Umbra mea făcea toate prostiile. Se tăvălea în iarbă, stătea întinsă printre flori, probabil privind cerul și creând povești despre formele identificate în nori, se lungea sau se scurta, țopăia prin toate bălțile. Probabil avea și nisip în păr. Își băga și nasul peste tot. Se uita prin cărțile oamenilor de pe bancă. Gusta dulciurile de pe tarabe. Proba toate hainele. Intra după alții prin case. Mereu o trăgeam după mine să se potolească. Numai în oglindă nu intra niciodată. Nu se privise în niciuna.
– Vei învăța la scoală de ce, mi se promitea mereu.
Parfumul gutuilor se ridica, precum un fum, oferindu-i o aură galbenă, înspre luna plină, care întârzia pe cer și în timpul zilei, însă mai palidă, în acea toamnă. Cioburi mici din valurile mării săreau în sus și se transformau în stele. Probabil acestea aveau gustul ușor sărat. Așa se forma bolta cerească, sau, cel puțin, acestea erau legile firii în satul bunicilor mei.
Făcusem deja puțină chimie și înțelegeam că toamna aveau loc experimente în laborator și de aceea erau atâtea schimbări. Am păstrat o frunză de aur în portofel, însă, cu timpul, i-a pierit strălucirea. La orele de economie ni se povestea cum se devalorizează banii, și înțelegeam că de aceea.
Bătrânul bijutier totuși lucra în continuare. Ținea prea mult la munca lui să-i pese de problemele politice. Spunea că acolo e altă lume, care uneori mai interferează cu a noastră. Cum nu puteam face nimic, spunea el, a continuat să ne bucure ochii cu munca lui.
Toamna de aur era tot mai frumoasă. Frunzele erau lucrate atat de rafinat. Mâna maestrului se simțea la orice pas. Nu mai erau doar bănuții de aur, ci forme tot mai dantelate, mai elegante, și mai fine. Era însă o lume care era părăsită de tot mai mulți.
Se schimba lumea întreagă, se vedea și la noi, și nu toți ignorau aceste schimbări.
Timpul a trecut și pentru mine și într-o zi bunicii m-au chemat să avem o discuție ca între adulți. Mai era cineva cu ei. Încă nu scosese o vorbă. Bunicul găsise pentru mine un gardian. Urma să mă însoțească în călătoria în care dispăruseră alți tovarăși de joacă despre care aflasem apoi că erau mai mari decât mine. La acea discuție mi s-a spus că și gardianul fusese de acord că eu eram o fată deșteaptă și că puteam merge acolo. Nu știusem până atunci că fetelor nu li se pregătea un rucsac decât foarte rar. Totuși, dispăreau și ele, ca și băieții, și ele nu mai veneau înapoi. Bunica a zis că ele plecau în altă călătorie, și că nu primeau gardian cum am primit eu și cum primeau băieții. Ele mergeau pe alt drum. Am întrebat dacă urma ca eu să mă întorc. Va trebui să merg pe drumul meu, m-au asigurat toți trei, fermi.
Nu aflasem prea multe. Mai târziu am aflat că aș fi putut spune că eram în ceață, ceea ce oricum nu aș fi înțeles pentru că la bunici în sat nu exista așa ceva.
Gardianul era vorbăreț și mi-a părut un tovarăș de drum plăcut încă de la început. Nu mă amâna cu întrebările pe mai târziu. Chiar mi-a spus că fetele din satul bunicilor de obicei erau date dragonului din celălalt ținut pentru ca el să nu ne inunde sau să nu ne ardă satul. Locuiau în turnuri înalte să nu ajungă nimeni la ele. Bunicii au dorit o viață mai bună pentru mine.
De cealaltă parte a podului, se întindea o pădure roșie, ca de foc. Nu știam dacă era legal să trec dincolo sau ce m-ar fi putut aștepta. De aceea nu mă aventurasem niciodată singură. Acum drumul meu mergea chiar pe acolo.
Acela era domeniul altui bijutier, care lucra cu alte metale și prefera și alt stil. Laboratorul acelui ținut permitea și alte reacții chimice, interzise la noi în sat.
– În alte zone se numesc arțari, mi-a spus gardianul.
Alt ținut ne-a întâmpinat mai târziu. Avea un aspect de care nu știusem până atunci că ar putea exista.
– Se numește verde, mi-a spus gardianul, ghicindu-mi întrebarea. E o culoare. Așa cum este roșul.
