Spicele de grâu își treceau vremea în lanurile abandonate, sufocate de maci răsăriți fără nici o plângere din partea nimănui. Petici roșii lăsați de izbeliște în marea de auriu a orizontului. Vârfurile spicelor loveau ușor în armura strălucitoare în timp ce cavalerul înainta tăcut, micile impacturi făcând fierul să producă o vibrație subtilă de-a lungul suprafeței gravate cu blazoane și motive pictate vibrant, ca un fior de-a lungul șirei spinării.
În urma lui, grâul rămăsese culcat la pământ într-o potecă aproape dreaptă. Iar din depărtare, satul pustiit îl privea fără nici o tresărire. O liniște de mormânt. Un cer lipsit de dârele de fum produse de coșurile caselor. O întindere imensă de grâne irosite, pe care nimeni nu se încumeta să le culeagă. Un sat abandonat. O poveste stranie circula din gură în gură despre creatura ce își făcuseră cuib în apropiere și alungase orice picior de om cât se vedea cu ochiul.
Un singur cavaler tăcut, mâna strânsă pe mânerul sculptat al sabiei din teacă. Tot ce se aude e sunetul pașilor grei, spicele zdrobite sub ei sau legănate de anomalia prezenței, fluieratul absent și distant al bărbatului.
Soarele pândea din mijlocul cerului când ultima urmă a satului a dispărut, înghițită în întregime de auriul grâului. Doar grâu, în fiecare direcție. Maci sălbatici, de un roșu aprins ce își ridicau capul la suprafața lanului din când în când. Și, în față, forma unei fete tinere, aștepta, tăinuită aproape în întregime de valurile galbene ce se aplecau în direcția vântului. Abia când cavalerul și-a croit în întregime poteca până la ea, despicând lanul în două, a observat că îl aștepta într-o liniște încărcată de un zbârnăit subtil, ca un țiuit al urechii interne. Stătea pe jos, cu picioarele trase sub ea.
Un chip delicat și frumos, dar inexpresiv, dezinvolt, încadrat de roșul unei năframe lungi. O rochie albastră catifelată, îmbietoare față de o atingere, cu un guler înalt și dantelat. Doar o aluzie a pielii albe și moi în timp ce fata își ridică ochii spre el. Subțire și măruntă.
-Nu ești în siguranță aici, spuse cavalerul, încleștându-și mâna strâns pe mânerul sabiei și privind în distanță cu neliniște.
Pentru o clipă fata nu făcu decât să îl privească. Chipul ei nu oferi nici un indiciu asupra a ceea ce trecea prin mintea ei. Dar când răspunse, în cele din urmă, privirea lui se mută instinctiv asupra ei, cu ochi mari și buimăciți.
-Nici tu. Fata murmură, cu o voce nenatural de monotonă, între tonalități joase și înalte, întretăiată în pauza dintre cuvinte de un sunet ca al lemnului pocnind în flăcări. Cavalerul o privi înlemnit.
-Tu ești … am auzit … creatura ar fi furat o fată. Tu ești, domnișoară? Eu … am venit să te duc înapoi acasă.
-Acasă? Fata își înclină capul într-o parte cu o mișcare convulsivă, spasmodică.
-Da, domnișoară. Cavalerul spuse, dintr-o dată nesigur, ezitant în timp ce privirea îi fugea de la fată la împrejurimile mute..
Doar sunetul vântului persista, mișcând subtil năframa subțire a fetei, acoperindu-i jumătate de chip. Când fata își ridică mâna, cu o mișcare la fel de greoaie, să o pună la loc, mâneca largă a rochiei îi căzu până la cot. Soarele scânteie scurt de-a lungul mâinii ei, spre surprinderea lui. Unde ar fi trebuit să fie piele era doar fier brut, neșlefuit și închis la culoare, aproape negru. De sub mănușa ce îi acoperea palma micuță, un tub subțire cobora, încolăcit în jurul încheieturii grosolane, prinsă slab și rudimentar de restul mâinii cu șuruburi. Privi îndelung, fără să știe la ce se uită, dar simțind un gol în stomac, din ce în ce mai deranjant.
