De obicei nu visa prea mult, iar dacă visa, în centrul fanteziilor lui nocturne erau mai mereu colegele sale de birou, ori Clara, care se târa după el în genunchi, implorându-l s-o ierte pentru că încercase să-l schimbe. În noaptea aceea visă secvențe din toate aceste lucruri – dar visă și piatra.

În închipuirea lui stătea tot pe noptieră, însă era enormă, aproape umplea spațiul camerei – o adevărată minune că noptiera fragilă nu ceda sub greutatea ei, își spunea obsesiv în vis – iar tăieturile zigzagate care o traversau, lăsau să se vadă o strălucire difuză, venind din interior, care-și schimba nuanțele, trecând de la galben la verde, apoi la roșu și iar la galben. Stătea chiar în centrul visului în care el era preocupat să se înfigă adânc, repede și în mod repetat între fesele expertei-contabile de la birou, în timp ce aceasta scotea țipete ascuțite, în ton cu culorile emise din interiorul pietrei ce crescuse atât de mult, încât îi stânjenea de-acum mișcările. Ahh – galben – ah – verde – ohh– roșu – ahh – galben – ahh…

Pe la ora două, deschise buimac ochii.

Vezica îi plesnea de durere, însă avea o erecție atât de puternică, încât se chinui minute în șir la baie până să reușească să urineze.

După ce scăpă de toată berea, se întoarse apoi în pat, și-și reluă fanteziile exact de acolo de unde le lăsase, ca un film pus pe pauză. Înainte de a adormi, se ridică încă o secundă în fund și adulmecă aerul dormitorului – se simțea un miros aparte? – ce era cu umbra aceea întunecată ghemuită la piciorul patului? – totuși era prea somnoros ca să delimiteze realitatea de vis, iar mintea îi îmbrățișă fără nicio consecință nelămuririle, integrându-le firesc în conturul enorm al pietrei ce ocupa mijlocul dormitorului.

Visă mult în noaptea aceea, mai mult decât visase vreodată, vise încâlcite, greoaie, din care nu avea să-și mai amintească mai nimic dimineață. În centrul tuturor acestor vise rămânea constantă piatra.

Își schimba dimensiunile, niciodată poziția.

Fanteziile se topeau unele-n altele, își împrumutau personajele, decorurile, apoi șerpuiau spulberate în șuvițe monocrome în jurul pietrei, ce strălucea slab între ele, despicându-le precum o stâncă picată într-un torent de munte.

La un moment dat visă că deschide ochii.

Era tot în dormitor, întins pe pat, dar se afla cumva într-o poziție ce-i permitea să vadă întreaga cameră, ca și cum s-ar fi aflat în picioare. Încăperea era întunecată, însă întunericul se mișca și mișcându-se, dădea impresia de dizlocare, de fărâmițare, de parcă s-ar fi străduit să se suprapună uniform peste suprafața camerei, astfel încât mici străfulgerări de lumină izbucneau dincolo de el, electrocutând câte-o fracțiune de secundă întreg spațiul.

O pată mai decolorată de beznă pulsa pe unul dintre pereți, iar acolo ar fi trebuit să se afle fereastra, se gândi Ton, și într-adevăr fereastra era, numai că era bătută în scânduri groase, ce sclipeau fantomatic între flash-urile rare provocate de mișcările întunericului.

O siluetă stătea la capătul patului, în apropierea șifonierului.

O formă mică, strâmbă.

Se distingea destul de bine, deși constituia o parte integrantă a beznei nestatornice și vălurea odată cu ea, un decupaj vag uman, cu un cap disproporționat deasupra umerilor înguști și cu brațe subțiri ca niște fire de umbră. Mici gâlme de întuneric i se umflau pe piept, crescând și scurgându-se, asemenea unor pustule pline de puroi. În timp ce Ton privea, de la înălțimea stranie a poziției sale, silueta păru să ridice un braț către scândurile ferestrei, iar una dintre șipci se îndoi și se desprinse cu un zbârnâit ascuțit. O a doua se încovoie și țipă, țipă prelung și ruginit, apoi se frânse de la mijloc –  Ton simți ruptura distinct, puternic, în partea de jos a bazinului. Dincolo de geamurile ferestrei, o masă imensă strălucea, pulsa, iar silueta cocârjată scoase în clipa aceea un geamăt, în vreme ce rupea o a treia scândură și o abătea asupra capului lui Ton.

Bărbatul se feri, icni sufocat, se trezi, se holbă în întuneric, adormi la loc, doar ca să se scoale cu numai o secundă mai târziu să se uite la ceas.

Noaptea trecu greu.

Se deșteptă amorțit, descurajat și cu o durere de cap mult mai rea decât anticipase. Sigur pierduse numărul berilor. Nu băuse doar zece. Niciodată nu se simțise atât de rău după zece beri. Fuseseră mai multe.

Până la urmă nu conta. Era obișnuit. Suporta bine mahmurelile.

