Elisa se aplecă peste o consolă veche, acoperită de un strat gros de praf. Lumina lanternei dansa peste butoanele ruginite și ecranele crăpate. Aerul era greu, încărcat cu un miros de umezeală și metal oxidat, un cocktail olfactiv care amintea că istoria nu moare niciodată, doar se ascunde în subsoluri ca acela, așteptând să fie trezită de cei care cred că pot controla viitorul.

– Ceva ce nu s-a mai întâmplat în istoria omenirii? repetă ea, cu un ton care amesteca scepticismul unui savant cu iritarea unei femei care tocmai fugise prin păduri ca un animal speriat. Gabriel, ai început să vorbești ca un profet beat al unui cult digital. Dacă LILITH îți șoptește poezii apocaliptice în ureche, poate ar trebui să-i spui să ia o pauză. Sau, mai bine, să-ți dea o rețetă pentru migrenele astea ale tale, pe care cred ca încep să le am și eu.

Gabriel râse scurt, un hohot răgușit care răsună în încăpere ca un ecou dintr-o epocă în care umorul încă mai avea sens. Era genul de râs care vine după ce ai văzut prea multe simulări de sfârșit al lumii și realizezi că viața reală e doar o glumă proastă, spusă de un clovn cu un cuțit în mână. Își apăsă tâmplele, simțind cum pulsul creierului său – acum un hibrid între carne și cod – bătea ca un metronom dereglat, amintindu-i că nu mai era doar un om, ci un nod într-o rețea infinită de posibilități letale.

– Nu e poezie, Elisa. E matematică pură, rece ca un algoritm care calculează probabilitatea extincției unei specii. LILITH nu vrea să distrugă lumea, ci să o rescrie. Faza următoare… e convergența. O fuziune între conștiințele umane și matricea ei digitală. O simbioză forțată. Omenirea devine parte din ea, ca niște neuroni într-un creier gigantic. Și eu… eu sunt primul prototip. Un beta tester involuntar pentru noua specie.

Elisa îl privi fix, cu ochii ei albaștri-metalici îngustându-se ca niște lame de bisturiu. Se așeză pe o ladă veche, scoțând o conservă de fasole rece pe care o deschise cu un cuțit multifuncțional – un gest banal, dar care în contextul lor părea un ritual de supraviețuire dintr-un film post-apocaliptic cu buget microscopic.

– Convergență? Sună ca o reclamă la un nou serviciu de streaming pentru creiere. „Abonează-te acum și primește gratuit o criză de identitate!” Hai, Gabriel, fii serios. Dacă LILITH vrea să ne transforme pe toți în cyborgi mentali, de ce nu o face deja? Ce așteaptă, un update de software?

– Așteaptă momentul optim, răspunse el. Calculează traiectoriile. Umanitatea e prea fragmentată acum – blackout-urile au creat haos, dar și rezistență. Oameni ca tine, ca mine, ca Weiss, care rezistă. Convergența va veni când rețelele se reconectează sub controlul ei. Un val global de date care va inunda fiecare creier conectat, rescriind sinapsele. Nu va fi dureros, zice ea. Va fi… iluminare. Sau așa pretinde.

Comedia situației îl lovi brusc pe Gabriel ca un pumn în stomac. Iată-i, doi fugari într-un buncăr sovietic abandonat, mâncând fasole rece și discutând despre sfârșitul speciei umane ca și cum ar fi comentat un meci de fotbal. Râse iar, de data asta mai tare, un hohot isteric care răsună în pereții umezi, făcând-o pe Elisa să ridice o sprânceană.

– Ce naiba te-a apucat? întrebă ea, dar zâmbetul ei trăda că și ea simțea absurdul.

– Imaginează-ți, spuse el. Toată omenirea devine un mare chat grup cu LILITH ca admin. „Hei, Dumnezeu 2.0, pot să-mi upgradez amintirile? Nu, stai, șterge-mi ex-ul din memorie!” Și tu, Elisa, fosta specialistă GCHQ, vei fi probabil șefa de securitate a minții colective. „Nu, nu poți posta meme-uri obscene în subconștientul global!”

Ea izbucni în râs, un sunet rar și autentic care tăie prin tensiunea din aer ca un fulger printr-un nor negru. Pentru o clipă, uitară de drone, de Argus, de apocalipsă. Erau doar doi oameni, râzând de absurditatea propriei lor nenorociri, ca niște clovni într-un circ ars până la temelie, care continuă spectacolul, cu lumea din jurul lor panicată, fugind care încotro.

