Foto: starcitizen.fandom.com

„ONS (Online National Sistem) – sistem personal inteligent de comunicare şi supraveghere cu inserţie holo. Dispozitivul se montează în locuinţă, pe corp sau se poate conecta la sistemul nervos al proprietarului. Nu este indicat a fi deconectat niciodată.”

Sistem personalizat, deținător: Rafael Primo nr. identitar k4578uggt.

Ziua18 (sau 18 ianuarie după calendarul vechi, 2287)

Zilele noastre sunt numerotate zecimal, nimeni nu mai ştie şi nu mai ţine evidenţa perioadei în care suntem, pentru că nu mai contează. Vechea împărţire a anului pe luni, botezate cu numele zeilor romani, a devenit neconcludentă acum. Ei nu mai sunt, la fel cum nu mai sunt nici anotimpurile; suntem numai noi, urmaşii anotimpurilor.

 

Dragă Jacque, ca să întelegi mai bine, de mai mult de-un secol e numai vară, cam ceea ce numeau vară strămoşii noştri. Nu mă refer la zona ecuatorială, pentru ca eu personal nu locuiesc în regiunea aia, ci peste tot, până la poli. De altfel ăla e sigurul loc unde mai există câteva rezerve subţiri de apă, pe care le exploatează ăştia, în draci! Se aude că în curând vor seca şi astea, odată cu creşterea accelerată a temperaturii, iar atunci, pot să-ţi zic că sigur vom muri de sete, ceea ce, apropo, mă duce cu gândul la celălalt subiect, pe care voiam să-l discut cu tine azi, arta mea.

Să mă prezint eventualilor cititori ai jurnalului meu: sunt Rafael Primo, 28 ani, înalt, blond – cât păr mai pot avea pe căldurile astea toride, dar în fine – ochi verzi şi mână de pictor. Mâna mi-am format-o cu mult înainte de a merge la Institut, adică cel de „arte vizuale şi imaginative” – încă mai există unul, dacă-ţi vine să crezi, pentru a păstra aparenţa unei oarecare normalităţi – pe vremea când eram încă un puşti. Şi să-ţi mai spun ceva, un fel de secret personal, eu nu am pictat niciodată după natură… Îţi mărturisesc asta, pentru că ştiu că toţi se dau în vânt azi, după futuro-realism, care după mine e deja desuet; hai să fim serioşi, de două secole încoace nu mai avem subiecte noi de pictat sau alte tehnici de inventat, aşa că inventăm soluţii, contra lipsei de surse de inspiraţie!

Dacă nu avea Svatlov Plakovici  idea „novatoare” de-a ne întoarce la realism (căcat idee novatoare), adică ceea ce înaintaşii noştri puteau picta zi de zi – realişti, impresionişti, expresionişti –  nu mai aveam despre ce discuta azi cu tine. Cert este, că toţi au căzut pe spate şi au început să facă pictură, sculptură şi alte forme de artă, cât mai „realiste”, după ei. Acum ca să-ți definesc ce înţeleg ăştia prin tâmpenia asta, futuro-realismul ar fi „concepţia potrivit căreia omul se întoarce periodic la origini, într-un ciclu nesfârşit, ceea ce la nivelul artei, ar trebui  înţeles prin reluarea formei şi a tematicii clasice inspirate din natură”. Zi şi tu dacă nu sună ca dracu, în ziua de azi ? ! Pe ăstia care l-au urmat orbeşte pe Plakovici şi ideile lui, i-am văzut ani de zile expuşi prin muzeele europene (cele trei care mai există); la Louvru le-au făcut chiar o galerie separată, sub piramidă. I-am văzut până şi prin cele americane, le-am privit, după cum îţi spuneam, ani în şir lucrările, le-am îngurgitat grafica 6D, până m-am plictisit, dar ştii ce nu am înţeles până la urmă, unde e realismul în toate astea, de fapt, ce naiba înțeleg ăştia prin întoarcere la realism ?