Lumina dimineții pătrundea cenușie în cameră, iar oglinda de lângă pat îi înfățișă, în timp ce se îndrepta către baie, o siluetă gălbejită și strâmbă, ce semăna mai mult cu un strigoi decât cu corpul unui bărbat de treizeci și cinci de ani. Un duș, un mic dejun consistent – omletă cu brânză și mușchi file prăjit în tigaie, avea nevoie de grăsime – precum și două cafele cu aspirină îl puseră totuși pe picioare astfel că, în momentul în care ajunse să-și îmbrace costumul și să-și toarne o ultimă cafea la bucătărie, fredona încet, odată cu radio-ul deschis „You drive me crazy” a lui Shakin Stevens. Două cuie mici, roșii, îi apăsau fruntea, intrând adânc în carne la fiecare bătaie a inimii, dar nu-l supărau cine știe cât.

La ora opt, gata să iasă din apartament ezită, încercând să-și aducă aminte de ceva – ceva ce uitase. Se întoarse, intră în dormitor, luă piatra de pe noptieră, o puse în buzunarul sacoului, pe urmă ieși și încuie ușa.

 

Până la ora zece, lucră destul de bine. Apoi, fără niciun motiv,  bruma de bună dispoziție i se spulberă și începu să se gândească la piatră. Orice făcea – dacă era în fața laptopului, căuta vreun dosar, ori vorbea la telefon, o avea permanent în fața ochilor – micuță, colțuroasă, cu șănțulețele ei zigzagate pe margine, blocându-i gândurile și intențiile. Până la urmă nu mai rezistă, se duse la cuier și o căută în buzunarul sacoului.

Nicio schimbare.

Arăta la fel, nu era nici mai mare, nici mai mică. Nu strălucea, nu se mișca singură, era rece,  neînsuflețită. O puse la loc și încercă să se întoarcă la lucru. Orele treceau cu greutate. Făcu niște greșeli pe care le remedie repede, mai mult datorită experienței decât a implicării totale în ceea ce făcea, apoi lucră concentrat și cu spor până aproape de ora trei.

Când ieși din clădirea primăriei, o oră mai târziu, era cuprins de-un sentiment de anticipare copilărească și, cu toate că se simțea un pic jenat de el însuși, se lăsă purtat de capriciile lui cu o seninătate plină de curiozitate.

Urcă în mașină și o luă spre centru.

Făcu la dreapta pe bulevardul ce ducea la gară și din nou la dreapta, către părculețul de la periferie. În fața unui supermarket opri, cumpără un pachet de șase beri pe care-l puse pe bancheta din spate, apoi conduse mai departe.

Ajunse în zona lacului după un sfert de oră. Era o zi frumoasă. Un vânticel cald agita crengile sălciilor, iar în aer plutea o liniște nefirească. Ton își lăsă sacoul în mașină, băgă piatra în buzunarul de la piept al cămășii, încuie mașina și o apucă pe aleea principală către lacul deocamdată ascuns de trunchiurile copacilor.

Pe o alee lăturalnică, pe deasupra arbuștilor de măceș și hibiscus, întrezări pentru o secundă două siluete care se deplasau către ieșirea dinspre dig a parcului, dar nu reuși să-și dea seama dacă erau bărbați, femei, ori vreo pereche de îndrăgostiți în căutarea unui loc unde să stea împreună netulburați. Parcul nu mai prezenta demult interes pentru nimeni. Cel mai adesea era traversat de persoanele care își aveau casele pe lângă dig sau în împrejurimi.

Deși nu avea practic niciun motiv, Ton așteptă până fu sigur că nu-l vedea nimeni, pe urmă își continuă drumul, căutând din ochi micul său promontoriu.

Ca și cu o zi înainte, apele lacului erau calme, scăldate de razele soarelui și colorate de reflexiile sălciilor de pe maluri. Când se apropie, câteva broaște săriră în apă cu plescăituri sonore. Ton adulmecă aerul – nu se simțea nimic – își încordă auzul căutând să prindă vreun zgomot neobișnuit dincolo de freamătul muzical al ramurilor sălciilor, apoi scoase piatra din buzunarul de la piept și o aruncă în apă cu un zvâcnet puternic al brațului, încercând să nimerească aproximativ locul de unde ieșise cu o zi înainte. Nu înțelegea semnificația gestului, sau de ce așteptase cu atâta nerăbdare să-l facă. Se simțea doar împăcat că îl făcuse în sfârșit.

Încremeni în picioare pe mal, concentrat, așteptând – ce anume, habar n-avea. Ce prostie. Ești un tembel.  Se răsuci să plece. Imediat îl izbi mirosul – infect, greu, miros de nămol și țesut intrat în putrefacție și îndată după aceea auzi apa bolborosind în spatele său.

Se întoarse la timp – conștient pe jumătate că mirosul dispărea pe măsură ce el se răsucea – ca să vadă cum apele lacului explodează într-o puzderie de stropi sclipitori, din mijlocul cărora se detașează apoi un obiect întunecat, care descrie o boltă în aer și cade în apropierea lui, chiar pe vârful micului promontoriu.