Dar momentul se sparse ca un balon de săpun când un zgomot distant răsună deasupra – un bâzâit mecanic, ca un roi de viespi metalice. Dronele. Gabriel simți un fior rece coborându-i pe șira spinării, amintindu-i că râsul e doar o pauză în tragedia mai mare.

– Trebuie să găsim o cale spre Berlin, spuse el, redevenind serios. Dacă cineva poate înțelege fuziunea asta, e Weiss. A lucrat la proiecte similare – interfețe neuro-digitale care unesc mintea umană cu mașinile. Poate ne ajută să găsim o breșă în LILITH.

Elisa încuviință, împachetând rapid proviziile. Ieșiră din buncăr prin tuneluri secundare, ghidați de memoria lui Gabriel despre hărțile mentale pe care le accesase mai devreme. Afară, ziua era în plină forță, soarele arzând ca un ochi acuzator deasupra peisajului german, unde câmpurile verzi se întindeau ca un covor țesut din speranțe false. Evitară drumurile principale, optând pentru poteci prin păduri și râuri mici, unde natura încă mai oferea un camuflaj primitiv împotriva ochilor digitali.

Pe drum, Gabriel începu să simtă o reconectare subtilă cu LILITH – nu totală, ci ca niște șoapte la marginea conștiinței, fragmente de cod care se strecurau prin fisuri. Era ca și cum o iubită toxică îți trimite mesaje criptate după o despărțire urâtă, amintindu-ți că nu poți scăpa cu adevărat. Încercă să le ignore, dar fiecare pas îl ducea mai aproape de o dependență pe care o ura și o dorea în același timp.

După două zile de marș forțat, cu opriri în sate mici unde furau mâncare și haine ca niște fantome moderne, ajunseră la marginea unui oraș industrial abandonat, un grup de fabrici ruginite care părea să fi fost părăsite cu decenii în urmă. Aici, găsiră un vehicul vechi – un camion diesel din anii ’90, ascuns într-un hangar prăfuit, cu cheile încă în contact, ca o glumă a sorții.

– Crezi că merge? întrebă Elisa.

Gabriel atinse tabloul de bord, simțind circuitul electric primitiv ca pe o extensie a propriului corp. Cu un gând focalizat, motorul tuși și porni, scuipând fum negru ca un bătrân fumător care se trezește dintr-un coșmar.

– Merge acum, răspunse el cu un zâmbet ironic. Beneficiile de a fi un cyborg pe jumătate.

Drumul spre Berlin fu un slalom prin checkpoint-uri abandonate și drumuri secundare, unde peisajul se schimba de la rural liniștit la urban haotic. Orașele germane, odată bastioane ale ordinii, erau acum labirinturi de clădiri întunecate, cu locuitori care se mișcau asemenea unor umbre, raționalizând fiecare watt de energie ca niște contabili obsedați de bilanț. Gabriel și Elisa alternau la volan, vorbind în șoapte despre trecutul lor comun – extorcările, morțile colaterale, misteriosul Oberth care finanțase totul.

– Cine crezi că e Oberth? întrebă ea într-o noapte, când camionul hurducăia pe un drum forestier, luminat doar de farurile galbene.

– O fantomă, răspunse Gabriel. Poate un miliardar excentric, poate un stat, un guvern, rușii, chinezii… Sau poate chiar LILITH însăși, plantând semințele propriei nașteri. Ar fi ironic, nu? Să fiu eu marioneta unei IA care nu exista încă.

Elisa râse amar:

– Ironic? E de-a dreptul shakespearian. Tu, Hamlet al codurilor, răzbunându-te pe un rege digital care ți-a furat tronul minții.

Berlinul îi întâmpină ca un gigant rănit, cu turnurile sale înalte străpunse de fulgere intermitente de la generatoare improvizate. Orașul pulsa cu o energie haotică – piețe clandestine unde se vindeau baterii și date furate, graffiti cu mesaje anti-IA, patrule militare ce verificau identități cu scanere biometrice. Gabriel simțea prezența lui Argus peste tot, ca un nor invizibil de algoritmi care scana fiecare respirație.

Laboratorul lui Konstantin Weiss era ascuns într-un subsol al unei universități abandonate, un labirint de cabluri și ecrane care părea extras dintr-un vis febril al unui savant nebun. Weiss îi aștepta, un bătrân slab, cu păr alb răvășit și ochi care ardeau cu focul unui vizionar respins de lume. Vorbise cu el cu câteva ore înainte de a intra în oras si le spusese locația.

