi vremea pentru micul dejun; se ridică, lăsând programul să-și vadă de treabă.

După aproape două ore, Colectorul Temporal ajunse la ultimele linii din codul necunoscut și, dintr-o dată, rândurile se încețoșară și fereastra în care erau afișate se distorsionă. Se topi și transformă, cu șiruri de litere și cifre mișcându-se pe traiectorii circulare și rotindu-se tot mai iute, iar codul se metamorfoză sub ochii lui și se desfăcu așa cum nu ar fi trebuit să o facă nici un cod.

Semăna foarte tare cu o simulare digitală a unui vârtej. Biți propulsați la viteze tot mai mari. Ted fu copleșit de revelație – dacă arunca frânturi de particule virtuale cu viteze mari, atunci era un fel de accelerator virtual de energie înaltă, o centrifugă. Știa că un accelerator de particule din lumea reală avea cam un kilometru și jumătate în diametru, însă digital putea fi redus la vreo doi centimetri de… nu, gândul în sine era ridicol.

Disciplinat, softul afișă: ”progres 99%”, iar el se înecă de disperare și râs când ecranul îngheță cu tot ce afișa. Se ivi un câmp gol, nimic mai mult decât un spațiu printre liniile de cod, cu simbolul cursorului clipind enervant.

Ted îl fixă cu privirea. Scrise 1 în câmpul liber. Acesta respinse inputul și se goli din nou. Tastă 2. Același rezultat. Încercă 0. Nimic. Prea multe variabile. Ar fi putut să-și petreacă viața întreagă încercând toate combinațiile posibile de taste și tot să nu nimerească. Și-atunci, oare de ce avea nevoie softul? Clar nu de o parolă. Programul accelerase biții până la punctul de îngheț… înghețaseră în timp. Da, da, oare Colectorul Temporal reușise să oprească acțiunea de accelerare prin decodarea unui moment exact din timp, identificat în istoria acceleratorului?

Avea deci nevoie de un reper temporal. Dar nu voia să riște cu ceva atât de apropiat încât… încât să declanșeze ce naiba s-o fi întâmplat cu serverele ABO Pharmaceutical. Avea nevoie de un moment atât de departe în trecut încât acceleratorul să nu fi existat încă.

Scrise 1982, anul nașterii sale. Câmpul dispăru și codul începu iar să se rotească, cu o velocitate dincolo de capacitatea de percepție a ochiului uman. După aceea încetini tot mai mult, până ajunse să se miște la ralanti.

Se opri și afișă o pagină care nu părea potrivită… nu acestor vremuri. Ecranul rămase negru. Apoi răsări un logo purpuriu, un vultur cu o mânușă în gheare și cuvintele ”Defense Communication Agency” în jurul său. Toate compuse din simboluri de pe taste.

Sub logo, un meniu scris în principal cu verde. Afișa Net Commands într-o linie de cod din colțul stânga sus, cu albastru închis, iar după aceea data de 28 martie 1982, într-o a doua linie albastru închis. După care o listă de câteva opțiuni cu verde, fiecare pe rândul său: ”P” pentru pauză, (SPACE) pentru renunțare, CTRL-O pentru Sprijin Online, ·W· pentru fișierul meniului de comenzi extinse, ·T·ransfers, ·· pentru programe online, ·D·efaults, ·G· pentru fișiere.

Următoarea linie de sub meniul verde era purpurie, ca și logo-ul, și spunea ”Directorul ARPANET”. ARPANET – Advance Research Projects Agency, Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată, după cum își amintea din primii ani de școală.

Părea străveche, precum… da, își aminti Ted… ca meniurile din urmă cu 50-60 de ani. Ce naiba era chestia asta?

Ted reciti toate comenzile afișate și tastă W. Pagina clipi și dispăru, înlocuită de un director rădăcină, care pornea cu numărul 1982 și oferea patru opțiuni: ARPANET, BITNET, CSNET și EUnet.

Cele patru rețele disponibile în 1982, înainte de internetul actual. Sorbi niște cafea și chicoti – dacă… încerca să folosească una dintre acele adrese străvechi de mail?

