Foto: desen de Miroslav Bartak
Pisica rămasă fără stăpân după ce fusese furată și apoi abandonată își petrecuse iarna pe bulevardele cu trotuarele încălzite. Noul primar dorise să fie încălzite toate străduțele din tot orașul, pentru că mereu nu se simțise prea confortabil iernile, fiind foarte friguros și de asemenea având impresia că răceală vremii însemna și răceala afecțiunii. Dorise să înfrumusețeze orașul împreună cu fiecare anotimp. Visase îndepărtarea a tot ceea ce era neplăcut: ploile, furtunile, nămeții plini cu noroi. Dorise să întâlnească în orașul lui numai oameni fericiți, cu zâmbetul pe chip, care să se bucure de fiecare moment. Pe el l-ar fi bucurat să trăiască într-un loc exotic, unde e mereu soare strălucitor, căldură și bazine de înot. Inteligența artificială crease recent, ca răspuns la întrebarea lui: Cum arată paradisul? o imagine care ilustra un tărâm exotic din țările calde, cu razele aurii ale soarelui care evidențiau o plajă tropicală, cu apa oceanului albastră precum cerul senin, infinitul și absolutul. Însă în versiunea lui de paradis existau și multe pisici, și acestea din acelea care erau foarte afectuoase cu omul. Îi făcea plăcere să le privească pe cele fără stăpân sau pe cele care ieșeau la plimbare cum se încălzeau pe bulevardele echipate cu sistem încălzire prin trotoar. Orașul e casa noastră, deci e bine să ne simțim confortabil. Fericirea putea să ne sară în cale precum o pisică, privindu-ne cu subînțeles.
Sigur că astăzi vremurile s-au schimbat odată cu tehnologia. Mulți considerau mai comodă o pisicuță android, cu baterii. Era ca un telefon mobil, pe care aveau grijă să îl încarce și să îl ia cu ei numai dacă își doreau. Tehnologia, e adevărat, ne simplifică mult viața și ar fi putut să ne facă fericiți. Însă nu putea înlocui cu totul ființele vii. O pisică vie te putea surprinde cu multe lucruri pe care nu le știai sau nu știai că ea le putea face.
Spre exemplu, putea să îți refuze accesul cu mașina pe stradă, pentru că ea voia să fie pietonală pentru ea și prietenii ei. Nu îți respecta mereu regulile sau le alegea pe acelea care îi conveneau. Uneori îți poate zâmbi, alteori îți poate vorbi în dodii. O pisică android, însă, în general face tot ce îți dorești. Chiar și așa, împlinindu-ți aparent dorințele, nu poți fi fericit. Se vede în alegerea animalului de companie care nu este ființă reală, ci android. Nu te surprinde cu nimic, și de fapt îți dai seama că discuți doar cu o fantezie a ta.
Sigur că fanteziile ne duc într-o lume mai frumoasă. Uneori. Alteori, ne pierdem în ele și dorim să găsim o ieșire.
Primarului îi plăcea foarte mult și cerul înstelat. De aceea insistase ca toate blocurile să fie echipate, gratuit, cu un nou sistem de ferestre, care să lase noaptea cu stelele să pătrundă în toate casele, prelingându-se prin pervaz. Frumosul trebuia primit oricând fără rezerve în viețile și casele noastre. Nu trebuia să îndepărtăm nimic din ceea ce ne plăcea, și nici să ezităm în a ne împlini aceste mici plăceri pe care ni le doream.
Au existat însă plângeri, de la unii locuitori ai orașului, că nu le-a intrat în case decât negrul, adică doar cerul fără stele, pentru că, de multe ori, cerul noaptea era acoperit de nori negri, sau poluarea luminoasă reducea drastic din numărul stelelor.
Așa am pățit și eu. Nu m-am plâns, însă, ci am reflectat la granița atât de fragilă dintre fericire și nefericire, fantezie și realitate, lumea umană și tehnologie. M-a consolat însă o întâlnire întâmplătoare, când îmi părăsisem locuința unde era totul prea întunecat, pentru a lua o cafea în oraș și a-mi limpezi puțin gândurile. Mi-a plăcut căldura de pe unul din bulevarde, luminile orașului, precum și modul în care era decorată cafeneaua, în multe culori, fiind de inspirație hippie. În sigla cafenelei apărea o pasăre exotică. I-aș fi cerut să mă ducă pe alte meleaguri, unde totul e colorat atât de viu, unde bucuria vieții e iluminată de soare și unde până și vorbele și privirile nu pot decât să se încălzească și ele de la temperaturile ridicate de afară.
