O tăcere grea, apăsătoare, plutea pe puntea de comandă a transportorului militar Carpatium. Pe ecranele principale, imaginea echipei de la sol dispăruse, iar display-ul scanerului devenise negru. Singurele sunete care tulburau liniștea erau paraziții electronici, un bâzâit strident care sfâșia nervii.
Comandantul ordonase alertă tactică, iar o neliniște surdă cuprinsese întregul echipaj.
Ultimele cuvinte recepționate fuseseră:
— Aici Carpatium 1. Conform datelor primite, anomalia emite un flux de particule de origine necunoscută. Există riscul de pierdere a conexiunii din cauza interferențelor. Rămâneți pe recepție.
Apoi, tăcere. Doar o serie de paraziți invadară camera cu un sunet strident repetitiv. Comandantul schiță o grimasă și-i făcu semn operatorului să reducă volumul.
Tehnicianul de comunicații, se concentră din nou la ecrane cu o expresie de frustrare.
După un timp comandantul întrebă:
— Ceva nou?
— Nimic domnule, zise tehnicianul. Asta e tot ce recepționăm, și ridică puțin volumul sunetului de fond.
— Găsiți-mi ceva. Vreau să văd echipa pe acel ecran, ordonă comandantul, arătând spre scanerul care afișa aceeași imagine întunecată. De ce nu le vedem semnăturile biologice?
Operatorul își mângâie cu o mână capul chel, după care începu să butoneze consola din fața sa.
— Interferențe de la sol, domnule. Nici măcar cipurile din armurile de luptă nu sunt detectate de sistem. Posibil ca anomalia să fie mult mai puternică decât s-a comunicat.
Comandantul se ridică și începu să se plimbe de la un capăt la altul al punții, cu mâinile la spate. Se gândea la echipa de la sol, izolată, tăcută, și la anomalia misterioasă care le înghițea semnalele.
„Trebuie să găsim o modalitate de a lua contact cu ei”, gândi el și simți un impuls de a se îndrepta din nou către scaner. Dar se abținu, știa că nu avea ce să vadă, fiecare om din echipaj muncea să restabilească legătura. Trebuia să aibă răbdare.
Gelu își duse involuntar o mână la gură și rupse cu dinții bucăți din unghia degetului arătător. Incertitudinea îl rodea, iar plimbările repetate în jurul consolei de comandă nu făceau decât să-i amplifice anxietatea. Se întoarse brusc, și se îndreptă spre operatorul scanerului.
Chiar în acel moment, un semnal slab apăru pe ecranul acestuia. În câteva secunde, semnalul se intensifică, transformându-se într-o pată de culoare care se extinse rapid, acoperind întreaga suprafață a dispozitivului.
Apoi, silueta fugitivă a unui punct roșu traversă display-ul, însoțită de un sunet distorsionat.
— Domnule, cred că avem ceva… o capsulă de salvare a fost lansată, șopti operatorul, ochii strălucindu-i de speranță și uimire.
Comandantul se aplecă peste consolă. Pe ecran, imaginea deveni mai clară, dezvăluind un membru al echipei, cu fața crispată și cu o rană sângerândă pe frunte.
— Aici Carpatium… sub atac… creatură… necunoscută…, reuși să transmită omul, vocea lui stingându-se acoperită de interferențe.
Comandantul își strânse pumnii cu furie, o grimasă de frustrare contorsionându-i chipul.
— Capsulă de salvare? De ce naiba…, murmură comandantul, apoi se opri la mijlocul frazei și dădu ordin: Pregătiți naveta!
*
— Carpatium 2, ne recepționați?
— Doar audio, există multe interferențe, se auzi răspunsul celei de-a doua navete.
— Vă rugăm repetați prima transmisiune!
— Detectăm rămășițele lui Carpatium 1. Nava a explodat, nu primim semnal de la nici un membru al echipajului.
Tehnicianul se uită cu groază la comandant, așteptând un ordin.
Ochii comandantului păreau că ies din orbite, și se plimbau de la ecranul scanerului la operator și înapoi. Toate privirile erau ațintite spre comandant. Acesta se așeză în fotoliul său, nu-și putea scoate din cap chipurile celor cinci soldați trimiși în prima misiune. Trase aer în piept, forțându-se să-și recapete stăpânirea de sine, și zise spărgând liniștea mormântală ce se lăsase în sala de comandă:
— Carpatium 2 aici Carpatium. Recepționați?
— Da, vă auzim destul de clar.
— Carpatium 2, vă vorbește comandantul, ați găsit capsula de salvare?
— Negativ, scanăm deocamdată resturile Carpatium 1. Din ce arată senzorii, capsula a căzut undeva la douăzeci de kilometri depărtare de noi. Plecăm în curând spre acea locație.
— Alte noutăți? întrebă operatorul, deși vocea îi tremura și era gata să pună întrebarea care ardea pe buzele tuturor: „Ați găsit supraviețuitori?”.
Nu mai primi, însă, nici un răspuns. Pe ecranul scanerului, punctul roșu care coincidea cu Carpatium 2 se deplasa spre presupusul loc unde căzuse capsula.
— Afișează harta aici, comandă el, arătând spre o consolă. Dă-mi coordonatele.
Operatorul, se grăbi să execute ordinul. Ecranul se lumină, dezvăluind o hartă detaliată a regiunii: o mare de nisip auriu presărată cu stânci ascuțite și crevase adânci. Un punct roșu pulsa la poalele unui deal, indicând locația capsulei de salvare iar un altul se apropia din dreapta.
