E înăbușitor de cald și umed în visul meu, de parcă m-aș întoarce la origini, în pântecul mamei. Plantele luxuriante ce acoperă cerul cu coronamentul întunecat și mereu aceeași vâlcea adâncă din care trebuie să ies, chinuit de insectele veninoase cu mandibule ascuțite uriașe atrase de sângele meu, îmi reamintesc că-s într-o junglă necunoscută. Sudoarea se prelinge pe gât, aerul fierbinte și mersul greoi, gâfâit, pe pipăite, prin solul lipicios, mă chinuie îngrozitor, mă simt sfârșit când simt cum lianele cu țepușe mă imobilizează și cu cât mă chinui mai tare să scap cu atât mai adânc își înfig spinii în carnea mea. Imobilizat în coconul vegetal, cu târâtoare și lipitori ce mișună frenetic peste mine, mă surprind zorile crepusculare, când pădurea își aruncă răsuflarea de aburi spre cer. Deasupra, stropi de rouă se adună pe frunzele de smochini și rododendroni. Pe ele, larve de dimensiuni colosale în culori vii taie din frunze. Pe spinare au broboane gelatinoase și simt arome de flori de portocal, mentă și scorțișoară. O molie uriașă colectează de pe ele picăturile, apoi se apropie de mine. Molia are culoarea pielii umane, arată ca o femeie cu aripi, doar ochii sunt compuși. Se apropie seducător și proboscida lungă îmi este introdusă până în măruntaie, gustul dulce de nectar mă îneacă și mă trezesc speriat fără să pot continua visul. În ultima vreme, m-am simțit tot mai epuizat. După analize atente, doctorii mi-au interzis zaharul, mie, care detest dulciurile, fiindcă tocmai m-am îmbolnăvit de diabet zaharat.