Întâlnirea cu pisica însă mi-a schimbat întregul mod de a gândi pe care mi-l formasem până atunci. Ea mi-a pus câteva întrebări, aparent glumețe, aparent absurde, ca în situațiile în care învățăm o limbă străină și o folosim într-un mod cât se poate de ciudat, încât cei cărora ne adresăm se simt transportați brusc într-o lume fără sens. Pisica însă nu a stat mult cu mine. Ne-am văzut de câteva ori prin oraș, odată am adus-o la mine acasă, dar nu i-a plăcut mediul. Fericirea nici nu putea dura foarte mult timp.
De aceea există în lume schimbarea, împotriva căreia foarte mulți se luptau. Lucrurile nu pot rămâne la fel multă vreme, pentru că între timp uităm ce e fericirea și nu o mai putem trăi.
Primarul încerca să aducă mereu schimbări. Credea că așa vor fi și el și ceilalți fericiți. Uneori schimbările aveau loc natural.
Cel puțin așa mă învățase pisica. Aveam să ne întâlnim din nou peste o vreme, în alte zone ale orașului. Mă întreba aceleași lucruri. Erau întrebări pe care ar fi trebuit să mi le pun, de fapt, eu singură, zi de zi. Ce este fericirea? Cine sunt eu? Ce anume mă face pe mine fericită? Ce aș putea face eu singură pentru fericirea mea? Acestea trebuiau să înlocuiască întrebarea: Unde pot găsi fericirea? O căutasem prin oraș. Credeam că acel primar, care își punea aceleași întrebări ca și mine și ca și mulți alții, căutând fericirea, avea răspunsuri și, mai ales, soluții. De fapt, și el trecea prin aceleași căutări ca și noi.
Pisica aceea vorbitoare m-a făcut fericită. Tot ea mi-a spus că fericirea nu e ceva concret și de aceea e atât de greu de găsit. În plus, are foarte multe fațete și trece mereu prin schimbări. Nu o putem nici stăpâni vreodată pe deplin.
Primarul a adus în oraș natura, ordonând construirea unor clădiri înalte, de sticlă, cu păduri deasupra lor. Astfel, nu eram nevoiți să ne rătăcim prin păduri și să fim în pericol pentru a ne continua traiul vieții de zi cu zi, așa cum se întâmpla în trecut. Ne puteam vedea de treabă ca de obicei, jos, în oraș, sau prin clădiri. Numai cine dorea și iubea pericolele, riscurile și adrenalina putea lua decizia de a urca cu liftul dincolo de interiorul blocului și să pătrundă într-o cu totul altă lume, întunecoasă, unde ne orientam foarte greu, și cu diverse animale care în viața reală dispăruseră de foarte mult timp. Mă întrebam cum ar putea aduce fericirea așa o lume plină de pericole, unde nu puteai sta relaxat o clipă. Pisica mi-a spus că, în momentul în care relaxarea și confortul și-au depășit limitele benefice, e cazul să ne echilibrăm încercând experiențe opuse. După aceea vom fi fericiți că am scăpat de probleme și diverse încercări și, mai ales, vom aprecia cu adevărat ceea ce avem disponibil aici și acum.
Am trecut și eu prin junglă într-un aeroport, dar mi s-a părut un loc foarte sigur, față de avionul în zbor în momentele cu turbulențe. Iată un lucru pe care primarul nu îl realizase și nici măcar nu îl promisese. Aici se ivea ocazia de a promite altceva cetățenilor orașului și de a avea șanse reale de a deveni altcineva primar la rândul său. În tot acest timp, cu toții avusesem o mulțime de ocazii să ne întrebăm despre fațetele fericirii și să încercăm să le explorăm pe toate în cadrul campaniilor electorale și în perioada în care intram în funcții.
Cetățenii așteptau, adesea, fericirea de la cei care urmau să se afle sau care se aflau deja în funcții politice. Pisica vorbitoare mi-a explicat că este ceva cât se poate de absurd. Ei nu ne-o puteau asigura, pentru că nu o aveau nici ei.
