Încercă să ia o gură din băutura misterioasă, fără etichetă. Totul rămase ca înainte. Camera avea aceleași dimensiuni. Încercă și cealaltă băutură. Pe aceea scria Coca-Cola și circulau multe povești despre ea. Niciuna însă nu păru adevărată în acel moment. Se afla în aceeași lume. Cărțile nu păreau să spună adevărul, gândi fetița. Ea nu urma să fie o nouă Alice în Țara Minunilor sau, cel puțin, nu în acea zi și nu încercând acele băuturi. Poate trebuia să mai aștepte câțiva ani, să mai crească.

Aceasta era povestea ei. Care era însă a lui?

Făcuse o cărare prin zăpadă. O decorase cu țurțuri, pentru că nu putuse desprinde tabloul cu flori de gheață de pe geam. Adunase apoi rămurele și începuse să scrie cuvântul „fericire” în mai multe limbi. Cea mai frumoasă îi păru limba japoneză, pentru că era formată din caractere care te lăsau să visezi. Cultura japoneză avea mulți termeni care prezentau, pe scurt, întregi filosofii. Filosofia era, pentru viitorul student, calea către fericire. Așa intenționase să fie cărarea creată de el. Era un drum de parcurs.

Cei doi s-au întâlnit niște ani mai târziu de la aceste întâmplări și fiecare și-a dezvăluit episoadele din trecut. Așa se întâmplă când te îndrăgostești. Ea ar fi dorit să exploreze lumea din jur și să îi descopere magia, așa cum citise în povești. Putea pleca în lumea largă și să descopere alte și alte realități, alte lumi și alte legi după care funcționa fiecare. El dorise să descopere calea cea mai scurtă către fericire. Tehnologia avansa, la fel știința, și în zilele lor cam orice se putea realiza în laboratoare și cam orice se descoperea că exista, de fapt, deja undeva în lume. Existau chiar și dragonii din povești. Sigur, erau de fapt niște insecte micuțe, dar arătau exact ca dragonii desenați în cărțile de basme din copilăria tuturor. Basmele, fiind adunate de peste tot din lume și circulând în lumea largă, porniseră probabil dintr-un ținut unde existau acei drăgonași și, bineînțeles, cum totul în poveștile spuse de oricine este înflorit și făcut mult mai mare și mai important decât e, se ajunsese acolo unde știam cu toții.

Și totuși… fericirea putea fi găsită, uneori, pe orice drum parcurs, fie la propriu, fie la figurat, însă poțiuni magice existau oare cu adevărat? Poate acele poțiuni ar fi trebuit, de fapt, inventate sau cercetate diverse formule pentru ele. Unii susțineau că poțiunile existau și erau vitamine care îți dădeau foarte multă energie, încât te simțeai ca un erou din povești, iar alții că erau plante care îți dădeau tot felul de senzații și de iluzii, ca un fel de droguri.

Cei doi îndrăgostiți au găsit un apartament mic, vechi, într-un cartier odinioară muncitoresc. Erau ca într-un alt oraș. Totul era la îndemână: magazinele, parcurile, bulevardele largi cu boltă de ramuri deasupra lor, pe care se plimbau ca pe holurile unor palate, aroma cafelei, copacii în floare primăvara, magnoliile ce le deschideau începutul zilei când porneau la drum prin micul parc de lângă bloc.

Viața în apartament era frumoasă, însă se mai întâmpla să audă bătăi în țevi pentru că li se auzeau pașii ori vorbeau sau să inunde apartamentul de jos, probleme de altfel obișnuite în viața de bloc. De la vecini doar muzica auzită uneori era plăcută. Ca să revină la normal, au hotărât să repare la baie. Baia a fost distrusă. Au dispărut cada, podeaua, chiar și pereții. Li s-a spus că așa începe reparația. Aceasta era povestea celui care venise să repare. Probabil că în copilăria lui stricase multe lucruri și apoi, ca pedeapsă, i se spunea să le facă la loc.