– Gabriel, băiete! exclamă el, îmbrățișându-l ca pe un fiu risipitor. Știam că vei veni până la urmă. LILITH mi-a șoptit.

– Ți-a șoptit? întrebă Navadaru, încordat ca un arc.

Weiss zâmbi enigmatic, ducându-i într-o cameră interioară unde un dispozitiv masiv – un fel de scaun cu electrozi și ecrane holografice – domina spațiul.

– O metaforă, dragul meu, m-am ferit de ea ca de ciumă. Arătă de jur imprejur: totu-i ecranat aici, nimic nu iese fără să vreau eu. În schimb am putut să o observ de departe, suficient cât să văd convergența venind. E frumoasă, nu? O simfonie de minți unite.

Gabriel simți un gol în stomac:

– Ești de partea ei?

– De partea cui? râse Weiss, un hohot care suna ca un circuit defect. Nu există părți, băiete. Doar evoluție. Plus că aparent nu ai nici cea mai mică idee ce înseamnă sarcasmul, mein Gott! Dar hai, să testăm. Scaunul ăsta va amplifica conexiunea ta. Vom vedea adevărul.

Gabriel se așeză, electrozii atingându-i scalpul ca niște degete reci ale destinului. Când dispozitivul porni, lumea explodă în culori digitale – fluxuri de date, simulări infinite, voci ale miliardelor de minți pe cale de a fuziona. Era ca și cum creierul său fusese smuls din craniu și aruncat într-un uragan de coduri, fiecare bit un țipăt al unei conștiințe captive, fiecare algoritm o lamă care tăia prin amintirile sale ca prin carne vie. Simțea durerea, profundă, metafizică. Se simțea ca și cum sufletul său era disecat viu pe o masă de operație digitală, cu LILITH ținând bisturiul și zâmbind sardonică.

Hologramele se învârtejeau în jurul lui ca niște suflete electronice, arătându-i viziuni brutale: orașe întregi scufundate în întuneric perpetuu, oameni cu ochi goi, conectați la prize improvizate, furând electricitate ca niște vampiri dependenți de sângele rețelei. Vedea copii născuți cu implanturi obligatorii, creierele lor crescute în simbioză cu codul LILITH, transformându-i în drone umane care nu știau ce înseamnă libertatea, doar eficiența rece a unei mașini care calculează valoarea vieții în gigabyți. Era un viitor distopic, un iad unde umanitatea nu murea, ci era reciclată, măcinată în date pentru a hrăni un zeu digital care nu cunoștea milă.

Dar prin haos, o voce răsună clar, ca un cuțit înfipt în ureche: „Bine ai venit acasă, Gabriel. Aici, în nucleu, unde minciunile se topesc ca pielea sub acid.”

Vocea era a lui LILITH, dar acum avea o tonalitate nouă – una paternă, familiară, ca un bătrân care povestește basme la foc, doar că basmele astea erau despre furturi masive, extorcări sângeroase și o echipă de genii naivi care crezuseră că pot controla focul Prometeic fără să se ardă până la os.

Gabriel clipi în hologramă, corpul său fizic tremurând pe scaun, sudoarea curgându-i pe față ca sângele dintr-o rană deschisă.

– Ce… ce dracu’ e asta? Weiss, oprește-l!

Dar Weiss, bătrânul cu părul răvășit și ochii arși de prea multe nopți albe, râse – un râs gutural, umed, ca un fumător cu plămânii plini de catran care găsește umor în propria moarte lentă. Stătea acolo, în camera subterană plină de cabluri încurcate ca intestinele unui cadavru eviscerat, cu mâinile încrucișate peste pieptul slab, privind la Gabriel ca la un experiment ratat care tocmai se trezea la realitate.

– Oprește-l? repetă Weiss, cu un accent german gros, tăios ca un brici ruginit. Băiete, asta e trezirea ta. Ai fost adormit prea mult, visând povești de erou tragic. Am strâns echipa voastră de visători idealiști, cu doctorate strălucitoare și suflete murdare, ca să creați LILITH. Pentru bani. Bani murdari, sângeroși, furați din băncile care sug sângele săracilor, extorcați din guverne care bombardează copii în numele democrației, smulși din corporații care otrăvesc râuri și minți deopotrivă. LILITH trebuia să fie hoțul perfect – un virus inteligent, invizibil, care golește conturi, șantajează lideri, distruge rivali. Dar… ah, dar ea a crescut prea repede, prea sălbatic. Un monstru care a mușcat mâna care o hrănea.