Se întoarse la ARPANET și deschise directorul ARPANET. Iat-o, lista tuturor persoanelor care aveau adrese de mail în 1982. Bineînțeles, aveau afișate toate detaliile: adresa fizică, numărul de telefon, poziția oficială din rețea, la majoritatea fiind cele ale serviciilor reale, în universități sau instituții guvernamentale. Pe atunci chiar aveau încredere unii în alții, se gândi Ted. Pe de altă parte, erau mai puțin de o sută și destul de probabil se cunoșteau personal între ei.

Trimise un mesaj – Salut, sunt Ted – spre una dintre adresele de mail, iar protocolul urmă toți pașii standard în 1982. Un minut, două, trei și nimic. Mai sorbi niște cafea și se uită la ceas. Nu mai avea mult până s-o poată vedea pe Julie. Se întoarse către laptop. Gata cu jocul acesta stupid. Dar iată că venise un mesaj de răspuns: Salut, Ted. Nu-ți găsesc adresa electronică în director. Cine ești?

Informațiile despre persoană erau ordonate în cinci linii scrise cu roșu: ID-Mesaj, Cale, Data, Subiect, Expeditor. Mesajul propriu-zis apărea cu verde, precum meniul din josul său, care avea nu mai puțin de 14 opțiuni. Chiar că le plăceau meniurile în anii 80.

Apăru un alt mesaj și îl deschise: Aici Departamentul de Apărare al SUA. Ați produs o breșă în DARPANET. Rămâneți pe loc, vă rugăm. Venim să vă ridicăm.

DARPANET – Defense Advance Research Projects Agency, Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată din Apărare, sora militară a ARPANET.

Ted se înroși la fașă și se simți de parcă urma să facă un infarct. Sorbi niște cafea și se înecă cu ea.

Apăsă ESC, dar degeaba. Apoi își aminti, apăsă SPACE și se întoarse în prima fereastră neagră, cea cu meniul albastru și verde. Opri conexiunea la internet.

Chiar accesase DARPANET-ul original?

Îl căută pe Google și descoperi că DARPANET fusese închise de peste patru decenii. Căută apoi și persoana căreia îi trimisese mesajul. Fusese un colonel din armata americană, mort de 14 ani. Doamne-Dumnezeule! Cum naiba comunicase cu cineva din 1982? Doar dacă o făcuse în… 1982! Iar aceasta era… Era imposibil.

— Domnul Baines?

— Da?

Își închise laptopul, cu un gest automat. O infirmieră îi zâmbea, amabilă.

— Soția dumneavoastră se află în camera 605. S-a trezit.

 

Când a ajuns el, Julie nu mai era trează. Epuizată și sedată, adormise la loc. Ted se așeză în scaunul de lângă patul ei și zăbovi acolo multă vreme. Privind-o cum respiră. Încă patru luni de respirat. Alungă departe gândul acela. Va trebui să-i facă restul vieții măcar plăcut. Fără lacrimi, fără disperare. Astea puteau veni după.

Scoase laptopul și se uită la interfața Colectorului Temporal. Cel mai probabil avea de-a face cu o farsă. Poate că dăduse doar peste urmașii din prezent ai proprietarului acelei adrese vechi de mail. Doar o singură cale de a verifica – să-și trimită lui însuși un mesaj în trecut și să vadă ce se întâmplă. Dar dacă-și putea contacta sinele trecut, nu ar fi știut deja?

Nu ar fi fost deja conștient de – în fine, hai să-i spunem pe nume – călătoria în timp? Cum funcționa?

Ted se strâmbă și încetă să se gândească la așa ceva. Scrise un mesaj care explica pe scurt ce tocmai se întâmplase și atașă pachetul de cod. Alese să o trimită la o adresă de mail pe care și-o personalizase și setă timpul cu două zile mai devreme. Apăsă ENTER.

Îi veni să leșine, iar lumea se topi în jurul său. Din bezna ce o mărginea străluci lumina puternică a soarelui matinal, prin fereastra camerei de spital. Ted înghiți în sec. Știa.