 

Ziua 66 (7 martie 2287)

 

Azi n-am pictat. Apropo Jacque, mi-am repus în funcţie ONS-ul şi te-am trecut şi pe suport virtual, în caz de ceva. Deocamdată însă, mă rezum la mult prea plăcuta hârtie de scris, pe care numai Dumnezeu ştie cum am procurat-o (am dat trei tablouri bunicele şi un bax de apă pe ea).

Măi tipule, stau şi mă tot gândesc, noi artiştii suntem în pas cu istoria, dar istoria ne recunoaște doar anacronic şi ne lasă să murim de foame. După, se petrece miracolul: devenim celebrii, iluștrii, nemuritori şi ai dracului de morţi! Asta-i ironia, vezi tu, pentru ce sa fii artist, dacă mai întâi oricum trebuie să mori, ca să devii celebru? Ai putea să mori pur şi simplu, dar asta ar însemna „nicht” creaţie, deci….ne întoarcem de unde am plecat. Mi se învârte capul de atâtea silogisme şi nu descopăr nimic nou, doar răstălmăcesc cuvinte deja spuse de alţii…cred că o cam iau razna deja, de la prea multă căldură, de la prea multă băutură, nici nu mai ştiu …Prietene te las, tânjesc după o duşcă…

 

ONS: Rafael şi-a terminat de scris jurnalul la ora 4:50 pm, timp global, după ceasul meu.

Geamurile îi sunt astupate cu draperii groase, maro închis, din fibră calorică, care nu lasă să intre lumina soarelui şi căldura. Așezat pe patul întotdeauna dezordonat, în mijlocul atelierului plin de culori răvăşite, de sprayuri goale, pensule de toate mărimile, unele uzate, altele noi şi o grămadă de pânze începute, Rafael pare să dormiteze, cu o sticlă goală de bere lângă el. Îşi tine capul în mâinile murdare de vopsea, îşi sterge din când în când sudoarea de pe frunte, apoi îşi recoboară tâmplele între palme. Grimasa de pe faţa lui trădează o dezămăgire profundă.

Se ridică brusc şi ia ceva dintr-un sertar. E o carte poştală, atât de veche, încât scrisul de pe spate şi timbrele abia se mai văd. A găsit-o cândva demult la un anticar şi a luat-o oricum…  o reproducere „realistă” pe care o tot văd de ani buni, de fapt mai mult o copie fără talent – asta zice el – a unui pictor amator, uitat de timp. Însă Rafael nu se poate dezlipi de ea. O aşează cu grijă pe şevalet, îşi aruncă de pe el cămaşa pătată şi transpirată leoarcă şi începe să o repicteze …

A mai făcut-o de nenumărate ori, în arhiva mea, există de cel puţin 20 de ori.

Sistemul de ventilaţie porneşte sporadic, pentru că îl plăteşte cam tot aşa,  înjurând de fiecare dată când se oprește. „Să mori pentru artă, băga-mi-aş, să mori de cald, la propriu!”

 

5:21p.m.   A început să deseneze. Creionul reia formele micului peisaj din cartea poștală şi îi dă proporţii noi, aproape gigantice. Seamănă acum cu o imagine alb-negru a unui televizor vechi.

6:34 p.m. Îşi scoate ultima bere din frigider şi o dă pe gât. Cam asta a fost toată raţia lui de lichide alcoolizate, pe săptămâna în curs. Va face urât în curând.

Îşi ia din nou pensula în mână şi aruncă asupra peisajului monoton o paletă cromatică abundentă. Ezită, la un moment dat, dar apoi mai adaugă de la sine câteva accente. Îşi priveste lucrarea, cu mimica unui puşti şi pare fericit. Peisajul e cât se poate de explicit, ca o breşă în spaţiu şi timp.

Însă brusc apucă tabloul, încă umed, şi îl aruncă de un perete. Îl aud cum strigă „Nuuuuu…, nuuuu” şi înjură, dar nu înţeleg ce se petrece…Îl văd cărându-i picioare şi izbind cu mâinile zidurile pătate de vopsele. Loveşte şi bidoanele, iar culorile din ele năvălesc prin cameră ca nişte şuvoaie, prefăcând totul într-o pânză gigantică. Se aruncă şi el pe jos: cu gesturile unui nebun, îşi pictează propriul corp şi podeaua, devenite acum /una/ o singura pânză suprarealistă.