-Ce … ce ești tu? Cavalerul întrebă, pălind la față.
– Un obiect ajutător. Fata răspunse simplu, fără nici o tresărire pe chipul împietrit sau în vocea nenaturală. Creatorul meu mă numește mașinărie. Bănuiesc că sunt de folos pentru el.
-Mașinărie? Bărbatul repetă într-o șoaptă plină de o compătimire ce nu cauză nici o reacție fetei. Domnișoară …
Cavalerul se aplecă, cuprinzându-i mâna în a lui. Nici o urmă de căldură nu răzbea prin catifeaua mănușilor ei. Doar o greutate nefirească. Senzația unor degete strâmbe și mult prea subțiri. Bărbatul putu distinge forma altor șuruburi în jurul falangelor sub propriile degete. Senzația îl oripilă la fel de mult pe cât îl obsedă, tranșând fiecare linie din acea construcție din nou și din nou. Încerca să înțeleagă la fel de mult pe cât încerca să memoreze harta bucăților din care era făcută. Ochii ei albaștrii îl priviră fără sentiment. Fata nu răspunse.
Simți nevoia să îi promită ceva în timp ce îi ridica mâna către buze. Să o încurajeze, poate. Să dizolve cumva acea goliciune din ochii ei, ca o singurătate. Dar înainte să îi poată săruta mâna, creatura se năpusti de sus. Un răget ce făcu spicele să tremure în jurul lor, pe cavaler să își întindă mâna liberă spre sabie, iar pe fată să privească în gol.
Când ghearele imense se încleștară în jurul lor, sabia cavalerului se roti în aer până se pierdu fără urmă în grâu.
Imaginile curgeau ca o viziune apărută în forme de fum. Un soare mult prea luminos, nori atât de aproape încât ar fi putut fi atinși. O mare aurie pătată de roșu în jos, foarte jos. Vântul năprasnic îi împiedica respirația. Urechile îi țiuiau. Bătăi atât de urgente ale inimii încât marginile câmpului vizual erau cuprinse de umbre. Chipul dulce al fetei rămăsese aproape, nas în nas cu el, dureros de lipsit de orice trăire.
O grotă întunecată. O cădere haotică pe pământul rece. O nuanță de portocaliu se reflectă în ochii ei. Totul se mișcă atât de încet. Imaginile curgeau ca melasa. Îi luă prea mult să realizeze că portocaliul era doar lumina unui foc. O incinerare. Un val fierbinte de căldură scuipat din fălcile bestiei. Chipul fetei. Atât de frumos, în lumina caldă și portocalie. Atât de nevinovat. Topindu-se fără de ajutor sub atingerea flăcărilor.
-Domnule, trezește-te, domnule! Domnule! Domnule!
Cavalerul tresări cu un strigăt, forțat înapoi într-o realitate confuză de vocea subțire ca un chițăit de șoarece. Durerea tresări și ea imediat, peste tot în trupul lui. Aproape că își lovi capul de un tavan atât de jos încât abia putea să se ridice în capul oaselor. Cuvinte neclare și incoerente i se încâlciră pe limbă în timp ce căută cu privirea o persoană.
-Aici, domnule! Vocea răsună din nou, iar bărbatul distinse o pereche de ochi sclipitori în întuneric. Ești bine?
-Cine… bărbatul se opri, realizând că nu acela era cel mai important detaliu. Unde sunt?
-În tunelurile de sub grotă. I se răspunse timid. Aici ne ascundem de el.
-De el? Cine? … Creatura aceea care …
-Tati. Vocea răspunse, făcându-l să rămână mut. El ne-a construit, acum mult timp.
Încetul cu încetul, ochii începură să i se obișnuiască cu bezna. Ochii sclipitori deveniră o parte a unei fețe mici, pe jumătate simpatice. Pe cealaltă jumătate, atârna de o frunte întunecată, ca o bucată de ceară ce se topea. Cavalerul ridică mâna și atinse ceea ce i se păru a fi craniului expus de o arsură desfigurată. Dar sub buricele degetelor sale, răceala și netezimea îi aminti din nou de fier. Când degete mici, întocmai ca cele de copil se agățară de încheietura sa și îi îndepărtă mâna, cavalerul simți cu disperare forma șuruburilor din falange.