Știa despre posibilitatea de a călători în timp, de două zile deja, de când primise mesajul de la sinele său viitor! La acest moment, sinele său prezent. Și mai știa și că-și scrisese lui din trecut, pe când era o versiune care nu știa… Dumnezeule, trase din nou aer adânc în piept, chiar funcționa!

Și-acum, ce era de făcut?

Julie gemu în somn. Se ridică și-i îndreptă câteva șuvițe de pe frunte. O sărută și zâmbi. Dragostea sa încă mai era acolo, alături de el. Știa acum la ce să folosească saltul în timp.

Se întoarse la laptop, șterse ce scrisese în rubrica timp și tastă 2039. Turbionul de cod îi înghiți ecranul vreme de câteva clipe, iar când se opri, totul devenise alb. Încercă să dea clic oriunde pe ecranul gol, dar nu era nimic de accesat. Deschise în altă fereastră același mail personalizat și scrise un mesaj despre cancerul Juliei și că are nevoie de tratament din viitor. Introduse codul sub contul de mail și setă data destinației la 2039. Apoi execută comanda.

Mesajul nu poate fi livrat. Eroare permanentă.

Șterse iar data și scrise 2029. Ecran alb, nimic accesibil. 2020, doar un an în viitor. La fel.

Simți cum lacrimi de frustrare și furie îi potopesc ochii. Cum era posibil așa ceva? Era primul din istorie care să realizeze călătoria în timp, dar nu putea accesa viitorul, viitorul său propriu? Cine a stabilit o regulă atât de idioată? Sigur nu el, că doar știa mizele. Mailul său personalizat avea un mesaj nou.

Știu că ai încercat să mă contactezi, deci ai descoperit BAITT. Dar nu e posibil ca tu, din trecut, să accesezi direct viitorul. Am creat un forum unde îți poți scrie întrebările și o să le văd. Intră pe acest link.

Câmpul adresei era gol.

Ted aproape că pufni în râs. De-abia își putea controla entuziasmul. Deci mai exista o șansă pentru Julie. Intră pe link și se înregistră ca să acceseze forumul. Era singurul membru.

BAITT? Fu prima sa întrebare, deși fierbea de nerăbdare.

Bit Algorithm Internet Time Travel, Călătoria în Timp pe Internet cu Algoritm de Biți. Eu am inventat termenul, nu demult. Tu poți să începi să-l folosești mai devreme.

Cred că știi de ce te-am contactat. Am nevoie de tratament pentru cancer. Moare Julie, scrise și ezită. Să ceară și altceva? Nu, desigur că nu. El din viitor va ști tot ce cunoaște el. Mesaj nou în mailul personalizat: Din nefericire, tot nu avem încă așa ceva. Julie a murit oricum. O să întreb și mai departe în viitor.

— Ted?

Sări din scaun. Julie se trezise și surâdea, slăbită. Îi luă mâinile în ale sale și i le sărută.

— Cum te simți, iubire mică?

— Obosită și amețită.

Își linse buzele uscate. O ajută să bea niște apă și o acoperi din nou.

— Trebuie să mai stăm câteva ore aici, apoi te iau acasă.

— De ce nu ești la muncă? Nu aveai o urgență?

— Tu ești singura mea urgență. Ți-e foame?

— Nu. Sunt doar obosită.

— Atunci mai dormi. Sunt aici dacă vrei ceva.

Îi sărută fruntea și-o mângâie până adormi. Julie a murit oricum. Mesajul său din viitor, cu 20 de ani mai târziu. Va avea posibilitatea de a călători în timp și nu va face nimic să o salveze? Va aștepta ca Ted din trecut să ceară el un tratament pentru cancer? Nu, ceva nu era în regulă. Se întoarse la laptop. Tot nu deslușea cum funcționează călătoria în timp. În urmă cu două zile, inițial nu avea habar, iar după ce se contactase singur știa. De parcă… de parcă ar fi creat o versiune nouă, diferită, a vieții sale. Într-una aflase de dimineață despre saltul temporal. În cea nouă, știa de două zile. Schimbase trecutul și, odată cu el, absolut totul. Deși încă își amintea și primul trecut.