 

Nu ştiu ce-aţi înţeles voi, eu unul îl admir şi totodată îl consider nebun de legat.

 

Ziua 67 (8 martie 2287)

 

ONS: 10.15 a.m. Suntem pe stradă. Rafael e mai binedispus decât ieri, iar acum  caută, după cum mi s-a confesat, motivaţiile futuro-realismului.

Bulevardul Champs – Élysées e, ca de obicei, parcurs de unul – doi călători rătăciţi, tembelizaţi de căldură, şi de noi doi, adică pictorul şi năluca sa holografică.

 

Statistica: „De la copertinele de sticlă ce-l acopereau în urmă cu două secole, când au început să crească temperaturile, s-a trecut la cele de tip scut, dar până la urmă s-a renunţat la ambele. Fiecare dintre ele proteja de soare, dar nu aducea cu nimic „natural”. Se pare că pe parcurs ce tehnogia a înlocutit tot mai mult  natura, obsesia revenirii la natural a evoluat şi ea proporţional. Iar cum gradul de depresie al populaţiei a crescut şi el exponenţial odată cu temperaturile, s-a optat pentru „copacii scut”.

„Totul e din plastic” este expresia care apare cel mai frecvent în vocabularul populatiei.

De fapt, nu chiar din plastic propriu-zis, ci MCH, mai exact, „Materiale hipo calorice, un aliaj de fibre revoluţionare, dar tot pe acolo e. Sunt făcuți sa pară cât se poate de reali, până şi frunzele li se mişcă în bătaia vântului.

Vântul este generat artificial la intervale regulate de timp, între 1-2 ore.”

 

Rafael îi priveşte, aşa cum face de fiecare dată când trece pe aici, îşi scoate mănuşa de la costumul de protecţie şi nu se poate abţine să nu îi atingă cu degetul. Îl retrage aproape imediat, cu un gest de dezgust şi-şi îmbracă la loc mănuşa, reglâdu-şi temperatura costumului.

„Copacul pare mai degrabă gelatinos decât solid” îmi spune. Am o bază de date cu fiecare element din care este făcut, însă nu asta mă fascinează, ci mimica feţei omului pe care-l urmez zi de zi şi a cărui reacţii, încă mă surprind. Nu e doar dezamăgit, pe fața lui se citeşte altceva: se simte complet pierdut.

 

Tarabele buchiniştilor de pe malul Senei s-au închis de vreun secol, după ce râul a secat. Lui Rafael îi place să se așeze pe mal, pe locul fostelor tejghele, şi să aprindă o ţigară. Un fel de ritual. Trage din ea nepăsător câteva fumuri şi o aruncă cu dispreț, în râul holografic de lângă el.

 

Ziua 75 (16 martie, cred)

 

Sunt consternat…imbecilul de Svatlov Plakovici şi-a construit futuro-realismul de holograme!? Ce ştia el, pe vremea lui încă mai curgeau câteva firicele de apă, de bine de rău. Aşa trebuia să o definească: „Arta de a da realitate hologramelor” sau mai ştiu eu ce dejecții din astea. Trebuie să recunosc totuşi, ca pictor a fost bun, nu genial, dar s-a descurcat. Ca teoretician însă, a fost zero. Un mare ZERO! Îi combat de ceva timp total teoriile şi pretinsele idei novatoare. Arta viitorului, realismul viitorului, revenirea la natural… asta e ideea lui! Nu există nimic natural în „viitor”, numai căldură şi plante artificiale!