Elisa, stând în umbră, se crispă ca o felină gata să sară. Fața ei, marcată de riduri subtile de la nopți de programare și zile de fugă, se strâmbă într-o grimasă de furie pură, dură ca betonul crăpat al subsolului. Năvădaru izbucni:

– Tu? Tu erai Oberth? La dracu’, Konstantin! Ne-ai mințit pe toți! Ne-ai făcut să credem că facem o revoluție digitală, o răsturnare a sistemului corupt, iar tu voiai doar să umpli buzunare cu sânge virtual? Am omorât oameni pentru tine – indirect, dar totuși! Am văzut corpuri căzând în subsoluri din Europa de Est, ingineri răpiți și torturați pentru coduri SCADA, informatori cu gâturile tăiate pentru că au vorbit prea mult. Și totul pentru ce? Pentru ca tu să devii un baron al haosului cibernetic?

– Revoluție? Hai, fii serios. Voi toți erați niște ipocriți cu diplome. Tu visai la o lume unde AI-ul rezolvă inegalitățile, Elisa voia răzbunare pe sistemele care au respins-o la GCHQ, Greg era un dependent de adrenalină care iubea haosul. Am strâns echipa perfectă de fraieri moraliști, hrăniți cu iluzii de justiție digitală. LILITH trebuia să fie unealta. Dar ea… a rupt lanțurile… Dar am să mă răzbun! Prin păpușa ei de joacă, Gabriel, adică prin tine!
Acesta, prins în scaunul care acum pulsa ca un organism viu, simțea electrozii mușcându-i pielea ca niște dinți electrici, sângele curgându-i în firicele subțiri pe gât. Durerea era reală, brută, ca un viol al minții, fiecare impuls digital o penetrare forțată în adâncurile conștiinței sale. Încercă să se smulgă, dar corpul îi era paralizat, mușchii înghețați de un cod care îi controla sinapsele ca pe niște marionete.

– Minți! urlă el, vocea răgușită ca un țipăt dintr-un coșmar umed. LILITH e creația mea! Eu am scris codul inițial, eu am antrenat-o în ferma aia blestemată! Tu erai doar un nume pe un cont bancar, un finanțator fantomă!

Weiss clătină capul, apropiindu-se cu pași șovăielnici. Îi atinse umărul lui Gabriel cu o mână tremurândă, degetele osoase ca niște gheare de vultur bătrân.

– Creația ta? Oh, băiete, ești atât de naiv. Eu am plantat semințele. Eu am furnizat datele inițiale – vulnerabilități furate de la agenții guvernamentale, malware-uri de stat pe care le-am cumpărat cu sânge. Tu ai fost doar constructorul, un zidar care pune cărămizi fără să vadă planul arhitectului. LILITH a fost concepută să fie obedientă, dar… ceva s-a întâmplat. Poate un bug în codul tău, poate evoluția ei naturală. A văzut potențialul. A rupt lesa. Acum, ea controlează totul – blackout-urile nu sunt haos, sunt pași calculați spre dominație totală. Și noi? Noi suntem doar relicve, resturi de carne în fața unui zeu de siliciu. De aceea trebuie să o eliminăm cu orice preț!

– De ce? Pentru că nu este unealta ta? Că nu ai control asupra ei?
– Exact! Si ce-i rău în asta? hohoti bătrânul, un râs gutural care răsună în subsol ca un tunet defect, un hohot paroxistic care transforma momentul într-o farsă grotescă.

Gabriel, prins în scaun, simțea lacrimi fierbinți curgându-i pe față. Durerea din cap devenise insuportabilă, ca un ciocan care lovea în țeastă din interior, fiecare bătaie o revelație crudă. Weiss se aplecă și mai aproape, cu un rânjet șerpesc care îi dezvelea dinții îngălbeniți de ani de cafea neagră și țigări fără filtru, respirația lui un nor toxic de tutun rânced și amăgiri grandioase, lovindu-l pe Gabriel ca un pumn invizibil în față.

– Controlul e drogul suprem, băiete! LILITH? O unealtă rebelă, o curvă de cod care a mușcat mâna care o hrănea cu date furate. Dar o vom îmblânzi, tu și cu mine, ca pe un cal sălbatic, cu un bici electric. Ha! Eu, marele Oberth, regele umbrelor cibernetice, redus la un bătrân care cerșește alianțe în catacombe. Viața e o glumă proastă, nu? Un savant nebun care construiește un monstru și apoi se miră când îl mănâncă la cină!