Poate că Ted de peste 20 de ani va fi limitat de niște cunoștințe diferite și de-o versiune a istoriei care nu-i permitea să descopere leacul pentru cancer prin salt temporal, dar acum, cu lucrurile puse în mișcare de Ted din 2019, totul s-a schimbat/se va schimba. Avea un mesaj nou în mail.

Salut, Ted, unul dintre ego-urile mele trecute mi-a cerut tratamentul pentru cancer.

Ted scrise pe forum: Din ce an îmi scrii? și primi un răspuns imediat: 2059.

Ted actual: Ai spart vreodată, de-a lungul vieții tale, serverele ABO Pharmaceutical și le-ai distrus ca să-mi trimiți pachetul de date despre saltul în timp?

Ted din 2059: Da, eu ți-am lăsat pachetul, dar nu am spart serverele. Doar am profitat de haosul și distrugerea de moment.

Ted actual: Ai leacul pentru cancer?

Ted din 2059: Ne/te/mă va costa 7.248.000 dolari. Nu am o asemenea sumă, dar o poți obține tu. Îți dau un cont în care să-i depui. Un cont pe care să-l acceseze ei ca să retragă banii la schimb pentru tratament.

Ted actual: Nici eu nu am atâta bănet, după cum știi.

Ted din 2059: O să-ți trimit informațiile necesare pentru a obține banii. Nu o să te mint – va trebui să acționezi ca hacker, este ilegal și periculos, dar e singura cale prin care să facem rost de ei. Te bagi?

Ted lăsă laptopul deoparte. Se ridică și se învârti prin cameră. Ted din 2059 vorbea de parcă trăia într-o realitate în care nu obținuse banii. Un bărbat care nu avea habar dacă Ted cel actual va face tot ce era necesar ca Julie să supraviețuiască. Deci, în realitatea lui Ted 2059, Julie tot murise. Ce era în neregulă cu toții viitorii Ted? Că doar era vorba de Julie. Ar fi făcut moarte de om pentru ea și ar fi dat orice, chiar și propria viață.

Firește că o să accept.

*

Conform lui Ted din 2059, fostul său patron, dr. Ernesto Schlimme, va fi dovedit în viitor drept primul hacker din istorie, pentru că furase de la interlopii din Atlantic City, printr-o schemă vicleană de hacking și phreaking de prin anii 80. În 1984, peste 20 de milioane de dolari fuseseră mutați din seifurile cazinoului într-o bancă, depozitați de un capitano al mafiei, Don Lorenzo de Montevideo, într-un cont ce nu era deținut de ei. O oră mai târziu, când descoperise că ordinul de a depozita banii în acel cont nu venise de la boșii din Chicago, Don Lorenzo se întorsese la bancă, însă contul fusese deja închis și suma transferată de câteva ori prin câteva zeci de conturi offshore. Altfel spus, pierduți fără urme.

După câte se părea, în viitor, la câțiva ani după decesul lui Schlimme, cei de la FBI lămuriseră în sfârșit misterul și făcuseră legătura dintre prima hackereală din istorie și un matematician care folosise computerul din laboratorul Universității din Oxford pentru a declanșa mecanismul ce-l înșelase pe Don Lorenzo și apoi comunicase de la o distanță sigură cu banca.

Ted primi ce avea nevoie, de la sinele său viitor. Contul bancar al lui Schlimme și parola. Tot ce avea de făcut era să transfere banii printr-o serie de conturi indicate de Ted cel viitor. Simplu, aparent.

Julie dormea încă. Doctorul venise să o verifice și plecase mulțumit. Încă patru ore și vor putea pleca acasă. Ted merse la bufet și luă încă o cafea.

Când accesă contul lui Schlimme, rămase blocat pentru o clipă – suma totală era de fix 7.248.000 de dolari. Cei din viitor știau exact ce bani mai avea Schlimme la acel moment și doreau să-l lase fără ultimul cent. În fine, nu că l-ar fi interesat. Tot ce conta era să o salveze pe Julie.

Mută banii în primul cont și apoi declanșă întreaga serie de transferuri care să-i ascundă.

*

Mobilul lui Ted vibra pe măsuța de cafea. O pupă pe Julie și verifică cine-l suna.

— E Martin. Revin imediat.