-Domnișoara. Șopti, amintindu-și cu durere de flăcări. Creatura m-a înșfăcat împreună cu o domnișoară. Știi cumva –
-Da, ea e surioara noastră cea mică. Vocea chițăi, iar un fior rece trecu de-a lungul șirei spinării lui. Tati a făcut-o fiindcă noi am fugit de el, aici jos.
-Noastră? Repetă, aproape gâtuit.
Și pentru prima dată de când își reveni, observă în bezna din jur sumedenia de ochi sclipitori și chipuri mici. Ca niște copii. Desfigurați de flăcări, ceea ce trebuia să fie pielea … arăta de parcă se scurgea de-a lungul fețelor. Corpuri goale, din fier neted, îmbinat nepăsător pentru a construi membre și extremități. Inima i se strânse în timp ce ochii îi treceau de la unul la altul. Iar mintea îi repara instinctiv și îi îmbrăca în dorința de a-i salva de starea aceea oribilă.
Și-i putea imagina, îmbrăcați în haine simple, cât să ascundă corpurile de marionete. Chipuri întregi. Ochi mari și inocenți. Veseli. Jucându-se în mijlocul lanurilor, ca orice alți copii.
Momindu-i departe de sat. Adânc în lanul cu grâu înalt. Unde nimeni nu putea vedea sau auzi. Unde creatura putea descinde din voalul norilor într-o clipită și înhăța cu ghearele imense. Ca un animal prădător ce atacă prin surprindere, folosindu-se de o momeală. Întocmai cum făcuse cu el … și cu fata.
Ochii cavalerului se măriră când gândul răsări pe neașteptate în mintea lui. Nu … nu trebuia să se gândească la asta. Ce vină aveau … copiii aceștia?
-Voi … creatura a produs un val de foc. Voi … spuse gâtuit.
-Te-am tras în tuneluri. Vocea copilului de lângă el îi răspunse la fel de timid.
-M-ați … salvat. Bărbatul spuse, zâmbind trist. Aveți recunoștința mea pentru o asemenea bunăvoință. Iar pentru asta, vă rămân îndatorat. O faptă bună trebuie mereu răsplătită.
Copiii părură să schimbe cuvinte și priviri. În cele din urmă, cel de lângă el vorbi.
-Tati. Salvează-ne de tati. Ajută-ne… să ne eliberăm de el. Copilul spuse, o ezitare înfricoșată în vocea sa.
-Absolut. Cavalerul dădu din cap, tulburat de acel cuvânt – tati. Dar înainte de asta, spuneți-mi … fata …
-Acum o repară. Copilul de lângă el șopti, apropiindu-se în patru labe. Lui tati nu îi place când se topesc fețele. Se face înapoi în om ca să le repare dacă le strică din greșeală.
Din nou, ochii cavalerului aproape că ieșiră din orbite în timp ce asculta cuvintele copilului. Dar ascultă. Ascultă tot ce copiii aveau de spus.
Grota era doar cu puțin mai luminoasă decât tunelurile întortocheate și fără sens. Razele timide ale soarelui de dimineață răzbeau prin intrarea îndepărtată a peșterii pietroase și umede. Cavitatea din care cavalerul ieșise la suprafață era doar puțin mai largă decât avea nevoie ca să se târască prin ea.
În sinea lui, bârlogul arăta mai mult ca o groapă de gunoi. Era aglomerat de munți de rămășițe fără povești – armuri, săbii, ocazionalul pantof singuratic, furci, pluguri, bucăți pe jumătate topite de fier, imposibil de spus ce au fost odată, iar din loc în loc, o jucărie sau o bucată de material textil arsă pe la margini, purtând încă mirosul greu al fumului și al cărnii pârlite. Iar printre ele poteci înguste croiau drumuri adânc în inima grotei. Bărbatul păși cât de încet și pe furiș fu în stare. Se opri doar pentru a recupera o sabie într-o stare decentă din gunoaiele aruncate la întâmplare. Nu era la fel de ascuțită sau fin lucrată ca cea pe care o scăpase în lanul de grâu, dar o lamă era o lamă, până la urmă. Avea să își facă treaba la fel de bine.