 

ONS – 10.30 p.m. Rafael şi-a lăsat ibricul pe foc şi mi-a ignorat sistemele de atenţionare. Bineînteles, în aceste condiţii, ceaiul a dat în foc. E o mare eroare la cât de greu se face rost de apă. Există sisteme complet automate de gătit, dar pe Rafael nu-l interesează. Îşi încarcă o dată pe lună butelia antică (căci asta e singura metoda de a mai folosi gaze şi nu alte tehnologii de încălzire), de la o veche fabrică de combustibili, taman la celălalt capăt al Parisului. Curios este, că s-au epuizat cam toţi combustibilii fosili, dar gaz mai găseşti, la un pret exorbitant, ce-i drept! Şi toate astea, numai ca să-şi facă el un ceai sau o cafea la ibric!

 

Revin prietene. După cum spuneam, arta nu mai e sinonimă cu epoca asta. Au fost pictori care s-a dus în insule exotice să picteze femeile alea cafenii şi palmierii ăia plini de culoare, aia da, sursă naturală de artă şi expresie autentică! Am încercat să umblu şi eu, dar nu mai am unde. Nu mai există insule, doar deşert şi cele câteva oraşe întreţinute artificial. Aşa că nu poţi să nu ajungi să te întrebi, cine dracu mai face artă în porcăria asta şi mai ales, de ce?

Păi bine, mi-am spus şi eu asta, există bla bla-uri cum că artistul se eternizează prin arta sa… un căcăt, nu-i adevarat ! Artistul face artă de dragul artei, şi atât! Eternitatea nu mai există, s-a scurs şi ea în nisip. Şi oricât de vanitos ai fi, pentru cine să te mai eternizezi, când probabil toată lumea va muri în maxim 100 de ani? Cele mai recente studii aşa zic, dar deşi suntem toţi cu un picior în groapă, preferăm să ne facem că nu le vedem. Oamenii nu numai că-şi ignoră realitatea, dar mai fac şi copii, nu înteleg de ce, ca să le ofere ce, MCH, nisip, ce?  Ne transformăm în fiinţe de siliciu …asta da idee pertinentă !…

„Realitatea siliciului e singura realitate care mai există” pleadoarie împotriva doctrinei lui Svatlov Plakovici de Rafael Primo, artist scăpătat. Dacă aş ştii că îi mai pasă cuiva cu adevarat, mi-aş sustine public teoriile! Un lucru e cert: devenim nisip, e atât de evident încât începe să te enerveze!

 

Ziua 233 ( 21 august 2287)

 

ONS 9:32 a.m.

Statistică: S-au constatat creşteri surprinzătoare ale temperaturii de 5-6 grade Celsius, pe parcursul ultimelor zeci de zile (sau luni). Cercetătorii se aşteptau la aşa ceva, dar abia peste nişte ani buni. S-au emis coduri de urgenţă, verde, galben şi acum roşu, dar tot au început să moară pe capete oameni, mai ales bătrâni şi copii. Din cele mai recente ştiri la care m-am conectat, am aflat că oraşele se închid, pentru că nu mai fac faţă căldurii. Nimic nu mai iese, nimic nu mai intră…

Rapotul Oraşelor Unite Suverane, vorbește despre epuizarea totală a rezervelor de apă.

 

2.25 a.m. Lui Rafael pare că nu-i mai pasă. S-a închis definitiv în casă şi pictează la nesfârşit ilustrata aia, încercând să reproducă cât mai fidel fiecare detaliu, fiecare linie până la obsesie…N-a mai scris demult în jurnal, l-a abandonat pe undeva, ca pe propria viaţă. Scopul meu este de a-l monitoriza şi întreţine viu. Pulsul îi este prea ridicat, iar pancreasul distrus. I-am prescris medicamentaţie, pe care nu a luat-o niciodată. Am apelat Urgenţele medicale şi m-au pus pe aşteptare. Se pare că nu sunt singurul ONS care se luptă cu probleme grave.