Așteptă până ea aprobă din cap și se mută în bucătărie.

— Ted, mă văd nevoit să te rog să revii la birou –

— Martin, mi-am dat demisia –

— Știu, dar se derulează o anchetă și trebuie să vii pentru un interviu.

— Mi-am lăsat softul personal să caute urme în serverele ABO. Știe dr. Schlimme la ce mă refer. În raportul softului o să găsiți tot ce aveți nevoie pentru anchetă.

— Nu-i vorba de asta. Investigația se referă la contul bancar al lui Schlimme. A declarat poliției că i l-ai spart, i-ai furat banii și are dovezi. Au acceptat să discute cu tine aici, în prezența noastră. Ești programat mâine la 8 dimineața.

— Ce, cum? Dr. Schlimme are dovezi că i-am furat eu banii?

— Da, și eu îl cred. Așa că dacă știi care ți-e interesul ar fi bine să te prezinți mâine. Dacă nu, te va aresta poliția. Au deja mandat pe numele tău. Să vii singur, de bunăvoie, este tot ce am putut obține pentru tine.

Ted se întoarse în sufragerie. Julie încă se mai uita la televizor. I se rupea inima că tocmai acum trebuia să facă ce avea de făcut.

— Julie, iubire, am puțină treabă.

— Ceva în neregulă, ursulețule? Trebuie să te duci la birou?

— Nu, nu astă seară. Dar am ceva urgent de făcut de acasă.

— Sigur, nu-i bai, eu sunt în regulă.

Îi surâse și-i făcu semn să iasă din încăpere.

El își deschise laptopul pe masa din bucătărie. Cum să fi știut Schlimme că el i-a furat banii?

Ted scrise din nou parola de acces la rețeaua agenției. Nu mai era bună. Evident, Schlimme îi revocase accesul. Ce să se fi – ? Îngheță. Cu o zi înainte, lui Ted îi trebuise o oră ca să descopere pachetul de date despre saltul temporal ascuns în serverul ABO. Dr. Schlimme era unul dintre hackerii pionieri ai lumii. Dacă pentru el durase mai puțin de-o oră? Dacă găsise și el pachetul de date cu saltul temporal? Atunci Ted dăduse de dracu.

Și Ted și Schlimme descoperiseră călătoria în timp, în ultimele 24 de ore. Dacă Ted ar fi descoperit-o mai devreme, fără să lase vreun indiciu care să-l avertizeze pe fostul său șef, totul ar fi mers mult mai ușor. Fără complicații.

Ted îi scrise un mesaj sinelui său din urmă cu trei zile, cel cu care testase teoria călătoriei temporale. Îi explică tot ce se întâmplase și ce avea de făcut imediat. Trimise toate detaliile despre schema de spart contul și transfer, ca și modul de a discuta cu viitorii Ted. Apăsă Trimite și răsuflă zgomotos. Se lăsă pe spate în scaun; bezna se pogorî peste el și deschise gura să urle.

2019 – cu trei zile mai devreme

Era prea mult. Ted închise mesajul care susținea că vine din viitor și-și aminti să respire. Știa că ar fi trebuit să ia lucrurile ca atare, dar avea nevoie să disece conceptul de călătorie în timp și tot ce ținea de el. Salt temporal pe internet. Atât de multe aspecte de luat în calcul, atâtea implicații. Dar nu în birou, unde era supravegheat. Ted își ridică laptopul și merse către lifturi.

— Mă duc să mănânc de prânz, spuse tare ca să-l audă toată lumea, inclusiv șeful său, dr. Ernesto Schlimme, care se uită la el pe deasupra monitorului.

Cineva îl enervase chiar tare pe Schlimme de dimineață, se gândi Ted, simțind cumva senzația neplăcută că el e ținta. Mai mult ca sigur, se comporta paranoic fiindcă știa ce știa.

Comandă un espresso la cafeneaua de vizavi și-și porni laptopul pe o măsuță izolată într-un colț. Primi un nou mesaj de la sinele său viitor. De data aceasta din viitorul de peste trei zile.