Bătăile inimii i se întețiră. Nu era spaimă ceea ce-l încerca, nici măcar neliniște. Doar un straniu neastâmpăr ce-i făcea degetele să tremure – straniu pentru că nu se lega de o dorință anume, ori de vreun interes oarecare, era un sentiment detașat de realitate, o curiozitate pură, așa cum simțise numai când era copil.

Obiectul zăcea umed în iarbă.

Nu era piatra care o aruncase.

În locul ei, lacul azvârlise o farfurioară de lut, ciobită pe margini, având în centru, pictat cu galben, imaginea unui soare, iar pe margini spirale portocalii, executate cu puțină pricepere, fiecare etalând la capete flori pictate în diverse culori.

Ton o răsuci, încercă să vadă dacă avea ceva scris pe ea, pe față sau pe fund, apoi o lăsă jos, pe un smoc de iarbă, nu foarte aproape de mal, și se duse la mașină. Apucă din pachetul de șase, două beri și, cu ele în mână, se întoarse. Desfăcu una, bău, luă iarăși farfuria în mână, privi în jur, apoi o azvârli în apă.

De această dată, așteptarea fu mai îndelungată.

Tocmai se pregătea să înceapă a doua cutie, când lacul se tulbură din nou. Încremeni pe picioare, cu inima transformată într-un bulgăre uleios, care-și trimitea bătăile sub forma unor stropi tremurători până în fundul abdomenului, unde detonau în sute de picături corozive ce-i înțepau haotic vezica. Obiectul care țâșnise din apă acum era ceva mai mare, Ton realiză acest lucru în timp ce-l urmărea venind, de parcă ar fi văzut o serie de diapozitive vechi, dar nu-i observă detaliile până ce nu ateriză în iarbă, alături de el.

Ridică o mână la gură ca să-și înghită un țipăt.

Era o statuetă înnegrită, acoperită de mâl. Făcu un pas înapoi, îi dădu târcoale, apoi se scutură și se lăsă pe vine. Statueta nu era prea mare, măsura poate zece-doisprezece centimetri, fiind modelată destul de rudimentar, dar chiar și așa, amănuntele îți permiteau să-ți dai seama ce reprezenta. O siluetă de femeie după umflăturile sânilor care bombau roba cu care era îmbrăcată – o robă ce-i lăsa brațele libere – și era încinsă în jurul mijlocului cu un cordon legat deasupra abdomenului cu o fundă executată în forma unei flori.

Palma unei mâini, ușor ridicată, lipsea. Cealaltă stătea coborâtă pe lângă corp, cu vârfurile degetelor lipite de coapsă. Picioarele goale, modelate urât, se sprijineau pe-un postament simplu, strâmb – probabil statueta nu și-ar fi păstrat echilibrul așezată pe-o masă.

Reprezenta o femeie, fără îndoială, numai că de la gât în sus figurina nu mai avea nimic uman, terminată fiind cu un cap de pește, cu ochii bulbucați și botul căscat, deși aceste detalii fuseseră finisate în așa fel încât ansamblul lor sugera ceva extrem de omenesc. Ochii priveau într-o anumită direcție, gura stătea deschisă într-o anumită expresie, indica ceva – ceva imposibil de determinat, dar ceva – chipul hidos conținea o urmă de personalitate, o distincție ciudată.

Pe Ton îl trecură fiori în vreme ce se uita la ea, dar asta nu-l împiedică să o ia în mână și să o clătească repede în apa lacului, pentru a îndepărta mâlul. Amănuntele deveniră mai clare. Observă și două zgârieturi paralele ce traversau postamentul pe una din laturi. Nu era expert, nici măcar cunoscător, dar văzuse destule bijuterii în viața lui astfel încât să ia în considerație posibilitatea ca statueta să fie din argint.

O cercetă pe toate părțile.

Căută o inscripție, un însemn.

Îi simțea răceala, mirosul de nămol. În ultimele zece minute, vântul se întețise. Soarele fusese acoperit de nori cenușii, prevestitori de ploaie, tulpinile trestiilor foșneau, lovite unele de altele, iar apa lacului începuse să facă valuri mici, încrețite.

Ton rămase un moment în cumpănă, gândindu-se cum să procedeze în continuare, apoi se hotărî. Vârî statueta în sân, fără să-i dea prin cap că-și udă cămașa – un gest absolut copilăresc, o catapultă în timp – goli doza de bere și își făcu drum printre sălcii. În clipa-n care primii stropi de ploaie îi căzură pe frunte, alerga deja spre mașină.

În acea seară se culcă devreme, dar adormi abia pe la ora două dimineața. Avu un somn agitat, totuși nu visă nimic – nimic din ce putea să-și amintească a doua zi. În tot acest timp, statueta strălucea slab lângă el, așezată strâmb pe noptieră.