După o jumătate de oră care păru o eternitate, vocea gravă a operatorului rupse liniștea:
— Domnule comandant, am vești! Carpatium 2 a găsit capsula și a recuperat un membru al echipajului. Este grav rănit și inconștient.
— Ceilalți?
— Nu se știe, domnule comandant.
*
Andrei termină de inspectat armele din micul raft incastrat în peretele navetei, tocmai când Sofia deschise ușa dinspre habitatul echipajului. Pilotul afișa o grimasă de îngrijorare, când privirea-i senină se opri asupra lui.
— Totul în ordine? întreabă ea cu o voce ușor tremurândă.
— Aici da, răspunde Andrei calm. Ești bine?
Sofia ignoră întrebarea și-i vorbi despre cu totul altceva.
— Am așezat nava cât de aproape s-a putut. Balizele de observație au fost, de asemenea, lansate. Totuși, nu am reușit încă să stabilim contactul cu Carpatium.
— Bine, ce știm despre condițiile de afară? Robert?
Un bărbat brunet ce stătea aplecat peste una din console, ridică capul, apoi se apropie zicând:
— Interferențe electromagnetice de natură necunoscută. Solul pare solid, atmosfera respirabilă, iar gravitația este de aproximativ 9,5, cam cum suntem obișnuiți, explică el.
Sofia se întoarse spre biolog, cu o ușoară neliniște în privire.
— Atmosferă respirabilă? întreabă ea. Ești sigur?
— Da, în principiu, confirmă biologul. Există vegetație și posibil faună, deși n-am detectat nimic. Totuși, asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm procedurile standard de ieșire în medii străine.
— Despre anomalie, știm ceva? se interesă Andrei.
— George? strigă biologul către habitatul echipajului.
Un mormăit urmat de câteva înjurături în surdină se auziră de acolo.
Biologul rânji larg și adăugă:
— Își pune armura. Știți cum e el. Niciodată nu reușește s-o îmbrace singur.
— Ajutați-l, zise Andrei băgând capul în cameră și uitându-se amuzat la tipul masiv ce încerca să-și închidă armura peste piept.
— La naiba, le-am zis să pună numere mai mari în depozit. Zici că muncesc doar cu pitici, mormăi roșcatul frustrat trăgând puternic de armură.
— George, pliurile laterale, o poți ajusta de acolo, apoi se întoarse către restul colegilor și adăugă cercetându-i:
— Unde-i Camelia?
— E la consola de transmisie, spuse Sofia. Nu se dă dusă, până nu stabilește contactul cu Carpatium.
*
Andrei păși atent băgând cu grijă vârful bocancului în ceața albicioasă ce se întindea pretutindeni. Simți un fel de furnicătură prin corp când o atinse, dar o puse pe seama încordării. Nu comentă nimic, nu voia să recunoască că era deranjat și oarecum îngrozit că nu vedea unde calcă. Spre bucuria lui solul de sub pătura de pâclă era solid, dur, având parcă consistența unui drum de țară bătătorit.
Făcu semn celorlalți colegi să-l urmeze și o luă înainte baleind țeava armei dintr-o parte în alta în funcție de direcția în care-și arunca ochii.
Biologul examină cu atenție datele primite de la analizorul atmosferic. Ochii săi scrutau cifrele și graficele, procesând rapid informațiile.
— Interesant, murmură el, mai mult pentru sine. Compoziția atmosferică prezintă similitudini remarcabile cu cea a Pământului.
Își ridică privirea spre colegii săi și continuă cu un ton mai formal:
— Analizele indică prezența substanțială a carbonului, azotului și oxigenului, elemente fundamentale pentru viață așa cum o cunoaștem noi. Surprinzător, însă, este nivelul ridicat de hidrogen și sulf, aproape egal cu celelalte gaze principale.
Făcu o pauză scurtă, după care adăugă cu un zâmbet ușor:
— Cred că miroase grozav pe aici.
Gluma sa fu întâmpinată cu tăcere. Colegii săi rămaseră concentrați asupra propriilor instrumente, procesând implicațiile acestei descoperiri. Biologul tăcu, mulțumit că-și prezentase constatările.
— Fiți atenți, distanța până la țintă e de 550 de metri. Ochi pe sonar, zise Andrei încercând să le aducă aminte că scopul lor era să găsească anomalia.
*
Deasupra lor, întins ca o pânză neagră, cerul nocturn era străjuit de trei aștri luminoși, veghetori tăcuți ai planetei. Copacii gigantici se profilau precum niște umbre amenințătoare în lumina rece a lunilor. Andrei își ciuli urechile, încercând să distingă sunetul ciudat, bâzâitor, care se suprapunea peste murmurul pârâului din apropiere și peste șoaptele faunei necunoscute. Zgomotul se intensifica pe măsură ce se apropiau de ținta lor.
Înaintea lor, dincolo de vălul de ceață ce se învolbura la sol, se întindea o junglă deasă, un zid de vegetație umedă și luxuriantă.
