Curentul agita copacii care se aplecau peste cărare. Totul în jur devenea tulbure. Prima mea încercare consta să trec prin pădurea marină, care trebuia să mă lase să traversez zona periculoasă de zbor pe dedesubt pentru a ajunge la câmpul cu trandafiri negri. Era nevoie de cinci trandafiri negri pentru a îmbuna vrăjitoarea ținutului nostru. Eu crezusem că o vrăjitoare putea avea tot ce își dorea, mai ales că își putea face totul singură, însă lucrurile nu stăteau chiar așa. Făcuse niște vrăji ilegale și de atunci legea o urmărea și o sancționa pentru cea mai mică greșeală. Spre exemplu, nu scăpa așa ușor dacă se amuza schimbând modelul blănii unei pisici în dungi cu unul format din inimioare roz, și asta la cererea unui copil capricios, care după aceea mai avea pretenția și la o cameră plină de ciocolată.

Protecția animalelor nu o ierta și nici nu se temea de ea. Era ciudat modul în care și adulți fiind ne speriau cele mai neînsemnate amenințări și continuam să avem cele mai absurde frici. Nu numai vrăjitoarea se temea de niște bieți muritori când venea vorba de legi, acte și judecăți. Și prietenului meu, pe care îl alintam dragonașul deși nu mai era pui și putea prăpădi un întreg ținut din câteva suflări de foc, îi era teamă să nu îi ruginească satul. Era vorba de satul său natal pe care îl părăsise, cum era obiceiul, pentru a se aventura în lumea largă și a se maturiza. Cu toții, dragoni, vrăjitoare, ființe umane sau androizi treceam prin încercări de la o vârstă când familia ne considera capabili. Fiecare familie însă socotea vârsta nu după calendar, cum fusese odinioară obiceiul, ci după cum își simțea copiii. Fiecare aveam însă și o vârstă oficială, rămasă însă prin niște acte prăfuite uitate prin grădinile palatului ținutului. Birocrația era îngropată cum se spunea, în sensul că era plasată în subteran. Cu timpul, odată cu dispariția unei ființe, se întorceau în natură și actele, și duceau la îmbogățirea grădinilor regale cu noi specii de flori. Sau cel puțin asa spuneau cei bătrâni. Eu nu îmi cunoșteam vârsta calendaristică decât cu aproximație, pentru că de curând fuseseră interzise calendarele. Să fi avut cam 22 de ani în perioada acelei încercări. Ne orientam după anotimpuri și ne bazam pe intuiția unor vrăjitoare dacă doream să aflăm.

Dragonul era un bun tovarăș de drum pentru fete, pentru că era considerat ca un părinte protector cu ele, dar nemilos cu dușmanii. Băieții erau însoțiți de un lup. Lupul era considerat un bun prieteni pentru ei, cu spirit de echipă. Băieții, se spunea, trebuiau să învețe să fie mai deschiși spre colaborare.

Pădurea marină nu era un teren foarte sigur. Acolo călătorii puteau avea parte de multe iluzii, mai rău decât ca în deșert. Cărarea care ducea la destinație se unduia uneori din cauza unor curenți ocazionali. Alteori, un pește sau un grup de pești treceau și tulburau întreg peisajul. Nu mai știai dacă erai în realitate sau în vis, dacă aveai halucinații sau așa era lumea.

