După un an de la ultima vizită, Oscar Abstractus a revăzut casa unde au trăit bunicii lui. Parcă o mai vedea în curte pe draga sa bunică, muncind în fața bucătăriei de vară ori în grădină, plantând diferite legume sau udând cu furtunul toată verdeața, spre a se putea revigora. Desigur că totul rămăsese închis într-un cufăr cu amintiri, pe care tânărul Oscar nu ezita să-l mai redeschidă din când în când.

Visa la momentul când va avea o soție blândă și răbdătoare și doi sau trei copii, alături de care să vină în vizită la această căsuță plină de valoare sentimentală. Însă, până una alta, Oscar știa că trebuie să renoveze casa, pentru a-i reda strălucirea de altădată. Nu vorbim de o strălucire desprinsă din castelele medievale, dar ne referim, în schimb, la un tărâm, dacă îi putem spune așa, unde cele mai mici bucurii ale vieții, cele mai blânde cuvinte, cum numai bunica le putea spune, însemnau, de fapt, totul.

Într-una din zile, micul său prieten, Ovidiu, îl zări pe stradă și îl salută, amintindu-i de o promisiune făcută în urmă cu un an:

Oscar, mi-ar plăcea foarte mult să-mi arăți capsula timpului, pe care ai îngropat-o în grădină în copilăria ta.

Excelentă idee. Și cum e o zi călduroasă, și nici prea ocupat nu sunt, hai să ne apucăm de treabă.

Și plecaseră cei doi prieteni în grădină. După câteva încercări eșuate, într-un final, au săpat în locul potrivit. Îndepărtând cu mâna și ultimele urme de pământ rămase pe cufăr, Oscar a lovit mai zdravăn lacătul cu un ciocan, iar cufărul s-a deschis. Înăuntru, găsise o poză cu cățelul Louis Miguel, cel ce păzea casa bunicii atunci când el era doar un copil. Rememoră, pe această cale, cum animăluțul jucăuș, cu blăniță maro deschis, lătra atunci când el, sora lui și bunica lui serveau masa în bucătăria de vară. Totuși, după masă, fie Oscar, fie altcineva din familia lui, mergea să-i aducă și cățelușului ceva de mâncare. Din nefericire, Louis rămăsese doar o amintire, la fel ca și bunica lui Oscar.

Continuând să cerceteze cufărul, Oscar și Ovidiu au mai găsit un desen cu Sandokan și Yanez, două personaje adorate de unul dintre prietenii pe care i-a avut Oscar în copilărie, un prieten al cărui casă era lipită de locuința bunicii. Nu mai știa nimic de acel prieten. Dar, spera ca el să fie bine. Cât despre Sandokan și Yanez, Oscar a ajuns și el să-i îndrăgească, mai ales după lecturarea cărții „Tigrii din Mompracem”, scrisă de Emilio Salgari, unde l-au fascinat curajul și dorința nebună a lui Sandokan de a se lupta cu nedreptățile de care au parte cei necăjiți, respectiv înțelepciunea admirabilă a lui Yanez, care-l îndemna deseori pe Sandokan să acționeze cu mult tact, să-și tempereze anumite gânduri care l-ar putea împinge spre primejdii, cum ar face orice prieten adevărat, numai că, în viața reală, și istoria a dovedit-o de atâtea ori, cele mai regretabile episoade s-au consumat din cauza acelor prieteni care le-au oferit validare unor personaje bine cunoscute.

Printre obiectele găsite s-au mai numărat patru pistoale cu apă – cu unul dintre ele, Oscar a fost trezit demult, într-o dimineață, de tatăl său; și acum mai simte că avea fața udă în timp ce era încă furat de lumea viselor -, un set de cărți de joc, două stații emisie-recepție, un walkman – era un lux să ai așa ceva la începutul anilor 2000, deci cu mai bine de 20 de ani în urmă; Oscar punea o casetă înăuntru și asculta la căști trupe cunoscute din acele vremuri, precum Akcent, 3 Sud Est sau Animal X -, o minge de baschet și jocul creat împreună cu sora lui, Comoara căpitanului Sam.

Ce-ar fi să ne jucăm și noi?, îi spuse Ovidiu.

Desigur. Hai mai întâi să scoatem cufărul de aici.

Nu e prea greu. Mă așteptam să avem nevoie de încă o persoană ca să-l ridicăm.

Păi, nici nu am pus prea multe obiecte în el. Am vrut doar esențialul, ca să rememorez mai târziu anii copilăriei mele și ca să le pot povesti copiilor, nepoților, strănepoților și tuturor cunoscuților cum a fost perioada respectivă, cum îmi petreceam timpul liber, ce jocuri erau specifice.

Oscar, iartă-mă că te întrerup, dar cred că sub cufăr mai este ceva!

Reacția copilului îl surprinse. Au scos cufărul din groapă, apoi, au coborât din nou. Au îndepărtat praful de sub picioare și, ceva de necrezut, acolo se afla o trapă. Pentru a o deschide, amândoi au învârtit o rotiță, apoi, trapa s-a deschis. Erau niște scări.