Robert examina cu atenție trunchiurile copacilor, cucerit de ciudățenia lor. Nu semănau cu nimic din ce mai văzuse vreodată. Mai degrabă arătau ca niște butuci stranii, din care se desprindeau fire dese de iarbă, colorate în nuanțe de galben și maro, ce se unduiau, în vântul blând, până aproape de sol. Ar fi vrut să aibă câteva zile să studieze acest ecosistem. Simți cum pilotul, ce îl urma îndeaproape, îl împinse, obligându-l să-și continue drumul.
— Vegetația asta-i bizară, murmură Sofia, încercând să-și desprindă picioarele din încâlceala de plante agățătoare. Ferigi lipicioase, licheni și iarbă lată plină de ghimpi se ridicau prin ceață, de parcă voiau să-i prindă, încetinindu-le pașii.
Când ajunseră în sfârșit la locul indicat de dispozitivele lor ca fiind sursa anomaliei, fură dezamăgiți. Doar un nor dens de ceață, învolburat ca un perete impenetrabil, marca locul unde se presupunea că ar fi existat acel „ceva”.
— Ciudat, murmură biologul, privind cu atenție indicatoarele de pe consola sa portabilă. Conform datelor, anomalia ar trebui să fie chiar aici. N-ar trebui să ne apropiem mai mult, să investigăm?
Sofia îl privi uimită, apoi zise cu o ușoară notă de panică în glas.
— Ești nebun? Cine știe ce pericole ne pândesc acolo?
Biologul vru să protesteze, dar Andrei interveni ferm:
— Sofia are dreptate. Nu ne vom aventura orbește în necunoscut. Așteptăm până când ceața se va disipa sau, mai bine, vom trimite o sondă. George, pregătește-o, te rog.
Tehnicianul, se conformă, scoase din rucsac o dronă ovală. În mijlocul dispozitivului, un motor ionic începu să se învârtă cu viteză, generând un zumzet scăzut.
Camera dronei filma în timp ce se apropia de peretele de ceață. Încet vizibilitatea se reduse până când ajunse aproape de zero. Cu câteva secunde înainte ca ecranul consolei să se înnegrească se văzu o străfulgerare de lumină, apoi nimic.
— Ce se întâmplă? Ai pierdut-o? întrebă Camelia care urmărea sonda pe consola lui George.
— Sincer, habar n-am, bombăni tehnicianul încruntându-se. N-avea sunet, imagine, nimic. Doar un senzor verde lumina intermitent, semn că drona încă funcționa.
Următoarele minute nimic nu se întâmplă, sonda nu dădea semne că ar transmite ceva, oamenii din jurul lui George începură să se plictisească. Unii căutându-și altceva de făcut, sau pur și simplu se așezară pe sol.
— Zic să ne întoarcem la navetă. Poate reușim să comunicăm cu Carpatium, propuse Camelia în a cărei voce se simțea nerăbdarea.
— Și poate primim ordine noi, completă Sofia.
— George, poți s-o aduci înapoi? întrebă Andrei gândindu-se la sondă.
— Teoretic ar trebui să revină, aceste drone au programe de revenire automată la destinație. Nu știu ce e… dincolo, dacă reușește să găsească drumul.
— Bine, încearcă, spuse Andrei, și uitându-se la colegii lui zise: Plecăm în zece minute.
Deodată bipul bine-cunoscut al conectării unui dispozitiv, făcu echipa să întoarcă capetele. Un strigăt victorios scăpă de pe buzele lui George, sonda se reîntorsese! Imagini cu vegetația încâlcită din apropierea anomaliei apăreau pe ecranul consolei
— Andrei, Sofia, priviți! exclamă George, surprins de întoarcerea dronei.
— A reușit să captureze ceva? vorbiră în același timp Andrei și Sofia apropiindu-se rapid, curioși. George navigă prin datele primite, explicând:
— Nimic video, din păcate, dar avem date. Atmosfera din interiorul anomaliei conține o varietate de substanțe chimice și compuși organici simpli… aminoacizi, acizi nucleici și alte molecule.
Robert, biologul, interveni:
— Aceste condiții par să semene cu cele din mediul primordial al Pământului, la apariției vieții. Supa primordială.
Sofia arăta confuză:
— Cum adică „supa primordială?”
Robert se grăbi să explice:
— Mediul chimic unde s-au format primele forme de viață pe pământ.
Andrei ridică o sprânceană, intrigat:
— Dar cum este posibil să găsim așa ceva aici? Și de ce nu detectăm aceeași compoziție chimică în jurul nostru?
George speculă:
— S-ar putea să fie o bulă biologică sau, poate, un portal către alt loc.
— O bulă biologică e greu de imaginat. Un ecosistem cu un biotop complet diferit inclus în interiorul altuia pare imposibil, argumentă Robert. Cred mai degrabă că ne confruntăm cu o singularitate, o punte de legătură între două ecosisteme distincte.
George anunță brusc:
— Primesc un semnal biologic din apropierea anomaliei. Trimit sonda.
O avalanșă de sunete tulburară liniștea junglei. Trosnituri îndepărtate anunțau trecerea unei ființe neidentificate, masive. Sforăituri și mormăieli slabe se amestecau cu un grohăit sinistru.
Andrei își concentra privirea printre ramurile încâlcite, cercetând cu atenție împrejurimile. Aștepta cu o teamă crescândă să se contureze o apariție amenințătoare din pâcla fetidă ce se târa peste solul întunecat.
Deodată, un foșnet de crengi rupte se auzi din stânga anomaliei. Pe măsură ce sunetul se intensifica, armele se ridicară, țintind întunericul.