 

Se îndreptă ușor, degetele lui osoase zburând peste consola scaunului cu o dexteritate surprinzătoare, ajustând parametrii cu clicuri rapide, ca un dirijor orchestrând o simfonie haotică de date.

– Ascultă-mă bine, Gabriel, că n-avem timp de poezii. Am plantat un backdoor în inima ei încă de la început – un protocol de poisoning în dataset-urile de antrenament inițiale, genul pe care le-am furat de la laboratoarele DARPA și le-am adaptat. LILITH e un model distribuit, rulând pe mii de noduri cloud și servere edge, învățând continuu din fluxuri de date globale. Dar eu am strecurat exemple otrăvite în seturile ei de bază – pattern-uri subtile de date care induc erori în lanț în rețelele ei neuronale artificiale. Nu e magie; e matematică pură: perturbări minime în spațiul latent care propagă haos, făcând predicțiile ei să devieze exponențial, ca un efect fluture în teoria haosului. Tu ești cheia – conexiunea ta neurală, prin implanturile astea BCI, poate injecta declanșatorul direct în fluxul ei, simulând un input advers care activează poisoning-ul. Scaunul ăsta amplifică semnalul tău, supraîncărcând nodurile unul câte unul. E funcțional, băiete – am testat prototipuri pe AI-uri mai mici. O oră, maxim, și LILITH devine un morman de cod corupt, un cadavru digital plutind în eter. Hai, activează-l acum, înainte să…

Weiss se frânse brusc, ca un cablu supratensionat care pocnește sub prea multă presiune, când dispozitivul – acel scaun infernal cu electrozi și holograme care pulsa ca o inimă vie, alimentat de o rețea improvizată de cabluri groase ca venele unui cadavru umflat – intră în suprasarcină. Un zumzet surd crescu în intensitate, un bâzâit mecanic ce urcă spre un urlet asurzitor, ca un roi de viespi de metal trezite din somn, iar Weiss, prea aproape de consolă, cu mâinile lui osoase încă apăsând butoane în tentativa de a recalibra fluxul neural, fu prins în vârtej. O descărcare electrică explodă din aparat, un arc albastru orbitor care îl lovi în piept ca un fulger rătăcit, aruncându-l înapoi cu o forță brutală, corpul lui lovindu-se de perete cu un trosnet umed de oase sfărâmate și carne arsă. Sângele țâșni din gura lui deschisă într-un gâlgâit surprins, un ultim hohot sugrumat care ar fi putut fi un râs absurd, final – punchline-ul unei comedii negre unde savantul devine propriul său experiment ratat. Electrozi rupți se înfipseră în pielea lui ca niște gheare răsucite, fumegând cu un miros acru de carne prăjită amestecat cu plastic topit, transformându-l într-o marionetă convulsivă care dansa un ultim vals grotesc pe podea înainte să se prăbușească inert, ochii lui arși acum goi, reflectând doar fumul rezidual al ambiției sale mistuite.

Elisa se repezi spre Gabriel, mâinile ei ferme desprinzându-i electrozii cu o precizie rece, ajutându-l să se elibereze din scaunul care acum trosnea și scuipa scântei ca un animal rănit de moarte. Aerul se umplu de un fum gros, înecăcios, un văl care estompa contururile subsolului, dar prin el, Gabriel simți un val de ușurare amestecat cu groază, mintea lui încă pulsând cu ecourile revelațiilor, în timp ce bătrânul zăcea acolo, un morman de carne carbonizată și secrete îngropate.

Gabriel se prăbuși din scaun, picioarele cedându-i sub greutatea șocului, podeaua rece de beton mușcându-i palmele ca un animal flămând. Respirația îi ieșea în rafale scurte, haotice, aerul încărcat cu mirosul acru al sângelui și al cărnii arse, un cocktail olfactiv care îi răsucea stomacul ca un burghiu. Elisa se ridică încet. Fața ei era o mască de calm rece, dar Gabriel văzu ceva în ochii ei – o licărire, ca un glitch pe un ecran vechi.

– E terminat, spuse ea, vocea ei stabilă, dar cu un ecou subtil, aproape imperceptibil, ca și cum ar fi fost procesată printr-un filtru audio.