Am ajuns în alt ținut, cu alt aspect, și l-am întrebat pe gardian cum se numea culoarea.
– Înveți repede, a zâmbit. Este roz, și acestea nu sunt frunze. Sunt flori de cireș. Nu durează mult și ne bucurăm de frumusețea lor știind că trec repede, dar acceptăm asta. E cursul natural al vieții.
Râul mergea înainte, ducând cu el florile scuturate de cireș.
Am pătruns într-un ținut despre care gardianul mi-a spus că este un oraș, unul mare, cu trafic aglomerat și oameni grăbiți. Aici mă voi instrui, mergând la școală. Mi-a explicat cum să mă prezint, ce să spun, cum să mă comport, și ce se aștepta de la mine. Mi-a explicat ce sunt actele și că există reguli și acolo așa cum există la noi în sat.
– Nu vii cu mine? am întrebat.
– Va trebui să te descurci singură. De acum ești mare. Toți ceilalți de aici se descurcă singuri.
– Te voi mai vedea?
– Da, dar nu acolo la școală. Cei ca mine nu au voie. În acest ținut cei ca mine nici nu vorbesc, nici nu gândesc, nici nu se comportă așa ca mine, nu pentru că nu au voie, ci pentru că nu pot. Aici eu nu mă numesc gardian, ci un simplu câine, dependent de oameni. Vei avea în schimb profesori și colegi. Eu te aștept acum afară până te înscrii și apoi nu pot să merg decât cu tine prin oraș. Sau te pot aștepta în apartament.
Am văzut totuși că erau destui oameni care discutau cu gardienii. E adevărat ca aceștia nu răspundeau niciodată, sau nu răspundeau precum gardienii de la noi din sat. Vorbeau o limbă necunoscută și care nici nu se putea învăța. Nu avea alfabet și nici nu produse scrieri.
Am dorit odată să intru cu gardianul meu la o cafenea. Mi-a spus că el nu poate intra la Neko Café, pentru că acei „gardieni” sau ce mai rămăsese din ei se numeau pisici și nu se împăcau cu aceia care erau numiți câini.
Am văzut că umbrele celorlați erau toate ascultătoare, nu făcea niciuna pozele pe care le făcea a mea. Erau ascultătoare precum câinii.
Nu observase însă nimeni ce prostii făcea umbra mea. Erau prea obosiți cu toții de la muncă. Uneori îi vedeam dormind în metrou, în tren, în autobuz, chiar și pe stradă. Nu era de mirare că anual dispăreau atât de mulți oameni și nimeni nu știa nimic despre ei, și nu ii mai vedea niciodată. Sigur se rătăceau. Ținutul acela era extrem de mare. Gardianul mă învățase să întreb trecătorii de niște repere, cum erau numele străzii unde stăteam, numele școlii, o stație de metrou, numele unui parc, al unui cartier, al unui magazin. Probabil cei care dispăreau ajungeau atât de departe cu metroul, trenul, ori autobuzul, că nu recunoștea nimeni acele denumiri de repere de care întrebau ei.
Odată, un coleg m-a întrebat ce-i cu umbra mea de face așa. Aceasta tocmai îi citea un bilețel în care îi cerea prietenia unei colege de la altă clasă. M-a spus doamnei profesoare că umbra mea îi invadează intimitatea, că e indiscretă și obraznică, uneori îi fură și din prăjiturele de orez. Profesoara, care preda fizica, l-a certat, pentru că, a zis ea, dacă putea spune așa ceva era o totală lipsă de respect. Pentru ea și orele ei. Însemna că nu a fost deloc atent la orele ei și nici măcar nu a înțeles fenomene de bază din viața de zi cu zi care se explică prin legile fizicii. Nicio lege fizică nu ar permite unei umbre să facă așa ceva. Nu are suficientă forță, nu are nici masă și nici reflexie; ea nu este un corp. Fizica mi-a asigurat liniștea din acest punct de vedere. Voiam însă să aflu mai multe. Am pus mai multe întrebări la ora de fizică și profesoara a fost încântată să răspundă. Bunicii avuseseră dreptate.
Mai târziu, la un anticariat din vremuri de demult, un bătrân anticar mi-a recomandat două cărți: Masa umbrelor de Ionel Teodoreanu și o carte despre Masa Tăcerii de Constantin Brâncuși. Erau explicații din alt ținut, care avea legile lui.