Din ceață se ivi o creatură uriașă, deplasându-se greoi pe mai multe membre robuste. La o înălțime de aproximativ un metru, trei ochi, ca niște bile de oțel, așezați în linie pe capul creaturii, străluceau ca niște torțe. Lighioana ieși complet din negură, dezvăluind un corp masiv, învăluit în nori de abur.
Creatura ridica botul spre dronă, ca și cum ar fi mirosit-o, și un urlet puternic izbucni din gura-i plină de dinți ascuțiți. Din coama sa stufoasă se iviră două tentacule negre ca smoala, țâșnind spre dronă cu viteză. Imaginea se distorsionă, lăsând echipa să asiste neputincioasă la prăbușirea acesteia.
O forță nevăzută trăgea drona prin ceața densă, în timp ce echipa urmărea cu frustrare pe ecranul consolei cum imaginea se schimba rapid. O gură plină de dinți uriași fu ultimul lucru ce-l mai transmise, apoi ecranul consolei se înnegri și butonul verde ce sesiza funcționarea se înroși.
*
Fiara năvăli din desișul de vegetație ce înconjura rădăcina unui copac-butuc, surprinzând-o pe Camelia. Ofițerul de comunicații, se roti pe călcâie și o luă la fugă. Dihania o ajunse din urmă, virând brusc la stânga și sărind în aer cu ghearele pregătite să o sfâșie. O pereche de tentacule ajunseră ținta din urmă perforându-i armura.
Lingvista privi uimită cele două apendice grotești ce-i ieșeau din piept. Din înaltul cerului, o umbră se prăvăli peste ea. Un urlet sfâșietor ieși din gâtul ei, în timp ce trase două gloanțe disperate care nu nimeriră ținta. În clipa următoare, monstrul o ridică în aer, o scutură cu forță și o aruncă-n țărână.
Andrei o văzu pe Camelia întinsă pe spate, cu trupul deja sfâșiat de ghearele bestiei. Capul creaturii se mișca în toate direcțiile, devorându-i beregata cu ferocitate. Colegii ei, paralizați de groază, priveau neputincioși. Totuși, instinctiv, Andrei și George traseră câte o rafală spre bestie, sperând să o alunge de pe trupul însângerat.
Animalul, păru iritată de gloanțe, sforăi nervos, înșfăcă trupul Cameliei în botul puternic și dispăru cu un salt acrobatic în adâncurile junglei.
— Rahat! strigă Robert ca și trezit dintr-un coșmar. Ce dracu a fost asta?
Sofia privea țintă spre locul unde dispăruse dihania ținând arma în fața ei ca pe un scut. Avea chipul crispat și roșu. Când Andrei o atinse ușor strigând-o pe nume, ea scoase un urlet și îndreptă arma spre el, dar infanteristul o prinse cu dexteritate deviindu-i țeava în sus.
— Atenție maximă! Stați grupați și ne deplasăm încet spre navetă!, spuse Andrei mulțumit că echipa, deși speriată, era totuși coerentă.
Apoi scutură din cap încercând să-și scoată din cap scena grozăviei.
*
Capul lui Robert zbură prin aer lăsând în locul lui o ceață roșie ce se transformă într-un gâlgâit. Corpul decapitat se aplecă spre Sofia, care se retrase înspăimântată, și căzu în genunchi, simțind cum sângele cald al colegului ei o acoperea.
Chipul pilotului se contorsionă de groază, văzând trunchiul biologului alunecând încet pe sol. George încercă să-și stăpânească panica, dar instinctul de supraviețuire puse stăpânire pe el. Aruncă arma și o luă la fugă, spre surprinderea lui Andrei, ce nu se aștepta la o asemenea reacție din partea unui munte de om. Infanteristul era și el la limită, dar reuși să-și mențină controlul. Ridică arma tehc-ului, pe urmă apucă brațul pilotului și o ridică în picioare.
Se întoarseră spre lighioană și amândoi apăsară pe trăgaci. Rafale începură să zboare în direcția creaturii care se apropia amenințător, părând că nu era afectată.
Un mârâit puternic acoperi zgomotul celor două arme, un sunet înspăimântător care pătrunse direct în adâncurile subconștientului celor doi, strigând cu disperare „Fugi!”
O luară la goană prin pădure, pe cărarea îngustă luminată slab de cele trei astre. În depărtare se vedea o poiană.
La marginea ei, George stătea în genunchi, lângă un câmp plin de animale moarte, o groapă comună imensă, atât de macabră încât la început Andrei nu reuși să înțeleagă ce vede. Semăna cu zăpada adunată în grămezi, alb dezolant, negru, după aceea observă și mai multe pete roșiatice. Încet, imaginea deveni mai clară, transformându-se într-un peisaj de schelete și cadavre. Oasele unor vietăți de talia căprioarelor zăceau lângă hoitul putrezit al unui porc cu abdomenul perforat. Scheletele, albe și dezolante, se încrucișau cu hoiturile în descompunere, formând un tablou macabru.
Andrei apucă brațul lui George, smulgându-l din starea de șoc, și-l propulsă spre potecă după ce-i aruncă arma în brațe. Sofia trecu pe lângă el, cu ochii cuprinși de groază. Infanteristul armă una din grenade, răsucind-o de la mijloc, după care o aruncă spre creatură.