Ce ciudat! E prima dată când le văd…

Eu sunt curios să văd unde duc aceste scări. Ce-ai zice să coborâm?

Bine, Ovidiu, dar trebuie să fim foarte vigilenți. Cine știe ce primejdii ne-ar putea aștepta.

Haide, Oscar, sunt sigur că nu are ce să ni se întâmple. Am putea trăi aventura vieții noastre. Nici când mergeam cu colegii de școală, în taberele de vară, de la munte, nu am avut parte de atâta mister. Ne vom distra pe cinste, precis.

Prea bine! Să mergem. În buzunarul din dreapta am o lanternă. Ia-o și deschide-o. E cam întuneric unde vom merge.

Coborâră ei mai bine de o oră, dând peste multe pânze de păianjen și auzind parcă sunetul valurilor mării ce se lovesc de țărm, până când au dat peste o altă trapă. Au învârtit din nou o rotiță, trapa s-a deschis, iar afară era un soare atât de arzător, specific insulelor din Atlantic sau Pacific, încât cei doi prieteni s-au repezit spre primul palmier întâlnit.

Mai să fie! Cum am ajuns aici? Am senzația că suntem într-una din insulele descrise de Jules Verne în poveștile cu pirați.

Grozav!, asta chiar e o aventură de neuitat, îi răspunse Ovidiu.

Simt și miros de fum. Ceva îmi spune că nu suntem chiar singuri. Cred că ar fi bine să ne întoarcem.

Dar tocmai când voiau să plece, au auzit mai multe voci fioroase. Oscar și Ovidiu puteau fi descoperiți dacă se întorceau în locul unde era trapa spre tunelul de unde au venit. Așa că s-au urcat într-un copac, unul cu frunze foarte dese.

Între timp, cinci pirați, înarmați cu săbii care luceau atât de puternic, de parcă ar fi fost din argint, și pistoale bine încărcate, treceau prin zonă, cu un cufăr, mult mai mare decât cel îngropat de Oscar în grădina bunicii. În urma lor, ușor obosit, cu un picior pe jumătate din lemn și cu un ochi acoperit cu o mască neagră, se afla un bătrânel ce părea a fi căpetenia lor.

Mișcați-vă mai repede, ceată de nepricepuți ce sunteți! Cu ce-oi fi greșit de v-am angajat să mă însoțiți pe mări și oceane?! Dacă nici de comoara aceasta nu veți avea grijă, că de celelalte am văzut cât de bine v-ați îngrijit, direct în gura rechinilor veți fi! Doamne-Dumnezeule! Așa-mi trebuie că am încredere oarbă în cine nu e vrednic. De aveam slujitori mai iscusiți, mă puteam folosi și de celălalt ochi, iar jumătate din piciorul meu drept nu ar fi fost sprijinit de un băț mare din lemn. Dar nu-i nimic. De nu se vor înzdrăveni acești ticăloși, voi avea eu ac de cojocul lor, își spuse în șoaptă căpitanul.

Auzindu-i vorbele, Oscar realiză că bătrânul pe care-l văzuse îi era cunoscut.

Este căpitanul Sam din jocul meu!

Poftim?, reacționă Ovidiu.

Da, da, este chiar el. Așa arăta și în desenul realizat de sora mea când am creat jocul.

Atunci, se prefigurează ceva cu mult mai captivant decât jocul în sine. Vom pleca la propriu pe urmele unei comori adevărate. Și vom înfrunta răufăcători. Iar în final, vom fi biruitori!

Ce frumos ai vorbit, Ovidiu, dar gândește-te puțin. Dacă ne luăm după această bandă, am putea intra în cine știe ce bucluc. Nu sunt un pericol atât de mare pirații mai tineri cât este căpitanul lor. În joc, erau multe capcane și tare mă tem că ne vom lovi de ele și aici. Dar mai e ceva…

Ce anume?

Unde este zarul? În funcție de numărul care apărea după aruncarea lui, știam care e următorul pas ce trebuia făcut.

Și, pe când cei doi prieteni puneau la cale un plan de acțiune, o voce puternică auzită din apropiere le indică faptul că au fost identificați. Ovidiu, care, până atunci, era atât de entuziasmat, începu să tremure ca și cum ar fi înghețat de frig prin pădurile din Alaska, unde a trăit cândva neînfricatul Balto, câinele erou al copiilor bolnavi de difterie. Oscar căută să-l liniștească pe prietenul său.

Cred că asta căutați. Veniți mai aproape, ca să vi-l dau!

Știind că nu pot rămâne la infinit în copac, Oscar și Ovidiu au coborât ușurel, plănuind între timp cum să-l sperie pe cel ce le-a vorbit. Ce nu știau cei doi era că locul unde se aflau era împânzit de gorile fioroase. În plus, pe acolo își mai făceau veacul niște șerpi extrem de veninoși. Exact aceste lucruri le mai lipseau lui Oscar și Ovidiu, pe lângă faptul că nu știau încă ce intenții avea cel ce le-a vorbit și că pirații s-ar fi putut întoarce în orice moment, gata-gata să-i atace pe musafirii nepoftiți…

 

VA URMA!