Cavalerul urmă, printre mormane, drumul pe care i l-au descris copiii din tuneluri. Când ajunse în sfârșit la marginea acelei gropi de gunoi, lacul subteran al grotei reflecta lumini precum fațetele unui diamant, umplând tavanul negru de licăriri efemere și albe. În colțul de lângă lac, bancul de lucru aștepta într-o tăcere de mormânt. Singurul sunet ce deranja neînsuflețirea erau picăturile de apă ce se prelingeau de-a lungul stalactitelor și se prăvăleau în apa lacului. Nășteau un ecou de clopoțel, răsunând de atât de departe, încât se transforma în șoapta unei rămășițe de sunet.
De pe un scaun de lemn de lângă bancul de lucru, fata își întoarse ochii către el, fără să scoată nici un sunet. Doar un corp gol din bucăți grosolane de fier întunecat la culoare, prinse una de alta cu șuruburi și piulițe. Tuburi prin care curgea un lichid exagerat de albastru porneau din interiorul fierului, de unde un sunet subtil, ca bâzâitul unor albine înnebunite, părea să facă tuburile să vibreze abia sesizabil. Mâinile de fier, cu degete prea subțiri stăteau împreunate deasupra genunchilor. Nu scoase nici un cuvânt, nici un sunet care să trădeze recunoaștere în timp ce cavalerul se apropie. Doar jumătate din fața ei era la locul ei, dulce și gingașă așa cum fusese înainte de focul creaturii. Cealaltă jumătate era un craniu dezgolit de fier fără nici o trăsătură sculptată în el în afară de scobitura gurii și cea din care ochiul căprui îl privea, mult prea mare.
-Domnișoară … cavalerul șopti, privind fără perdea la întreaga ei față, atât jumătatea umană cât și cea mecanică. Sunteți bine? M-am temut că …
-Sunt … bine. Fata răspunse, înclinându-și capul în același gest spasmodic, ceva asemănător cu confuzie în ochii ei – a fost prima licărire de sentiment pe care o văzu pe chipul ei. De ce ești aici? Rosti cu vocea ei neclară.
-Trebuie să pleci de aici. Repede. Bărbatul șopti, cuvintele răsunând urgent pe buzele lui. Creatura … omul. Omul acela. Omul acela îți face rău. Copiii din tunel mi-au spus despre el. O să îmi fac treaba, domnișoară, și o să vă salvez de el. Dar trebuie să pleci. Ascunde-te undeva unde ești în siguranță. Apoi o să –
-Poți să pleci. Fata spuse, privindu-l curios. Nu s-a întors încă. Ieșirea e acolo.
-Nu. Cavalerul protestă imediat.
-De ce nu? Ea îl întrebă, din ce în ce mai curioasă și confuză. De ce nu ai fugi fără să privești în urmă?
Cavalerul o privi pentru o clipă în tăcere. Fără să își dea seama, mâna lui liberă se ridică și pentru o clipă, atinse obrazul ei, cel de pe jumătatea umană a feței. Pielea se simți caldă sub degetele lui, dar nu ca și căldura unui corp viu – ca și un material aproape natural, încălzit de un foc nevăzut. Și totuși, ceva din senzația aceea, din felul în care privirea ei se fixă asupra degetelor lui în tăcere, îi aminti de prezența unei vieți în interiorul acelei carcase de fier – oricât de stranie ar fi fost acea viață.
-Ce fel de om aș fi dacă aș fugi ca un laș când cineva are nevoie de ajutorul meu? Du-te, domnișoară. Fugi de aici. Fii liberă de existența asta.
Jumătatea vie, umană, a feței ei se încruntă abia sesizabil.
-Nu pot să plec. Scopul meu e să aștept aici. Până când e nevoie de mine. Fata îi răspunse, vocea ei fracturată rămânând la fel de implacabilă și distantă.