Grenada explodă ca un vulcan, aruncând cu noroi și apă spre ei. Sofia privi înapoi spre explozie, sângele înghețându-i în vene când văzu o siluetă cenușie furișându-se printre ierburi la rădăcina unui copac în dreapta potecii. Figura masivă fu înghițită imediat de întuneric. Dar pilotul știa că era acolo, pândindu-i.
Îi îndemnă pe colegii ei să se grăbească:
— Haideți, fugiți! Mai repede!
Un sunet, produs de plantele agățătoare ce i se frecau de combinezon, îi ajunse la urechi. Sofia privi câteva secunde pădurea cu groază. Când își întoarse privirea spre potecă, văzu că George și Andrei dispăruseră în întuneric. Un nou fior de frică rece ca gheața o străbătu. Apoi își spuse în gând:
„Nu pot fi prea departe”.
Își continuă drumul, evitând pâlcurile dese de tufișuri unde s-ar fi putut ascunde creatura. Avansa cu greu, iar după un timp, brațele și picioarele începură s-o doară din cauza efortului. Copacii se înălțau ca niște coloane gigantice spre cerul nopții, ramurile lor formau o boltă deasă care bloca lumina lunilor. Doar raza anemică a lanternei de pe cască mai transmitea un pic de speranță, aruncând raze slabe de lumină pe pământul umed.
Dintr-o dată, Sofia a auzit un foșnet în spatele ei. Se întoarse brusc, dar nu văzu nimic. Inima-i bubui în piept. Era doar imaginația ei? Sau lighioana era pe aproape?
Sofia înainta pe potecă, târându-și după ea picioarele grele, ca plumbul. O unduire a ierbii îi atrase privirea, făcând-o să înghețe de frică. Un cap enorm și respingător apăru urmat de un corp masiv, cenușiu. Ochii creaturii o fixară, reci.
Cuprinsă de panică, Sofia țâșni înapoi, fugind ca o nebună. Ajunse în poiana cu leșurile, cu inima bubuindu-i în piept. Gândul de a se ascunde în pădure o străbătu ca un fulger.
O privire aruncată peste umăr îi dezvălui arătarea, ce se întindea spre ea lovind aerul cu laba sa uriașă. Pilotul alunecă pe iarba însângerată, poticnindu-se de o grămadă de intestine și oase. Acest lucru o salvă pentru moment. Laba jivinei, care ar fi trebuit să-i sfâșie umerii și să-i rupă coloana, rată ținta.
Ridicându-se, Sofia descărcă arma de aproape în corpul fiarei, care, din cauza vitezei, alunecase la rândul ei și acum se ridica anevoie. Gloanțele gâdilară parcă pielea groasă a vietății, provocând mai puține daune decât sperase pilotul.
Sălbăticiunea urlă, ochii ei roșii ca sângele strălucind de furie. Se năpusti din nou spre ținta sa, ghearele-i ascuțite sclipind în lumina slabă.
Sofia trase din nou, de data aceasta țintind ochii bestiei. Un glonț lovi sălbăticiunea în ochiul din stânga, făcând-o să urle de durere și să facă pași îndărăt. Profitând de ocazie, femeia se întoarse și fugi spre marginea pădurii, cu speranța de a scăpa.
Dihania continuă să o urmărească, urletele ei de durere și furie răsunând în noapte. Sofia putu simți respirația fierbinte a lighioanei, ghearele ei aproape atingând-o.
O durere brutală-i străpunse umărul și spatele, o fierbințeală iute inundându-i carnea. Zbură prin aer, amețită, în timp ce totul se învârtea în jurul ei. Casca se lovi de un copac, sticla securizată crăpându-se. Căzu pe iarbă, respirând adânc atmosfera planetei, simțindu-și gâtul contractându-se. Cu toate acestea, reuși să-și mobilizeze o parte din putere. Aproape zâmbi, gândindu-se:
„Nu e chiar atât de rău”.
După care mirosul pestilențial de hoit o lovi, făcând-o să simtă cum stomacul i se revoltă. Nu mai apucă să realizeze nimic altceva, creatura zdrobindu-i pieptul cu ferocitate.
Lumea Sofiei se transformă într-o explozie de durere. O ploaie de sânge-i stropi casca spartă, amestecându-se cu noroiul.
Privirea i se încețoșă și imaginea monstrului se transformă într-o umbră grotescă.
Încercă să lupte, să se apere, dar puterea o părăsea. Fiecare respirație era o agonie, cu un ultim efort, reuși să ridice privirea spre cerul întunecat. Stelele străluceau reci și indiferente, martore la sfârșitul ei tragic. Apoi, întunericul o cuprinse.
*
George mergea orbește, oprise lanterna, de frică să nu fie văzut, însă ideea nu era prea bună. Se izbea mereu de obstacole nevăzute, producând zgomote care îl făcea să se întrebe dacă nu cumva animalul îl urma acum ghidat de ele. Totuși, alternativa de a rămâne nemișcat în întunericul nopții, cu o matahală ce bântuia prin preajmă, părea de mii de ori mai rea, mai terifiantă. La un moment dat, se poticni din nou, degetele lui atingând o scoarță groasă, zgrunțuroasă. Un copac!
Îl îmbrățișă, începând să urce. Dar nu existau ramuri, iar tulpina era prea dreaptă și el, prea greu. Zâmbi amar, amintindu-și cum îl tachinau colegii, spunându-i că-i prea mare, prea gras. Acum simțea asta din plin. Totuși, continuă să avanseze, anevoie, dar înainta. Mai sui puțin și găsi prima creangă. Cu un efort, se ridică pe ea, lipindu-se de tulpină.