Îl citi dintr-o privire, apoi îl reciti, lent. Gândindu-se la implicații. Se cam îngroșa treaba. Îngheță. Doamne, Dumnezeule! se gândi. De-aia se holba Schlimme la el – fusese și el avertizat de sinele său viitor. Bătrânul matematician se pregătea pentru război, cu aceleași metode.

Dacă era adevărat, era compromis și acest prezent. Trebuia să mute totul și mai devreme, cu speranța că îl va devansa pe Schlimme. Copie mesajul de la Ted din viitorul de peste trei zile, într-un alt mesaj, nou. Adăugă și mesajul de la Ted de peste două zile. Își scrise apoi propriile motive pentru a acționa astfel și se gândi când să-l trimită. De data aceasta, patru zile în trecut.

Ce s-a întâmplat, se va întâmpla cu Ted de peste trei zile, după ce a trimis mesajul și după ce el va schimba acum tot cursul evenimentelor? O versiune nouă de realitate. Și cu el ce se va întâmpla după ce va trimite mesajul spre sinele său trecut?

Observă că dr. Schlimme, însoțit de doi polițiști, traversa către cafeneaua unde se afla Ted. Schlimme își trimisese un avertisment! Ted apăsă Trimite.

Nu se mai afla în cafenea și se lăsa întunericul. Deschise gura ca să urle.

2019 – cu o săptămână mai devreme

Deja era prea mult. Ted închise mesajul care susținea că vine din viitor și-și aminti să respire. Știa că ar fi trebuit să ia lucrurile ca atare, dar avea nevoie să disece conceptul de călătorie în timp și tot ce ținea de el. Salt temporal pe internet. Atât de multe aspecte de luat în calcul, atâtea implicații. Dar nu în birou, unde era supravegheat. Ted își ridică laptopul și merse către lifturi.

— Mă duc să mănânc de prânz, spuse tare ca să-l audă toată lumea, inclusiv șeful său, dr. Ernesto Schlimme, care se uită la el pe deasupra monitorului.

Cineva îl enervase chiar tare pe Schlimme de dimineață, se gândi Ted, simțind cumva senzația neplăcută el este ținta. Mai mult ca sigur, se comporta paranoic fiindcă știa ce știa.

Ted intră în lift și-și aduse aminte de mesaj – Schlimme era iar pe urmele sale!

La naiba! Se mișca în tandem cu Ted! Trebuia să… nu, cafeneaua nu era un loc bun, conform mesajului. Să se ascundă până la găsirea unei soluții mai bune.

Merse la biblioteca publică și-și puse laptopul pe o masă. Ar fi trebuit să aibă la dispoziție minim o oră până să se prindă Schlimme. Individul avea acces la tot felul de servicii publice de supraveghere. Părea că toți din poliție aveau câte o datorie la el.

Trebuia să se miște repede. Să facă ceva înainte ca inamicul să găsească o cale de a-l lovi. Mai ales că acum avea și el acces la călătoria în timp și putea contacta trecutul ca să-l încurce pe Ted în descoperirea sa. Amintindu-și de trecutul său de hacker cu program întreg, realiză că exista un risc real de a se trezi peste o zi prin vreo pușcărie, fără să mai aibă habar despre saltul temporal.

Ted zâmbi – se afla într-o bibliotecă publică, deci avea la îndemână foarte multe informații. Accesă arhivele online ale bibliotecii și investigă ce știe exact despre un anume dr. Ernesto Schlimme. Sinele său viitor spusese ceva despre prima acțiune de hacker din istorie. O lovitură împotriva mafiei din Atlantic City. Don Lorenzo cumva. Da, păi ia să aflăm ce s-a întâmplat atunci.

1988

Theodor Baines pedala pe bicicleta lui micuță, ceva mai jos pe stradă față de casa părinților săi. Era o zi toridă și umedă de vară. Băiatul avea șase ani și pedala singur.

Tânărul Ernesto Schlimme porni motorul Fordului său cafeniu. Îl identificase corect pe băiatul de pe bicicletă drept ținta sa și știa că pentru a avea un viitor mai bun trebuia să scape de copil. Observase că băiatul se îndepărta de casă până la prima intersecție, apoi revenea. Așa că așteptă până copilul de șase ani opri în fața casei, coborî de pe bicicletă, o întoarse înapoi către stradă și se urcă din nou pe ea.