Într-o zi, muncitorul dispăru chiar în timp ce lucra. Brusc nu s-a mai auzit nimic în baie, de unde până atunci fusese o gălăgie care se auzea pe toată strada. Cei doi îndrăgostiți și-au dat seama când de la vecini se auzi din nou muzica. Ușa rămăsese deschisă, dar înăuntru totul era schimbat. Era mult soare, era o zi de primăvară. Afară însă era toamnă. Era în plină lună noiembrie. Mirosea puternic a zambile din baie și se vedeau cireși în floare. Îndrăgostitul a zis că așa se întâmplă când aduci pe cineva să repare. Repară ceva și distruge restul casei. Însă când privi în baia care nu mai exista, o luă de mână pe fata de care era îndrăgostit și o întrebă dacă ar dori să facă o plimbare.

Baia devenise o ușă spre o altă lume. Parcă visele celor doi îndrăgostiți se întâlniseră: al ei, de a explora alte lumi, și al lui, de a găsi un drum spre fericire. Poate că muncitorul într-adevăr spusese adevărul și le reparase baia, iar distrugerea de dinainte chiar fusese prima etapă. Plecase apoi pentru că își terminase lucrarea, așa cum se întâmplă de obicei. Deci poate că nu era nimic neobișnuit.

Nu știau unde se aflau. Era o lume care semăna cu Japonia primăvara, însă nu erau case, ci doar o cărare și multă natură. Oare muncitorul fusese cel care crease această lume sau el doar o deschisese din întâmplare? Dăduse din greșeală peste un portal bine ascuns și uitat de timp, care se afla în acel apartament vechi?

Pe o bancă văzură cele două sticle din copilăria îndrăgostitei, cea fără etichetă și cea pe care scria Coca-Cola. Însă, pe sticla pe care se așteptau să scrie Coca-Cola scria altceva sau cel puțin așa părea, fiind în alt alfabet. Fata îl întrebă dacă era limba japoneză. El îi răspunse că era un alfabet care semăna cu acela japonez sau poate era un dialect, însă putu descifra cuvântul „fericire”.

Se părea că, de fapt, nu era o altă lume, ci erau lumile lor care se întâlniseră. Acum le puteau explora împreună. Nu ar fi trebuit să și le abandoneze, pentru că lumea în care trăiseră după aceea nu era cea reală, ci doar o posibilă versiune a unei lumi. Ar fi trebuit să își pună mai multe întrebări și să nu ia drept adevăr ce li se spusese, și anume că tot ce au citit prin basme nu există. Erau totuși îndemnați să citească și li se spunea că o carte este ceva neprețuit. Erau, de altfel, cărți de toate felurile, iar unele chiar se refereau la ceea ce luaseră drept realitate. Celelalte se refereau la alte versiuni.

Cărarea îi duse apoi printre temple japoneze, pe urmă printre clădiri despre care nici nu știseră că ar putea exista, apoi printre peisaje sălbatice, pline de stânci, munți și mări. Parcă se plimbaseră peste mări și țări, așa cum citiseră în basme. Nu întâlniră însă nicio ființă umană și nici vreo altă ființă pe parcursul drumului. Era lumea lor și parcă totul era acolo doar pentru ei.

Când pășiseră în acea lume, nu priviseră înapoi și nu se întrebaseră cum se vor mai întoarce în apartament. Parcă timpul nu mai exista, parcă vechea lume din care veniseră nu mai era sau nici nu existase vreodată.

Au mers și au mers, exact ca în basme. Au trecut prin Țara Minunilor, dar și printr-o lume unde existau grădini cu flori de gheață. În cele din urmă, au ajuns înapoi în parcul din cartierul lor, unde înfloriseră magnoliile și unde au găsit, pe o ramură, șnurul mărțișorului legat de îndrăgostit în urmă cu un an. Apartamentul era așa cum îl știau. Razele de soare intraseră în camera mare. După mult timp, însă, și-au dat seama că dispăruseră bătăile în țevi, muzica din vecini, discuțiile de dimineață ale celor două vecine pe geamurile deschise. Atât de mult lipsiseră oare?

Nu s-au mai gândit apoi însă la toate acestea, pentru că erau, de altfel, banalități. Într-o zi, însă, venind de la cumpărături, l-au întâlnit pe muncitorul cu baia. Acesta i-a rugat să îi dea o recenzie pozitivă pe o aplicație, pentru a-l ajuta să aibă mai mulți clienți. Le-a mulțumit, le-a făcut cu ochiul apoi și, probabil, de atunci a reparat relația multor clienți cu lumile interioare.