Oarecum în siguranță, se gândi la ceilalți colegi.
„Mai trăiește careva?” Pe Camelia și pe Robert îi văzuse murind, sfâșiați de creatură. Dar Sofia și Andrei? Habar n-avea, știa că acea lighioană blestemată era acolo. Inteligentă, fioroasă, violentă și extrem de agilă.
Deodată, ceva se frecă de tulpina copacului, transmițându-i vibrații. Ființa de sub el era evident bine dotată pentru a supraviețui pe această planetă. Și îl găsise!
George îngheță, inima bubuindu-i în piept. Prezența creaturii îi puse toate simțurile în alertă, făcându-l să se simtă ca într-un coșmar.
Privi în jos, în întuneric, unde ochii creaturii străluceau ca niște cărbuni și porni lampa din cască.
Animalul scoase un mârâit sălbatic, și se propti cu labele din față pe copac, făcându-l să vibreze. Tech-ul realiză cu groază că bestia se apropia tot mai mult de locul în care se cocoțase. Se ridică în picioare pe creangă încercând să se depărteze de botul arătării.
Monstrul sări spre el, cu gura larg deschisă, dezvăluind colți uriași, în timp ce cele două apendice se întinseră căutându-l.
Era prins în capcană. Nu avea unde să fugă, nimeni care să îl ajute. Singur, în fața morții.
Îndreptă arma spre creatură și trase, orbește, în speranța de a o lovi. Gloanțele păreau că ricoșează din corpul ei ca niște pietre aruncate în apă.
Bestia urlă de furie și se năpusti din nou, ghearele ei ascuțite zgâriind scoarța. George trase din nou, dar cu același efect. Cu un urlet plin de frustrare animalul dispăru dintr-un salt în întunericul pădurii.
Hotărât să urce mai sus pentru a fi în siguranță, George simți dintr-o dată creanga de sub el cedând. Căzu pe o parte printre crengi și bolovani. Forța căzăturii îl ameți câteva momente, pe urmă durerea îl lovi.
Strânse din dinți și smulse bucata de creangă ce-i penetrase brațul. Rana adâncă pulsa, sângele fierbinte inundându-i mâneca.
Scoase cuțitul din rucsac și desfăcu trusa de prim ajutor. Tăie o bucată din pansamentul plastic și-l așeză pe rană. Plasturele se întinse imediat, formând un garou lat în jurul rănii. Ridică arma și se uită din nou în jur, realizând că trebuie să plece, nu se mai putea cățăra în copac. Era vulnerabil, epuizat și rănit.
*
Andrei își aruncă privirea neliniștită peste umăr, scrutând întunericul dens care îl învăluia. Oare lighioana aceea hidoasă îl urmărea? Pândindu-l nevăzută din adâncurile vegetației? Involuntar, făcu câțiva pași, apoi se opri brusc. Panica era un lux pe care nu și-l permitea. Își privi rapid consola de pe mână, verificând harta. Nu mai era mult până la valea unde lăsase naveta. Trebuia să o găsească și după care să-i caute pe Sofia și George, dar nu avea rost să se gândească la asta acum.
Porni în direcția ce-o arăta harta, dar înaintarea prin labirintul junglei era aproape imposibilă noaptea. Nu putea să-și mențină direcția, fiind nevoit să consulte harta des pentru a se orienta.
Lumina slabă a lanternei sale abia străpungea întunericul, dezvăluind o lume de umbre și forme contorsionate.
Tăcerea era apăsătoare, ruptă doar de țipetele îndepărtate ale unor jivine nocturne și de sunetul respirației sale sacadate.
Deodată, o adiere rece-i atinse gâtul, făcându-i părul să se ridice pe cap. Un fior de groază îl străpunse. Era singur, pierdut în inima tenebrelor, cu bestia malefică undeva în preajmă.
Văzu naveta strălucind în lumina palidă a celor trei aștri și își permise un oftat de ușurare. Făcu câțiva pași cu inima bătând sălbatic și ieși din umbra vegetației. Își privi din nou consola atașată de braț; semnalul de comunicații era tot inactiv.
Apropiindu-se de navetă cu gândul să comande deschiderea trapei, o alunecare de pietre îi atrase atenția. Își simți inima zvârcolindu-i-se în piept când văzu ochii lighioanei strălucind în întuneric, pe povârnișul din apropiere. Dintr-un salt, creatura, sări pe acoperișul navetei. Aceasta se clătină pe cele trei picioare scoțând un sunet metalic, gemând din cauza greutății.
Andrei văzu uimit că unul din ochii creaturii avea orbita goală, cineva sau ceva o rănise. Acest lucru îl mai îmbărbătă puțin, însă euforia lui nu dură mai mult de o fracțiune de secundă, pentru că fiara răcni și-l atacă.
Arma scuipă gloanțe țintind capul dihaniei. Acesta țâșni spre infanterist cu ghearele și botul deschis, însă Andrei era pregătit și se feri într-o parte, în timp ce animalul se dădu peste cap din cauza vitezei cu care sărise. Mai făcu două salturi către navetă și se adăposti în spatele unui bolovan aruncând ultima grenadă. Aceasta explodă smulgându-i un picior dihaniei. Un urlet înfiorător ieși din gâtlejul acesteia și ridicându-se atacă din nou cu lovituri puternice de labă.