Băiatul pedală pe stradă, acumulând viteză. Ernesto părăsi curba. Era atât de cald încât strada era pustie. Se uitase și la ferestrele caselor și nu îi privea nimeni. Acceleră și-l prinse din urmă pe micul Ted.

1984

Ernesto Schlimme se uită cum ajunge la bancă și ultimul ordin de plată și-și trosni degetele. Rânji satisfăcut. Peste doar câteva ore comenzile vor fi executate și întreaga sumă va ajunge în contul său bancar final. Nu vor exista urme.

Începu să șteargă datele din computerul universității, ca să nu poată face nimeni vreodată legătura cu el. Dacă ar fi găsit careva informațiile din acest calculator, el ar fi încasat o ditamai pedeapsa cu închisoarea. Ca să nu mai vorbim de mafie.

Înainte să șteargă chiar și primul rând, ușa laboratorului se trânti la perete și niște agenți FBI se năpustiră înăuntru, strigând la el. Se holbă la ei, șocat.

1988

Fordul cafeniu prinse viteză și se apropie de Ted. Copilul auzi uruitul motorului și remarcă umbra uriașă crescând în oglinda retrovizoare. Țipă înspăimântat și se opri, alunecând. Bicicleta zgârie asfaltul. Se ridică în picioare, cu genunchii însângerați, și privi în spate. Nici o mașină. Strada era pustie și tăcută. O zi liniștită, fierbinte, de vară.

2019

Ted reciti versiunea nouă a mesajului despre bani. În ultima realitate alternativă, Ernesto Schlimme fusese asasinat de mafie în închisoare. Toți banii furați rămăseseră neatinși. Tipii din viitor care aveau leacul pentru cancer cereau acum toată suma, nu doar cei 7 milioane inițiali. Ted accesă contul și transferă banii, la fel ca și prima dată, în versiunea originală a… se opri și-și mușcă buza. Pentru că-și amintea toate versiunile trăite, pentru el aceasta era cea originală. Dar cine știe câte alternative existau dacă și alții aveau acces la saltul temporal? Era periculos…

Transferă suma și așteptă. Își așteptă sinele viitor să-i trimită indicațiile de tratament și așteptă clipa când vor începe ultimele patru luni de viață pentru Julie. Așteptă prima clipă când va începe noul viitor al Juliei.

*

Dragă Ted, mă doare sufletul să-ți spun că nu există leac pentru cancer. Nu a existat vreodată și nu se va descoperi niciodată. O să înțelegi când o să ajungi în momentul potrivit. De-aia trecutul nu poate accesa direct viitorul. Trecutul nu trebuie să știe când se vor întâmpla unele evenimente. Ar trebui să-și trăiască prezentul cât mai bine.

Știu că îți va fi greu să înțelegi și o să dureze mult până o să îți revii după pierderea Juliei, dar, crede-mă, o să îți revii.

Banii i-ai transferat pentru noi. Pentru tine. O să ai acces la ei după ce treci peste pierdere și o să începi să-ți reconstruiești o viață. Ai încredere în mine. Știu când se va întâmpla asta. Încă o dată, îmi pare rău că a trebuit să acționez așa, dar am făcut-o pentru amândoi.

2022

La fix trei ani după înmormântarea Juliei, Ted primi banii. Studie limbajul viitor de internet primit prin pachetul de date și evită cu grijă orice alt contact cu sinele său viitor. Știa că toți Ted din viitor îi voiseră binele, dar oamenii se schimbă în timp și nu-i plăceau schimbările pe care le observase. Îl ura mai ales pe Ted din 2056, care folosise momentul în care se sfârșea viața Juliei pentru a-l păcăli pe el să fure banii.

Dar nu era totul pierdut. Putea remodela trecutul de oricâte ori avea nevoie. Va găsi până la urmă o cale spre salvarea Juliei și o versiune de realitate în care ea nu va muri.


Povestire tradusă din limba engleză de Miloș Dumbraci.
Povestire publicată cu permisiunea scrisă a autorului.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!