Pășim
O viață, poate-un infinit,
Epuizați de „Casa de nebuni a lumii”,
Tânjim că
Undeva e „un răgaz”,
Locul ce schimbă traiectoria urii.
Izbim cu versuri
Opoziția mării,
Asaltul ei ne-aduce aminte de strămoși,
Noi nu cedăm; cu flori îi răspundem securii.
Iubim cântările de dor…
Visate prin codrii
Apărați de cuvintele
Șlefuite ieri pe hârtii, azi la calculator.
Călătorim cu nemuritoarea Tatra,
Undeva, foarte sus, e „un răgaz”, într-un foișor.
Să-nchidem telefonul!
Cuvântul „nerostit” trebuie trăit, nu scris!
Rămânem, ca la film, cu
Inima bătând mai tare, tot mai tare…
E replica eroului de pe ecran, urmată de-un suspin.
Câtă lumină intră-n tenebre!
Ultimul mal e, de fapt, primul!
Dansurile străvechi revin, ca la nunți.
O, ce bucurie! Spre infinit am găsit punți!
Rămânem, și de-ar trece mii de vieți, cu dor rămânem…
*Versuri dedicate poetului maramureșean Ioan Ivașcu (născut în 1980), ale cărui plaiuri își păstrează „nemurirea sufletească” într-o lume în continuă schimbare, acaparată de tehnologie și, uneori, de năpastă.