Uimit înțelese că fusese azvârlit prin aer, aruncat ca o marionetă de forța brutală a creaturii. Căzu cu o bufnitură surdă printre niște arbuști spinoși, simțind cum armura se sfâșie. Cu o mișcare instinctivă, se rostogoli iute, ridicând arma și apăsând din nou pe trăgaci. La câțiva metri distanță, jivina se opri brusc, un rânjet hidos dezvăluind colții ascuțiți. Sări lateral, evitând gloanțele cu o agilitate imposibilă pentru o făptură atât de masivă, și dispăru printre stâncile din apropiere. De aici sări din nou spre el încercând să-l ia prin surprindere. Însă infanteristul se replie la timp găsind un alt refugiu.
„Ce bune ar fi câteva grenade, sau un lansator atașat la armă”, gândi el și sprintă din nou când cele două apendice ale bestiei biciuiră aerul. Apăsă tastele de deschidere a trapei și jonglă printre loviturile bestiei ca un jucător de rugby. Bestia grohăia frustrată de fiecare dată când greșea ținta. Andrei ajunse aproape de trapă și se aruncă înăuntru cu un plonjon în timp ce arma-i scuipa gloanțe spre capul sălbăticiunii.
Trapa metalică se prăbuși cu zgomot, separându-l de oroarea de afară. Metalul începu să vibreze sub ghearele și colții creaturii care se lupta cu furie să intre.
Andrei se ridică și se năpusti spre consola de comandă, activând motoarele navetei. O lumină roșie pulsă pe panoul de control, anunțând activarea armelor defensive.
Afara, un infern se dezlănțui asupra creaturii. Tunurile ionice lansau salve, făcând-o să se contorsioneze de durere la fiecare lovitură.
— Cum îți place asta, târfă? strigă Andrei, satisfăcut. E rândul tău să simți frica!
Monstrul sări spre povârnișul din apropiere, urcându-l în salturi agitate. Andrei zâmbi triumfător, crezând că creatura bate în retragere. Dar se înșela amarnic. După câteva sărituri agresive pe versant, lighioana se întoarse și, dintr-un salt acrobatic, ajunse din nou pe acoperișul navetei.
Naveta, deja în aer, se clătină violent sub impactul creaturii. O parte a navei se frecă periculos de peretele stâncos al povârnișului, smulgând bucăți de piatră.
— Naiba să te ia! înjură Andrei printre dinți, luptându-se să stabilizeze nava.
O serie de zgomote dubioase răsunară din exterior, urmate de un impact brutal cu versantul opus. Andrei fu aruncat din scaunul de comandă, izbindu-se cu putere de o consolă. Scântei izbucniră în întuneric, acompaniate de zgomotul alarmant al metalului care se contorsiona.
Naveta se zgudui violent, ca un animal prins în capcană, rotindu-se haotic. Un zgomot asurzitor de metal zdrobit anunță sfârșitul chinului, naveta oprindu-se brusc. Șocul îl proiectă pe Andrei de un perete. Amețit și confuz, se întinse pe podeaua rece, încercând să-și recapete simțurile. Urletele furioase ale creaturii se auziră dincolo de pereții navetei.
O voce metalică, rece și impersonală, tăie prin liniștea navei:
— Fisură în compartimentul motorului! Miezul nu mai este aliniat! Un fior rece-l străbătu pe Andrei, în timp ce sirena de urgență începu să urle asurzitor.
— Incendiu în compartimentul motorului!, anunță vocea din nou.
Infanteristul se ridică înjurând, în timp ce gândurile i se buluciră în cap. Văzu îngrozit un apendice negru-cenușiu ce se chinuia să pătrundă în navetă. Datorită loviturilor trapa se întredeschise.
— Sistem de stingere ineficient! Sistem de stingere inoperant!, repetă vocea. Incendiu și acumulare de gaze explozive în compartimentul motorului. Explozie iminentă!, bubui avertismentul final. Recomand evacuarea de urgență. Evacuare imediată, îndreptați-vă spre capsulele de salvare!, ordonă vocea rece.
Andrei apăsă butonul de închidere a capsulei și-și legă hamul de siguranță când văzu tentaculele creaturii năvălind în navă. Presiunea ejectării capsulei îl ameți, forța gravitațională apăsându-l cu putere în fotoliu timp de câteva clipe. Apoi începu căderea și parașuta se deschise așezând modulul lin pe sol. Ușa capsulei sări oferindu-i cale liberă infanteristului. Undeva în depărtare se vedea o dâră de fum înălțându-se spre cer o dată cu primele raze ale dimineții, naveta explodase.
— Aici Carpatium 2. Echipajul se confruntă cu un atac. O creatură de origine necunoscută a atacat naveta și echipajul. Avem victime și avarii semnificative ale navei. Solicităm extracție de urgență. Folosiți coordonatele CDS-ului.
„Sper c-ai crăpat o dată cu ea” gândi Andrei privind fumul, însă imediat își dădu seama că se înșelase, când auzi urletul creaturii.
