1 Decembrie 1918, 1 Decembrie 2018, Ianuarie 1919! Undeva, pe planeta Pământ. Un veac de singurătate e gata să se spulbere-n neant. De-o sută de ani, uite, o femeie singură, hoinărind prin lumea largă, nu-și găsește locul. Un rus ar vrea să-i facă un pic de curte. Dar duhnește a vodcă. Un american ar vrea s-o invite la dans dar are cămașa plină de radioactivitate de la Nagasaki. Un austriac ar vrea s-o plimbe la șosea cu birja dar birjarul e un vânător sadea care tocmai a împușcat trei sute de mistreți la Balc. Un neamț ferchezuit îi face cu ochiul dar are buzunarele pline cu oasele celor uciși în Al Doilea Război Mondial. Un franțuz o strigă pe nume dar femeia nu aude pentru că francezul a colaborat cu ocupantul nazist. Vine un italian dar italianul e un strănepot al unui imperator roman pe care dacii l-au bătut măr la Podul Înalt. La Podul Înalt? Marțienii ne joacă feste, încurcă istoriile cu raza lor cea verde tocmai de pe planeta Marte. La Podul Înalt au fost turcii bătuți măr așa că turcul se duce învârtindu-se, așa, prin ceața care cuprinde lumea de la un capăt la celălalt. Femeia, singură, hoinărește de colo, colo. Un polițist suedez zice c-ar vrea s-o amendeze c-ar fi trecut pe roșu la intersecție. Un polițist olandez zice că ar vrea s-o amendeze c-ar fi trecut pe roșu la intersecție. Un polițist congolez ar vrea să-i ia banii pentru că așa sunt polițiștii congolezi, n-ai ce să le faci. Seamănă cu polițiștii bulgari, surâde trist femeia, cuprinsă de o singurătate fără de margini. Un ungur mustăcios ar vrea s-o ia pe femeia asta la el în bătătură dar femeia nici nu vrea să audă de el, îl împinge cât colo. Unde te duci femeie, strigă Ianke, măi femeie, unde vrei tu să te duci? Cadâr, râde, hai să-ți dau o baclava să te îndulcești femeie, Take strigă și el, acolo, măi femeie, vino acasă, pune sarmalele pe foc. Dar femeia îl împinge pe Take printre sânziene, îi dă cu tifla lui Cadâr, își râde de Ianke, fuge, fuge așa prin roua dimineții. Nu-și găsește locul femeia asta, se pierde în depărtare printre dealuri, dincolo de marea cea mare, se mai aude o vreme glasul ei cristalin cum cântă așa de ți se rupe inima, hai după ea, s-o opri ea undeva, o să se așeze, o să se oprească, zău că o să se oprească, altfel cum, așa fuge din 1918 în 1919?! Noi nu putem adăuga, interpretând, că 1919 ar fi un ipotetic 1919 în viziunea lui Liviu Radu chiar dacă el afirmă acest lucru în „Constanţa 1919“, text-lume văzând lumina tiparului la Editura ProLogos. Nici nu ne hazardăm în a vorbi despre destructurarea istoriei în maniera lui Liviu Radu chiar dacă vom fi de acord că în întregul ei, contemporaneitatea nu îi mai este suficientă lui Liviu Radu, preţ al singurătăţii sale. Mi-l imaginez stând pe un ponton pe deasupra căruia fâşâie un dirijabil, aşteptând să iasă din ape popoare de lectori străluminaţi de romanul său. Dar lumea se răsuceşte după alte axe. Axa 1919 pare inimitabilă dar e şi descriptivă, bărbaţii fiind plecaţi pe front. În astfel de condiţii de lucru, nu are importanţă dacă Balcanii sunt Balcani sau doar o excrescenţă în Istoria Defunctă. Pentru că în adevăr, Liviu Radu urcă istoria în dric şi-o duce însoţind-o de marşul funebru către groapă. Amestecul babelian de onomastici, de situaţii, de fronturi şi imagini nu par a fi cheia. Liviu Radu e în toate un nou tip de scriitor. Şi cazul lui personal aş vrea eu să-l pun aici în evidenţă. Un om al oceanului, al plasei informaţionale, care se aşează ca un văl spre orbirea/năucirea aproapelui. Aproapele este adresantul. Liviu Radu depăşeşte postmodernismul. E dincolo, în. Intrat în Utopia, trece în grabă către o aparent altă istorie care nu e nici pe departe istorie, naraţiune nefiind. E doar descripţie, film voalat, înşelătorie. Nu sunt personaje şi nici persoane ci doar multiplicări. Liviu Radu riscă enorm împingând în tapiseria sa identităţi aparente. Nu sunt personaje pentru că nu e istorie. Dincolo de fronturi, istorie sfârşită. După realul 1919, deşert. Aceasta pare să fie nebunia! Golul dintre 1919 care s-a întâmplat şi 1919 care nu se va întâmpla niciodată. Afirmând discontinuitatea prin intermediul ficţiunii, Liviu Radu riscă. Neîmbătându-se, nededându-se facilului, efemerului. În golul detectat, o mie de întrebări incomode, o mie de politici. 1919 e strigătul individului oprimat de istorie, e hohotul de râs al Liviului Radului, e perversitatea ieşită la suprafaţă ca un peşte fabulos. Constanţa 1919 este sentimentul acvatic în plenitudinea lui, înfăşurarea năvodului în jurul unei idei fixe, a unui ax. Glisând, căci glisare este întreg romanul, axa 1919 străpunge fantasma, o penetrează, ejaculând spasmodic. Minoritarul Liviu Radu ameninţă informul, incongruentul şi indolentul într-o lume fără nume. Minoritarul Liviu Radu îşi reclamă dreptul de a fi el însuşi o ficţiune dătătoare de sens. În rest, cine vrea, poate repovesti 1919. Eu nu fac decât să mă hazardez şi să spun că Liviu Radu ucide scriitorul crescut la sânul Kominternului, fie el real sau cenaclier, dincolo sau dincoace de Prut.