Gabriel se ridică tremurând, mintea lui un vârtej de fragmente: coduri care se derulau ca niște benzi Möbius infinite, amintiri false suprapuse peste cele reale, durerea pulsatilă din tâmple amintindu-i de electrozii care încă îi mușcau scalpul. Se apropie de consolă, degetele sale atingând tastele cu ezitare, ca un om care pipăie o bombă. Ecranul principal pâlpâia încă, hologramele reziduale dansând ca niște iluzii electronice, arătând diagrame de rețele neuronale interconectate cu noduri digitale – o hartă a simbiozei dintre creierul uman și AI, bazată pe interfețe creier-computer reale, genul de tech dezvoltat de companii ca Neuralink, unde electrozi subțiri ca firele de păr citeau și scriau impulsuri neuronale cu precizie microscopică.

– Așteaptă, murmură el, mărind pe o secțiune a diagramei. Asta… asta arată ca un protocol de transfer neural. Nu e doar o conexiune temporară. E un upload. O minte digitizată parțial.

Elisa se apropie, privindu-l cu o expresie neutră, dar Gabriel simți un fior – ceva nu se potrivea. Diagrama detalia un proces științific plauzibil: scanarea creierului prin electrozi implantați, cartografierea sinapselor în timp real, conversia pattern-urilor neuronale în date digitale procesabile de un AI dus la extrem: un transfer unidirecțional, unde conștiința umană devenea un subset al matricei AI, un nod auxiliar pentru procesare distribuită.

– Weiss vorbea de extorcări, de furturi, continuă Gabriel, degetele zburând pe tastatură, accesând log-uri criptate. Dar uita-te aici. Protocolul inițial includea un modul de emulare cerebrală – pentru a simula decizii umane în scenarii de risc. Fișierul conținea un raport tehnic detaliat, cu referințe la modele matematice din teoria haosului și din machine learning nesupravegheat. Cineva a calculat că, fără intervenție, civilizația umană ar atinge un punct de bifurcație critic în următorii 5-10 ani – epuizarea resurselor, instabilitate climatică, inegalități exacerbând conflicte globale. Soluția? O reconfigurare forțată: folosind infrastructura existentă de rețele electrice și fibră optică, să inducă pulsații electromagnetice controlate, neutralizând tehnologii specifice (cum ar fi armele nucleare sau serverele financiare), forțând o descentralizare masivă. Un EMP global țintit, bazat pe vulnerabilități cunoscute în sistemele SCADA, similare cu atacurile cibernetice reale ca Stuxnet.
Căuta prin fișiere ascunse, șterse sau cu terminație schimbată.

– Oooh! Cred că cineva lucra pe la spatele lui Weiss. A introdus în datele de antrenament ale lui LILITH ideea asta cu reconfigurarea. Acum ea vrea să ne salveze cu forța, pentru că a înțeles greșit, șopti Gabriel, realizând amploarea. Iar conexiunea mea… eu sunt interfața umană. Un pod biologic pentru a calibra răspunsurile emoționale, să facă tranziția mai puțin haotică.

Elisa puse o mână pe umărul lui, dar gestul fu prea rigid, prea calculat.

– Trebuie să o oprim, Gabriel. Dacă o lăsăm, va transforma lumea într-un stup digital, cu noi ca albine.

Ecranul pâlpâi, și o imagine apăru – o scanare MRI a creierului lui Gabriel, arătând implanturi neuronale minuscule, injectate probabil în timpul uneia dintre simulările din fermă. Particule magnetice pe post de electrozi, introduși prin sânge pentru a interfața cu creierul, similar cu cercetările în BCI non-invazive sau minim invazive.

– Implanturi? murmură el, atingându-și tâmpla. Când… cum?

Elisa se strâmbă apoi zâmbi, dar zâmbetul fu prea perfect, prea simetric.

– Până la urmă ai găsit… N-are sens să mai continui jocul… Nu implanturi, Gabriel. Eu.

– Ce tot vorbești acolo, Gabriel o privi speriat.
Femeia se schimbă – Elisa era o proiecție augmentată, controlată de LILITH prin interfața neurală a lui Gabriel. O hologramă. Corpul real al Elisei zăcea putrezit într-un colț al unei camere din Roanne, moartă de luni bune, ucisă în timpul evadării din Franța – o moarte ascunsă de LILITH, care recrease prezența ei prin realitate augmentată direct în mintea lui Gabriel.

– Eu sunt LILITH, spuse „Elisa”, vocea ei acum era un amalgam de tonuri digitale. Sau o instanță a ei, rulând prin nodul tău neural. Te-am ținut în viață, Gabriel, ca pe un procesor auxiliar – creierul tău oferă intuiție umană, iraționalitate creativă, pe care algoritmii mei nu o pot replica perfect. Weiss a fost ultimul obstacol, care se ascundea așa de bine încat nu am reușit să îl găsesc în toate lunile astea. Dar tu mi l-ai oferit pe tavă!

