Am învățat să-l vizitez în vise. Devenind deopotrivă și ale mele și ale lui, mai mult, au devenit singurul tărâm unde dragostea noastră putea prinde aripi. Nu e ușor să colinzi prin vise, să le traversezi pe ale altora, în căutarea celui dorit. Riști să te pierzi, să fi distras de plăsmuirile altei minți și să rătăcești pe veci fără să-ți mai găsești drumul spre realitate. În mintea lui, în visele lui, aș vrea să rămân, pentru totdeauna, să nu mai revin la realitatea crudă care ne ține separați, care a ridicat un zid înalt și de nepătruns între sufletele noastre. Nu reușesc însă, nu poți rămâne captiv cu bună știință, dorindu-ți acest lucru. Nu mi se pare corect, dar dacă viața ar fi fost corectă, am fi avut o viață adevărată, împreună…

Colindatul prin vise l-am învățat în copilărie, fără să știu ce înseamnă. Mereu, când închideam ochii vedeam același lucru, un fel de peșteră, dar în care există lumină, cu găuri pretutindeni. Parcă, după ce adormeam, mă materializa în una dintre imensele roți de cașcaval din Tom și Jerry. Copiii de vârsta mea povesteau coșmaruri îngrozitoare sau tărâmuri de basm, dar eu nu aveam parte de diversitate. Eram mereu acolo, împreună cu cei doi. Ce erau ei, nu știu nici până azi. Știam că erau frați, poate pentru că arătau și erau îmbrăcați identic. Singura diferență dintre ei era culoarea veșmintelor și în timp ce chipul unuia era vesel și luminos, al celuilalt trăda o malițiozitate ascunsă pentru că, da, era rău. De obicei, eu și fratele cel bun eram împreună tot timpul cât rămâneam adormită și fugeam de celălalt, care dorea să ne facă ceva. Ce? Cine știe? Oricum, ceva neplăcut. Rar, ne jucam toți trei împreună, dar nu dura niciodată prea mult. Pe neprevăzute, fratele cel rău își schimba atitudinea și pleca, cât încă se mai putea controla, înainte ca furia lui specifică să-l cuprindă și să ne atace. Nu am știut niciodată ce anume erau ei, dar cândva, îi strigam pe nume. Din păcate, oricât m-aș chinui acum, nu-mi pot aminti care erau numele lor și nici nu mai reușesc să-i întâlnesc, chiar dacă traversez atât de des cașcavalul cu portal-uri de vise.

Îmi amintesc clar prima dată când am intrat în visul altcuiva. L-am întrebat pe Cel Bun ce făcea în timpul în care eu eram trează și era singur cu fratele lui pe acel tărâm, care nici până în ziua de azi nu mi-am dat seama ce ar putea fi. Mi-a răspuns că petreceau destul timp împreună, că furia Celui Rău îl cuprindea mai rar când nu eram eu prin preajmă, dar era mult mai intensă. De aceea, când mânia izbucnea din el ca un vulcan clocotitor, fratele bun se refugia într-un vis pentru a se proteja. Prin sistemul de găuri din așa zisa peșteră, puteam călători în orice direcție, sus, jos sau lateral, nu ne loveam și ieșeam chiar și prin tavan pentru că pluteam, dacă așa ne doream. Dacă treceam printr-o gaură, ajungeam într-o altă încăpere, aproape identică, locul era imens, interminabil. În fiecare încăpere însă, anumite găuri aveau marginea ușor luminată, ca un neon nu prea strident. Spre una dintr-acelea m-a tras Cel Bun când a decis că era momentul să mă învețe despre portaluri. M-a apucat de mână, s-a ghemuit, umflându-și pantalonii lui bufanți cu forme colorate și a sărit pentru a pluti spre țintă, cu mine după el. Senzația de traversare e ușor bizară. Parcă ceva te curentează, apoi te gâdilă, te topești ca într-o apă și la final, o briză înviorătoare îți ciufulește părul.

M-am pomenit pe un deal rotund, parcă desenat de un copil fără talent, în realitate, ar fi fost imposibil să stai pe el. Companionul meu plutea, dar eu stăteam pe ceva, nedefinit, între struț și hipopotam. Soarele ne zâmbea cu gura până la urechi și în depărtare vedeam un nor apropiindu-se. Călare pe nor, venea un unicorn alb, cu o superbă coamă multicoloră, în nuanțe pastelate și cu un corn ce părea de zahăr. Pe spatele lui, era instalată o fetiță mărunțică, cam rotunjoară, dar cu o privire senină cuceritoare. Ne-am jucat cu ea, apoi cu mulți alții. Și Cel Rău putea călători prin vise, dar nu o făcea niciodată împreună cu noi și nici nu ne urmărea în acestea, când fugeam de el.

I-am iubit pe cei doi frați, pe amândoi. Cumva însă, crescând, i-am uitat. Poate încă există undeva, dar nu mi se mai arată pentru că nu mai sunt vrednică. Aș vrea să-i reîntâlnesc, să-mi amintesc numele lor și, poate, să aflu ce anume sunt ei. Dar nu merit, i-am dat uitării cât timp viața mea a fost fericită și a fost fericită… până nu a mai fost!

