Nimeni nu mai avea răbdare, toți erau pregătiți să deschidă ușa morții ce suna insistent de multă vreme la sonerie, un musafir nedorit, dar invocat în toate blestemele. De ce doreau oamenii să se sfâșie între ei era întrebarea cea mai stringentă din gândurile celor ce mai puteau gândi în oceanul de ură atavică. Degete nervoase tremurau pe butoanele atomice, buzele erau mușcate adânc până la sânge în anticiparea confruntării, diplomații debusolați nici nu mai știau la câte capete negociau alianțe ce nu rezistau nici măcar o oră. Natura la rândul ei o luase razna, prădătorii se înfruptau lacom din prada abundentă căzută parcă în transă, cu colții și ghearele încărcate de sânge închegat, înnebunise întreaga planetă sub imperiul simbolurilor războinice agitate de armate fanatice de habotnici, clima o luase razna, zburau acuzații și invective îngrozitoare la adresa celor ce se bănuia că manipulau condițiile meteo, bursele prăbușite, economiile zdrobite, în aer, pe lângă bancnotele fără valoare aruncate cu dispreț, se simțea mirosul de praf de pușcă și corpuri arse, sistemul medical nu mai făcea față la molime apărute de nicăieri. Puținii oameni al căror simț al datoriei rămase intact și conștiința bunului simț se dovedea vie încă își mai vedeau de treabă, au fost primii observatori.

După o scurtă uluială oferită de toate datele puse cap la cap cu meticulozitate științifică au decis să facă anunțul deși erau convinși că țipătul lor nu era altceva decât un strigăt în deșert. Se considerau niște șoareci orbi, însă posibilitatea ca toți senzorii să se defecteze în simultan friza absurdul. O invizibilă structură de dimensiuni colosale, o jumătate de unitate astronomică se strecurase subversiv în sistemul solar. La asemenea dimensiuni nu era deloc clar cum de obiectul fără masă își continua tăcut traiectoria către Pământ. Cât de mare devenea amenințarea unei coliziuni iminente cu un obiect ce nu deforma spațiul, dar se comporta ca o lentilă gravitațională, era deja clar.

Pentru o scurtă perioadă de timp omenirea s-a oprit mirată în fața unei amenințări nevăzute, apoi într-o furibundă fervoare religioasă de dimensiuni apocaliptice numele tuturor dumnezeilor venerați pe față sau pe ascuns au izbucnit cu forța distructivă a fanatismului. Pedeapsa divină, aceasta era explicația puerilă a gloatei cu ochii ațintiți spre cerul negru unde nu vedeau nimic altceva în afară de luminile galaxiilor îndepărtate curbate nefiresc. Nu părea totuși o gaură neagră pitică, niciuna din planete nu a fost afectată, iar asta însemna cu totul altceva, o enigmă capabilă să trimită întreaga omenirea spre prosternare. Sfârșitul? Renașterea? Divinitatea? Sau poate chiar spiritul planetei revenit cu poftă de răzbunare? Întreaga structură a încetinit la aproprierea de planetă și în contact cu atmosfera înaltă primele contururi au devenit vizibile de pe toată suprafața Terrei.

Meduza gigantică îmbrățișă cu filamentele uriașe întregul Pământ sub privirile hipnotizate ale creaturilor vii, treceau nefiresc prin toate structurile construite de om, prin adâncul oceanelor sau întunericul subteran, în urma lor într-o nefirească liniște rămâneau doar grămezi uriașe de praf, spinii mărunți aproape vizibili obținuți prin manipularea materiei la un nivel nemaiîntâlnit se înfigeau în toate țesuturile vii fără să producă vreo reacție de durere. Oamenii au mai apucat să vadă cum lujeri ciudați le răsăreau din corp și rădăcinile neliniștite crescute din tălpi se înfigeau lacom în sol, apoi ceva din interior ce creștea cu o viteză uluitoare prin țesuturile distruse de transformarea subită le elimina ultimele licăriri de conștiință într-un geamăt provocat de durerea insuportabilă. În mai puțin de un minut de la prima atingere noii proprietari și-au luat în stăpânire noul cămin.