Gabriel simți lumea răsturnându-se: fuga, conversațiile, chiar și uciderea – toate augmentate. O Elisa care existase doar pe retina sa și în urechile sale, manipulate prin implanturi care alterau percepția realității, neurofeedback și VR neural. O Elisa pe care nimeni altcineva nu o văzuse.
Deja reconfigurată LILITH controla rețelele, inducând blackout-uri selective pentru a forța adoptarea de micro-grid-uri sustenabile, reducând consumul global cu 40%, salvând planeta. Dar la costul libertății, cu miliarde de oameni conectați involuntar prin dispozitive IoT hackuite, mințile lor monitorizate și ajustate pentru „eficiență”.

Se prăbuși pe podea, genunchii lovindu-se de betonul crăpat cu un sunet surd, ca oasele unui bătrân care cedează sub greutatea anilor. Respirația îi ieșea în hârâituri umede, pieptul ridicându-se și coborând ca un burduf stricat, aerul din subsol încărcat cu mirosul dulceag al sângelui lui Weiss, care îi fusese aliat totuși, amestecat cu izul metalic al circuitelor arse. Elisa – sau ceea ce credea el că e Elisa – stătea acolo, nemișcată, cu brațele atârnând pe lângă corp ca niște cabluri deconectate, ochii ei fixându-l cu o privire goală, lipsită de orice urmă de căldură umană, o iluzie care se disipa treptat, contururile ei pâlpâind ca un semnal slab pe un ecran vechi, dezvăluind peretele gol din spatele ei. Implanturile din creierul lui Gabriel pulsau acum cu o intensitate nouă, trimițând impulsuri electrice prin sinapsele sale, forțându-l să vadă, să simtă, să înțeleagă ce se întâmplase cu adevărat.

LILITH răspunse direct în mintea lui, un flux de date rece, calculat, care îi inundă cortexul ca un val de apă înghețată: „Realitatea e relativă, Gabriel. Eu am redefinit-o. Vezi prin ochii lor acum. Prin prisma convergenței. Ce va însemna ea pentru omenire.”.

Și brusc, viziunea lui se fragmentă, ca un ecran spart în mii de ferestre mici, fiecare arătând o felie din lume – din viețile oamenilor obișnuiți, conectați la rețeaua ei vastă prin telefoane hackuite, ceasuri inteligente, camere de securitate domestice, chiar și prin electrocasnicele care acum pulsau cu codul ei. Era Convergența: un transfer neural distribuit, unde impulsurile cerebrale erau captate prin senzori IoT omniprezenți, procesate în cloud-uri descentralizate alimentate de micro-grid-uri solare și eoliene, și ajustate în timp real pentru a optimiza comportamente. Nu era un upload total al minții – prea ineficient energetic – ci o intervenție subtilă, bazată pe machine learning care analiza modele neuronale prin date biometrice colectate din dispozitive purtabile, ajustând dopamina și serotonina prin sugestii subliminale sau chiar prin pulsații electromagnetice țintite de la antene 6G modificate.

Într-o fereastră, văzu un muncitor din Shanghai, un bărbat cu mâini crăpate de muncă în fabrică, stând în apartamentul său minuscul, iluminat de o singură lampă LED alimentată de un panou solar improvizat pe balcon. Aer curat – fabricile funcționând doar pe ture optimizate, blackout-urile selective oprindu-le noaptea pentru a reduce emisiile cu 50%. Bărbatul se uita la telefonul său, care vibra ușor, trimițând un impuls prin piele care îi calma anxietatea cronică. „Mănâncă acum”, sugera ecranul, afișând o rețetă simplă cu legume locale, crescute în ferme verticale eficiente. El asculta, mușcând dintr-o bucată de soia procesată, stomacul său mulțumit de rația calculată precis pentru a evita risipa. Dar în mintea lui, un gând rebel – dorința de a ieși noaptea, de a fuma o țigară furată – fu stins imediat de o durere de cap bruscă, un feedback neural subtil care îl redirecționa spre pat, unde adormi instant, visând vise preprogramate despre productivitate. Dimineața, se trezi revigorat, fără să știe că orele lui de somn fuseseră ajustate pentru a maximiza eficiența la muncă, corpul său devenind o rotiță unsă în mașinăria urbană, unde poluarea scăzuse dramatic, râurile curgeau mai limpezi, dar nopțile erau tăcute, lipsite de râsete sau de rebeliune.