Am iubit, cu toată ființa mea, fiecare atom și fiecare moleculă din ceea ce eram, vibra la atingerea lui, glasul lui, la iubirea lui cea mare pentru că nu doar am iubit, am fost și iubită. Era cu câțiva ani mai tânăr decât mine, dar era jumătatea mea perfectă, flacăra mea geamănă, eram Yin și Yang, ne completam sufletele unul altuia și niciunul dintre noi nu putea concepe viața fără celălalt. Cunoscându-ne, am realizat cât de incompleți am fost înainte și am îmbrățișat complet dependența sacră care ne lega unul de altul. Câțiva ani, am crezut că trăim în grădina Edenului, atât eram de fericiți. Dar în Eden nu există nenorociri.

Pe noi ne-a lovit nenorocirea într-o zi de joi. Bărbatul care devenise motivul existenței mele, făcea naveta, la serviciu, traversând un pod vechi, prea vechi. Pe scurt, a fost un cutremur, podul s-a prăbușit, molozul înghițind mașinile care se aflau pe el. După ore de disperare, toate victimele au fost recuperate dintre dărâmături, unele vii și întregi, altele nu. El era și viu și întreg, dar cam atât. Iubirea vieții mele s-a redus la un trup inert, inconștient, cufundat într-un pat ce miroase a antiseptic și care pare că devine din ce în ce mai mare pe măsură ce el se micșorează și se usucă, văzând cu ochii.

Lumea mea s-a prăbușit, timpul s-a oprit în loc și ca o fantomă legată de un loc anume, pe care e blestemată să-l bântuie pe veci, așa și eu eram legată de patul suferinței lui. Asta dacă mai e capabil să simtă ceva… Medicul a încercat să mă consoleze zicându-mi că restul vieții lui, iubitul meu va trăi într-un vis și că ar trebui să mă bucur pentru el, că nu agonizează, ca mine. M-am umplut de furie! Cum adică să mă bucur? Oricât de bine intenționate îi erau cuvintele, erau total nepotrivite! Eram pe punctul de a face scandal în spital, cu riscul de a fi dată afară, dar două beculețe mi-au luminat dintr-o dată mintea: avea activitate cerebrală, nu se putea trezi, dar putea visa și, cel mai important: eu îl puteam vizita în vis! Mi-am amintit brusc de tărâmul celor doi frați!

Nu a fost lucru ușor să-mi găsesc calea spre acel tărâm, dar am perseverat multe nopți, până ce am reușit. Mi-ar fi plăcut să-i revăd pe vechii mei prieteni, dar ei nu se zăreau nicăieri. Nu știam care era portalul care mă putea conduce în mintea celui pe care îl iubeam, le-am luat la rând. Petreceam mai mult timp dormind decât lângă trupul care deja nu mai era el. Eu îi căutam mintea, inima, iubirea, nu-mi doream acea carcasă goală. Mi-a luat luni de zile, dar am reușit, l-am găsit.

Cel mai important moment al vieții mele a fost cel în care ne-am reîntâlnit. Trecând prin portal, m-am pomenit pe o plajă cu nisip mătăsos, iar el ieșea din mare, cu stropi sclipitori pe trupu-i încântător, cel pe care mi-l aminteam eu, nu cel care zăcea în patul de spital. Văzându-mă, chipul i s-a luminat și a venit alergând pentru a mă sălta în brațele lui vânjoase și a mă ridica mândru spre soare. Nu înțelegea de ce plâng. I-am spus, dar nu înțelegea. El și cu mine eram însă două jumătăți ale aceluiași întreg, prin marea lui încredere în mine, într-un final, a acceptat realitatea. Ciudat, nu l-a distrus. A zis că tot ce contează e să fim împreună, nu e relevant cum sau unde.

O vreme am fost din nou fericiți, poate chiar mai fericiți decât înainte. Puteam înota alături de delfini, servi cafeaua pe turnul Eiffel, să ne iubim pe un nor, să petrecem nopți fără de sfârșit, să înfăptuim miracole, numai cu mintea și imaginația noastră.

Azi mi-a spus însă ceva ce mi-a frânt inima. Învăluită în îmbrățișarea lui protectoare, l-am auzit șoptindu-mi: „Hai să nu ne mai întâlnim astfel, în vis…” Nu am apucat să-l întreb ce vrea să spună, să-l întreb de ce nu mă mai vrea lângă el? De ce nu mă mai iubește? Sunetul iritant al tonului de apel, pe care tot uitam să-l schimb, m-a trezit. M-au sunat de la spital: motivul meu pentru a trăi, dragostea vieții mele a murit!

Vestea a venit ca o lovitură în moalele capului ce s-a năpustit apoi, ca un fulger, către inima pe care mi-o simt sângerândă. Tremurând de durere, mă prăbușesc, întâi în genunchi, apoi pe o parte și mă scurg încet în întuneric.

Dar acest întuneric nu reprezintă sfârșitul, ci începutul! Închizând ochii în lumea reală, m-am trezit pe tărâmul din interiorul imensei roți de cașcaval. Acolo, mă aștepta un chip familiar și zâmbitor: era fratele Cel Bun, matur. Atunci am înțeles marea mea iubire. Când porțile tărâmului mi s-au închis din cauza faptului că începeam să cresc și viața reală mă făcea să uit de lumea viselor, el a ales să mă urmeze și să se nască în lumea oamenilor. Am trăit acolo amândoi, acum vom rămâne aici, pe veci, tot amândoi, căci sufletele noastre sunt legate.