O bună cunoaștere de sine, cu analiza inconștientului era considerată utilă pentru astfel de încercări. Inconștientul însă depășea limitele înțelegerii noastre. Nu era finit precum o întindere de apă. Nu putea fi niciodată complet explorat. Puteam apoi încerca să ne stăpânim tendințele de a ne lăsa furați de fantezii, știind că nu erau decât rodul dorințelor sau temerilor noastre. Și așa găseam puterea să trecem mai departe. Eu am văzut la un moment dat o pasăre fantastică, pe aripile căreia îmi închipuiam că aș fi putut pluti precum pe un covor fermecat. Dacă însă m-aș fi lăsat dusă de acel pește, care părea că are aripi, sau o mantie fantastică, neagră, cu siguranță m-aș fi abătut din drum, m-aș fi rătăcit și nu aș fi dus misiunea până la capăt. Cât despre satul dragonului meu, acesta ar fi putut apărea, ruginit, ca o viziune printre alge și pești colorați. Formele se destrămau, aparent, și se reconstruiau în mișcările apei. Noi proiectam dorințele și fricile în ce vedeam în afara noastră. De asemenea, adăugam și elemente în plus pentru a putea crea un sens, pentru a putea explica tot ceea ce vedeam. Era asemănător cu visele din timpul nopții. Ele nu aveau cu adevărat sens. Noi recompuneam povestea din vis deformând-o de fapt. Dragonii nu erau primiți la psihanalist. O vreme se crezuse că ei nu visează noaptea, iar apoi deși cercetările negau această teorie, protocolul nu s-a mai schimbat, psihanalistii căutând un pretext să nu îi primească, nedorind să riște reacții emoționale incontrolabile din partea lor care ardeau la propriu tot în jur. Dragonii duceau totul până la capăt. În vis, ardeau peisaje și lumi întregi din cauza dorintelor ostile ale celui ce visa.

O grădină superbă se întindea în una din zonele de lângă pădurea marină. Vegetația de apă era la fel de impresionantă precum aceea de uscat. Aș fi dorit să mai explorez împrejurimile, însă dragonul mi-a atras atenția că trebuia rezolvată misiunea. Vrăjitoarea ne amenința în continuare ținutul. Aș fi dorit să știu dacă o aduceam aici ea cum ar fi reacționat. Poate am fi înmuiat-o, fiind și ea din ce înțelegeam sensibilă la frumos. Îi plăceau florile doar. Aș fi vrut ca întreaga lume să mai ia uneori o pauză. Ar fi fost un moment în care am fi privit în jur și ne-am fi cunoscut mai bine lumea. Uneori aveam impresia că nu e nevoie de magie pentru a crea lumi, a noastră fiind deja surprinzătoare și încă incomplet explorată. Nu mulți știau că există trandafiri negri, naturali, fără să fie vopsiți ori creați artificial în laborator. Mai știam și că, în afara merelor de aur, mai există și mere negre. Nu am ajuns însă în acel ținut, pentru că toate călătoriile erau determinate de misiuni. Nu se putea trisa. Eram mult prea bine supravegheați. Odinioară însă a existat această posibilitate, de a călători după plac. S-a renunțat însă pentru că politicienii au ajuns la concluzia că pentru om nu e bună prea multă libertate. Se lenevește și nu mai e de ajutor celorlați, iar lumea o ia razna de prea mult haos.

Dragonul a recunoscut semnele că am ajuns spre finalul ținutului marin. Vegetația se împuțina vizibil. M-am urcat pe spinarea lui și el m-a dus pe o distanță în zbor. Cerul era alb, nu albastru cum îl știam.

Se spunea că pământul în care creșteau trandafirii negri avea o anumită compoziție chimică. Însă această compoziție se găsea numai în acest ținut. Dragonul m-a ajutat să aleg cei mai frumoși trandafiri. I-a tăiat rapid cu suflarea sa de foc. Astfel, ei vor rezista mai mult timp.

Ruta de întoarcere nu mai trecea prim pădurea marină, pentru a nu strica trandafirii. Trecea în schimb prin tara Păsărilor de foc. Pasiunea lor urma să insufle și mai multa energie pentru trandafirii negri.

Ajunși înapoi, vrăjitoarea a reușit sa creeze propriul strat în grădina cu trandafiri negri. Le recita poezii de dragoste zilnic. Uneori e nevoie doar de un strop de magie pentru ca frumosul să supraviețuiască. Sau, mai degrabă, de psihologie.