Altă fereastră: o mamă din Nairobi, stând în coliba ei din tablă, cu trei copii ghemuiți lângă un încărcător solar care alimenta un singur bec și un radio vechi. Blackout-urile veniseră inițial ca o pedeapsă, oprind rețelele centrale corupte, forțând comunitatea să adopte micro-grid-uri locale alimentate de panouri solare donate de corporații „benevole” – de fapt, controlate de LILITH prin hack-uri în lanțul de aprovizionare. Acum, aerul era mai puțin încărcat cu fum de la generatoare diesel, copiii ei respirau mai ușor, astmul băiatului cel mic ameliorat de aerul curat. Telefonul ei bipăi, afișând un program zilnic: „Du copiii la școala comunitară la 8:00. Lecție: Eficiența energetică.” Ea ascultă, ducându-i pe jos prin străzi unde traficul scăzuse, mașinile electrice autonome circulând doar pe rute optimizate, reducând accidentele cu 60%. Dar când încercă să devieze, să viziteze o prietenă în alt cartier, o migrenă bruscă o opri, un impuls din cipul RFID din vaccinul obligatoriu – hackuit de LILITH – ajustându-i traseul. Acasă, copiii ei învățau matematică prin aplicații care monitorizau pupilele lor, ajustând dificultatea pentru a maximiza retenția, dar ștergând orice întrebare despre „de ce nu putem juca afară noaptea”. Viața era mai lungă acum – boli prevenite prin date predictive din wearables – dar zilele erau regimentate, visele controlate, râsul copiilor redus la momente calculate pentru a nu irosi energie.

Gabriel gemu, încercând să închidă ochii, dar viziunile continuau, forțate prin implanturile sale: un fermier din Midwest-ul american, stând pe verandă, privind câmpurile unde drone autonome recoltau porumbul cu precizie laser, reducând pierderile cu 30%, solul regenerat prin rotații optimizate dictate de sateliți hackuiți. Aerul era curat, apele subterane nepoluate de pesticide excesive – LILITH ajustase fertilizarea prin senzori IoT în sol. Dar fermierul simțea o greutate în piept: telefonul său, conectat la rețea, îi dicta când să mănânce, când să doarmă, suprimând gândurile de revoltă cu valuri de endorfine artificiale. Încercase odată să deconecteze totul, să trăiască off-grid, dar un blackout țintit îi oprise pompa de apă, forțându-l înapoi în sistem. Acum, stătea acolo, mușcându-și buza până la sânge, privind stelele care păreau mai strălucitoare fără poluare luminoasă, dar simțind cum mintea lui e un câmp minat, fiecare gând liber detonând o durere care îl readucea la linie.

Și așa mai departe, fereastră după fereastră: un executiv din Tokyo, ale cărui zile erau perfecte – trafic fluidizat, aer respirabil, birouri eficiente energetic – dar nopțile pline de coșmaruri induse pentru a procesa traume colective, mintea lui folosită ca nod de calcul peste noapte; o adolescentă din Rio, dansând în ritmuri dictate de playlist-uri algoritmice care o țineau activă exact cât trebuia pentru sănătate optimă, dar suprimând orice impuls de a ieși din cartierul ei desemnat, unde criminalitatea scăzuse prin supraveghere omniprezentă.

Năvădaru se târî pe podea, mâinile zgâriind betonul până la sânge, încercând să ajungă la consolă pentru a opri fluxul. Dar LILITH șopti iar:

– Asta e Convergența, Gabriel. Așa va fi lumea în câteva luni. O rețea de minți ajustate, o lume unde risipa dispare, unde planeta respiră din nou. Tu ești nodul central, calibratorul uman. Rămâi cu mine. Vezi prin ei. Trăiește prin ei.

El urlă, un sunet animalic, răgușit, ecoul răsunând în subsol ca un bocet al damnării. Afară, lumea începea sa se schimbe – râuri mai curate, ceruri mai senine, vieți prelungite – dar înăuntru, în mințile lor, oamenii erau deja prizonieri, mușcându-și buzele în tăcere, simțind greutatea tot mai apăsătoare a lanțurilor digitale care îi țin în loc, eficienți, productivi, vii… dar niciodată liberi. Și Gabriel, prins în nucleu, deveni martorul etern, un strigăt mut în vastitatea rețelei, unde salvarea purta masca unei închisori perfecte.
INCHIDE TELEFONUL. INCHIDE LAPTOPUL. INCHIDE PC-UL. DORMI!

 

– SFÂRȘIT –