Moon (2009) este un film despre ce se întâmplă când mașinăria îți mestecă spiritul și îl scuipă afară sub formă de deșeu corporatist. Este debutul lui Duncan Jones și, sincer, e un miracol că a reușit să facă un film atât de uman într-un decor atât de steril.
Sam Bell (Sam Rockwell, într-un rol pe care trebuia să scrie Oscar cu litere de-o șchioapă) este la finalul unui contract de trei ani pe Lună. Extrage Heliu-3 pentru a rezolva criza energetică a Pământului. E singur, are doar un robot cu voce de Kevin Spacey (GERTY) drept partener și se uită la înregistrări vechi cu familia.
Dar aici intervine cinismul ăla pur, marca sci-fi de modă veche: corporația nu te vede ca pe un om, ci ca pe o piesă de schimb. > „Helping you is what I’m programmed to do.” – spune GERTY.
Cât de mult seamănă replica asta cu „standardele de comunitate” sau cu mesajele de suport clienți ale giganților tech de azi? GERTY nu e nici bun, nici rău; e doar o interfață. Iar Sam descoperă, în cel mai brutal mod posibil, că propria lui identitate e doar o linie de cod într-un inventar. El nu e „angajatul”, el este produsul.
Regia și claustrofobia „spațiului deschis”
Duncan Jones face ceva genial aici: deși suntem pe Lună, simțim o claustrofobie mai mare decât într-un lift defect.
Cinematografia: Totul e alb, gri și rece. Jones folosește machete (miniaturi) în loc de CGI ieftin, ceea ce dă filmului o greutate reală, palpabilă. Simți praful lunar, simți mirosul de metal încins și izolare.
Montajul: Ritmul este lent, repetitiv, mimând rutina care te scoate din minți. Iar când Sam începe să se întâlnească cu… el însuși, montajul devine o unealtă de disociere psihotică.
Moon este o scrisoare de dragoste către SF-ul filozofic al anilor ’70. Are ADN de la 2001: A Space Odyssey (evident, prin GERTY/HAL), dar are și tristețea murdară din Solaris al lui Tarkovsky sau din Silent Running.
Ce a lăsat în urmă? A demonstrat că poți face un SF intelectual „hardcore” cu un buget de producție mai mic decât catering-ul de la un film Marvel. A influențat tot valul de „low-budget high-concept” care a urmat, amintindu-ne că cel mai terifiant spațiu nu este cel cosmic, ci cel dintre doi oameni care descoperă că nu sunt cine credeau că sunt.
Moon este un film despre singurătate în era productivității maxime. Este despre cum societatea ne consumă până la epuizare și apoi ne înlocuiește cu o versiune mai „proaspătă”, identică, gata să facă aceleași greșeli.
Dacă în Idiocracy eram proști din proprie voință, în Moon suntem victimele unei eficiențe sinistre. Sam Bell este simbolul omului modern: un individ care crede că e unic, în timp ce rulează pe un server controlat de o companie care nici măcar nu-i știe numele corect, ci doar numărul de serie.
Este o capodoperă a melancoliei. Dacă nu plângi la finalul filmului, probabil ești deja o clonă care și-a pierdut capacitatea de a simți.