Cavalerul oftă, recalculând repede cu frustrare. Apoi, fără nici un avertisment, se aplecă și, trecându-și mâna pe sub genunchii ei, o ridică în brațe. Materialul din care era creată o făcea mai grea decât se așteptase, dar spre norocul lui, fata nu știu cum să reacționeze. Înțepeni în timp ce bărbatul se întoarse și porni de-a lungul cărării dintre mormanele de vechituri și gunoaie. Nu făcu decât să îl privească cu confuzie.
-Ce faci? Îl întrebă.
-Trebuie să pleci. Dacă nu vrei să o faci de bună voie, va trebui să te forțez. Cu scuzele necesare.
Fata clipi, nesigură. Jumătatea de chip uman se încruntă și mai adânc, și mai confuză. Expresia aceea făcu inima cavalerului să se strângă. Dar continuă să meargă, ceva mai greu decât ar fi făcut-o în mod normal, încetinit de greutatea ei. Dar corpul ei emana o căldură dogoritoare asupra armurii lui.
-Nu are nici un sens. Fata murmură.
-Cum te cheamă, domnișoară? O întrebă cu o voce caldă în timp ce se apropiau de intrarea imensă a grotei.
Fata nu avu timp să îi răspundă. Ochii i se fixară pe figura întunecată ce aștepta în mijlocul intrării. Toate trăsăturile erau ascunse de lumina ce se infiltra în grotă din spatele omului. Era doar o umbră nemișcată, ce emana o asemenea rău-voință, încât orice sunet păru să dispară din jurul lor într-o clipită. Cavalerul scăpă o înjurătură. Dacă ar fi fost doar puțin mai rapid … Dacă nu ar fi irosit timpul bolborosind cu ea despre nimicuri …
O așeză cu picioarele pe pământ. Văzu cu coada ochiului cum omul se dădu peste cap … o dată … de două ori … de trei ori. Pentru o clipă, mâna cavalerului se încleștă pe sabie, dar când omul începu să crească și să crească și să crească, fiecare bucată a trupului lui deformându-se și schimonosindu-se oribil, un sentiment greu de deznădejde și inutilitate îl cuprinse. Dintr-o dată, sabia din mâna lui nu părea decât o jucărie în timp ce creatura creștea atât de înaltă încât se apleca sub tavanul grotei. Întregul corp i se răci când gura acelei creaturi se deschise, de două ori mai lată decât el. Sabia căzu în țărână fără nici un sunet. Nu putea să facă nimic, realiză când o lumină portocalie și fierbinte începu să umple grota.
Cavalerul se întoarse cu spatele la căldura ce începea să dogorească infernal, făcându-i armura să ardă în jurul corpului, aprinzându-i hainele sub ea într-o durere orbitoare. Își ridică brațele, o mișcare șubredă, tremurată și inutilă, fără nici un sens și le înfășură în jurul fetei, ascunzând-o cu totul de flăcările ce izbucniră fără milă.
Spicele de grâu își treceau vremea în lanurile abandonate, sufocate de maci răsăriți fără nici o plângere din partea nimănui. Vârfurile firelor de grâu loveau ușor în armura strălucitoare în timp ce cavalerul înainta tăcut.
Soarele pândea din mijlocul cerului când își croi în întregime poteca până la ea, despicând lanul în două. Îl aștepta într-o liniște încărcată de un zbârnăit subtil, ca un țiuit al urechii interne. Stătea pe jos, cu picioarele trase sub ea, făcând o păpușă din paie.
Un chip delicat și frumos, dar inexpresiv, dezinvolt, încadrat de roșul unei năframe lungi. O rochie albastră catifelată, îmbietoare față de o atingere, cu un guler înalt și dantelat. Doar o aluzie a pielii albe și moi în timp ce fata își ridică ochii spre el. Subțire și măruntă.
-Cum te numești, domnișoară? O întrebă, gâfâind de spaimă și transpirând intens de la amintirea inexplicabilă a unei călduri oribile.
-Ana. Veni răspunsul ei, într-o voce monotonă, între tonalități joase și înalte, întretăiată în pauza dintre cuvinte de un sunet ca al lemnului pocnind în flăcări.
Cavalerul o privi înlemnit.