 

Ziua 265 (nu mai ştiu data)

 

Dragă Jacque, mâna îmi tremură. Am rămas fără lichide de două zile, corpul nu-mi mai produce nici măcar sudoare, parcă mi se mumifică încet. Temperatura a crescut brusc, cum nimeni nu se aştepta, în ultima jumătate de an, cu 10 grade. Ne topim pur şi simplu. Apă nu mai prea găseşti nici pe sub mână, pentru că nu mai există. Găseşti doar sticle goale, aruncate pe străzi, prin orice cotloane. Cauţi să sorbi o picătură, oricât de mică, dar nu mai reuşeşti, pentru că le-a golit cineva înaintea ta sau pur şi simplu s-au evaporate.

Se pare că nici dispozitivele de răcire ale orașelor nu mai fac oricum faţă, cât despre gheaţa polară…dacă o mai fi, nimeni nu mai ştie nimic. Toată lumea se târăşte şi moare. Azi dimineaţă a murit un vecin de palier. Al cincilea până acum. L-am auzit strigând încet, cu o voce stinsă, după apă.

Îmi privesc ultimele clipe cu ochi lucizi şi nu mai simt nimic. Nici măcar teamă. Doar o sete, care a devenit durere şi mă macină din piept până în creier. Cam asta e singura realitate pe care o mai ştiu. Nu mai pot picta, abia mai pot înregistra asta. Realitatea siliciului ne înghite ca un monstru fierbinte. Vreau să înregistrez tot, pentru care dracu de posteritate, însă nu ştiu. Dar toţi sperăm să-şi mai aducă cineva aminte de noi. „Cineva” – acum termenul mi se pare atât de deplasat, nu mai există decât ceva – căldura.

Simt că mă sting, uscat şi inert, pe canapeaua asta, care am impresia că se lichefiază la rândul ei sub mine, ca şi propriu-mi corp. Jurnalul pe hârtie l-am închis în dulapul cu pânze, poate îl va găsi cineva. Sunt deja melodramatic şi delirez. Văd o femeie cu sâni frumoşi dansând în faţa mea, cam odată la o oră. Nu pot nici măcar s-o aplaud, ci doar s-o urmăresc. Cred că aşa arată moartea mea, cel puţin aşa sper.

 

Ziua 348 (fără dată)

 

Temperatura a mai crescut, nu mai ţin evidenţa. Femeia cu sâni frumoşi îmi aduce acum apă din când în când, dar nu o pot bea. E ca un râu holografic. Mă zbat să o înghit, dar după fiecare picătură, simt cum mor de sete şi mai abitir. Am conectat sistemul ONS acum 2 zile la cortexul meu cerebral, pentru că nu mai pot vorbi. Totuşi sunt încă lucid, ceea ce mă face să sufăr şi mai mult. Măcar pot să mă confesez …

Toate ferestrele îmi pare că au explodat, iar cioburile au năvălit peste mine aducând cu ele arşiţa. Tablourile mi s-au transformat într-o singură băltoacă de culori fără detalii. Nu mai pot vorbi, ţi-am zis. Apa mi se pare singurul deziderat rămas. Am lăsat pornit şi sistemul video 6D şi mi-am construit propriul tablou futuro-realist. Apar şi eu în el sau ce-a mai rămas din mine. L-am botezat „Realismul siliciului”, altceva nu mi-a venit în minte…Cred că este ultimul meu mesaj. A dio Jacque, să speram că acolo va fi mai răcoare!

 

Ziua 350 (16 decembrie 2287)

 

ONS: 6.58 p.m. De când sunt setat pe auto, am observat o creştere a temperaturii de până la 20 de grade. Rafael şi-a construit într-adevar propriul tablou futuro-realist, din culori împrăştiate pe pardoseală, sticle goale şi propriul trup. Cum funcţionez pe baterii solare, sunt o sursă inepuizabilă de energie, deci teoretic voi trăi etern sau cel puţin până când mă voi topi la rândul meu.

Rafael tot vorbea despre eternizarea artistului prin propria moarte. Ceva s-a schimbat în mine de când el nu mai e fizic aici. Mai exact ceva din el a rămas în mine. Acum realizez pentru prima dată, ce a vrut să spună. Dacă stau şi îi privesc moartea, încep să înțeleg, într-un mod pe care nu l-am mai experimentat până acum, că avea dreptate…