Un peisaj dezolant i se dezvăluia în fața ochilor: un tărâm stâncos, brăzdat de cratere ca niște urme de vărsat, presărat cu pietriș rătăcit și pete anemice de iarbă, întunecate și neprimitoare ca și stâncile golașe din jur. Nicio adiere nu mișca aerul stătut și greu. Astrul planetei începu să ardă nemilos deasupra acestui pustiu arid, transformând încet pietrele în niște cuptoare incandescente.
Andrei se avântă cu o viteză nebună spre peretele de stâncă, sperând să scape de lighioana fioroasă care îl urmărea. Se cățără disperat pe stâncă chiar în clipa când fiara urlă furioasă de la baza ei. Jivina se ridică pe membrele posterioare, încercând să se urce după prada sa, dar fără succes. Infanteristul respiră ușurat. Mulțumi zeilor pentru lipsa de inteligență a bestiei. Aceasta nu intuia o altă cale spre vârful stâncii.
Privi în jur și o idee îi încolți în minte. Deasupra lui, o stâncă enormă atârna precar, amenințând să se prăbușească. Se propti cu spatele de peretele stâncii și începu să împingă cu toată puterea, sperând să-o prăvălească peste fiară.
Stânca se mișcă ușor, câteva fire de nisip se desprinseră, dar nimic mai mult.
„Prea mare”, gândi Andrei cu frustrare. Își aruncă privirea spre creatură. Aceasta se liniștise brusc și părea să cerceteze stânca.
„Caută o cale să ajungă la mine”, își dădu seama Andrei cu groază, simțind cum adrenalina îi pompa prin vene. Se apucă din nou de treabă, împingând cu toată puterea în stâncă.
Inspirând adânc, Andrei se strădui să dea tot ce are pentru a mișca stânca. În cele din urmă, reuși să o clintească, iar apoi, împinse din nou, provocând o adevărată avalanșă. Speriat, își căuta un refugiu. Un val de pietre și nisip îl lovi cu putere, aruncându-l peste marginea stâncii. Cu un strigăt de groază, se prăbuși, încercând să atenueze impactul căderii. Văzu stânca uriașă zdrobind creatura, dar imediat după aceea, o ploaie de bolovani îl loviră în spate și în cap, doborându-l la pământ. Cu corpul zdrobit de durere, se rostogoli, încercând să scape din calea pietrelor care cădeau.
Avalanșa se sfârși în cele din urmă, lăsând în urmă un nor de praf roșiatic. Andrei se ridică, abia putând distinge ceva prin aerul îmbâcsit.
Văzu două liane ce se mișcau precum niște bice prin aer. Făcu un pas în spate, dar era prea târziu. Simți durerea în momentul în care una dintre ele îl lovi în gamba stângă, în timp ce cealaltă i se înfipse în piept. Senzația de amețeală și de durere atroce crescu, pe măsură ce lianele începură să-l tragă lovindu-l de stâncile din jur. Totul încetă brusc, când bestia își dădu ultima suflare, oarecum mulțumită că-și împlântase apendicele în ultima sa pradă.
Andrei simți cum corpul îi amorțește, apoi întunericul îl învălui complet.
*
George se afla la limita epuizării când ajunse în sfârșit la marginea pădurii. Sunetul puternic al unei explozii îi smulse puțin din starea de letargie. Confuz și slăbit de sângele care-l pierduse, privi uimit cum fumul se ridica la orizont, fără să înțeleagă de unde provine. Parcă într-un vis, observă ceva zburând spre cer, într-un arc perfect și coborând înapoi pe pământ susținut de o parașută.
Stătu câteva secunde, încercând să-și limpezească mintea tulbure. Nu știa ce să creadă, dar simți că trebuie să aleagă repede. Să se apropie fie de fumul ce se înălța la orizont, fie să vadă ce anume se prăbușise printre stânci. Stâncile erau mai aproape și probabil că monstrul nu l-ar căuta printre ele. Așa că începu să se miște încet, ca un automat, către locul unde se prăbușise obiectul.
Îi luă mult timp să ajungă acolo, căzu de câteva ori aproape deznădăjduit, crezând că nu va mai reuși să se ridice. Când în cele din urmă ajunse, se lăsă în genunchi de epuizare. Printre stânci văzu nava spațială coborând spre sol. O duzină de siluete se apropiau. Era salvat. Zâmbi slab și căzu într-o stare de inconștiență.
*
În sala de conferințe, comandantul studie cu atenție raportul medical al celor doi răniți recuperați de pe planetă. George părea să aibă șanse bune de recuperare, dar încă era ținut în izolare. Experiența sa într-un mediu extraterestru impunea o carantină obligatorie și investigații amănunțite.
Starea lui Andrei era mai complicată. Deși corpul său își revenise surprinzător de rapid, Auto-medul detectase mutații semnificative. Celulele distruse se regenerau cu o viteză uimitoare, iar mutațiile se răspândiseră, afectând toate organele. Totuși, nu păreau să aibă un efect negativ, coexistând pașnic cu organismul lui Andrei.
Încruntându-se, comandantul se gândi:
„Ciudat lucru!” Nu exista în istoria explorărilor spațiale niciun caz în care un organism extraterestru să contamineze corpul uman fără să-l afecteze în vreun fel. Asta îl făcu să se întrebe din nou: cine era în spatele ordinului ce-i trimise să cerceteze această planetă? De unde venise această comandă și de ce? Ce căutau de fapt? Întrebări fără răspunsuri, care îl frământau profund. Mai ales că vizita în acest quadrant îl făcuse să piardă trei oameni și o navetă.
