ADIO, CORNUCOPIA!

I. Jurnalul unui anonim de pe Pământ

M-am născut într-un sat de la poalele Pirineilor Francezi, într-o vale teraformată pentru agricultură. A fost primul meu contact cu tehnologia, la doar cinci ani, când am admirat pompele care modificau concentrația oxigenului din atmosferă și automatele injectând în sol capsule ce aveau să elibereze treptat îngrășământ pe parcursul următoarelor cinci secole. Pe atunci nimeni nu se gândea că nu vom mai apuca nici măcar o sută de ani.

Încă de pe vremea când eram tânăr în forță, nimeni în sat nu mai muncea. Plugurile erau dosite într-un hambar să ruginească, sau expuse în casele oamenilor ca artefacte ale trecutului. Greble, lopeți, coase, toate îmbătrâneau puse în vitrină asemeni armelor din războaiele feudale. Din agricultori deveniserăm cu toții ingineri. Stăteam pe scaune în fața caselor, la umbra acoperișului, cu limonada în mână și priveam voioși la uriașii păianjeni de metal care ne cutreierau ogoarele, semănând și culegând apoi roadele. O dată pe lună le făceam o inspecție generală, dar în rest, ei își vedeau de treaba lor (sau mai bine zis, a noastră), iar noi ne savuram liniștiți răcoritoarele.

Copii mici nu se mai jucau în ogradă cu găinile și vacile, ci alergau printre picioarele automatelor, iar inteligențele din creierele lor artificiale îi evitau cu atâta precizie, încât în cei patruzeci de ani cât a durat micul nostru paradis rural, nici măcar un singur puștan nu a fost strivit de acești titani benevolenți.

La treizeci și cinci de ani am pilotat o asemenea monstruozitate în luptă. Nu am vrut, dar nu am avut de ales. Mașinăriile de război inițiale, cu creiere artificiale, s-au dovedit ușor de deturnat de către sabotorii inamici, așa că au fost nevoiți să recruteze piloți din rândul populației. Și ce oameni mai buni pentru așa ceva, decât cei care și-au trăit toată viața în preajma lor.

Cabinele de pilotat au fost improvizate pe fugă în locul creierelor de metal, iar la fiecare mișcare a uriașilor mă clătinam în stânga și în dreapta, în față și în spate, după voia celor opt picioare de metal. În anii de servit pe front, am înghițit la pastile antivomitive cât pentru trei generații, iar sistemul meu digestiv este și acum iremediabil distrus. Dar soarele ne va ucide pe toți înainte să mă omoare pe mine stomacul.

Am văzut oameni arși. Cabinele roboților au fost concepute fără prea multă gândire, în grabă, pentru fabricare în masă, iar evacuarea se făcea greu. Odată ce erai lovit, devenea o chestiune de șansă dacă unda de șoc îți fura mințile sau nu, căci aveai cam două zeci de secunde înainte ca focul să te mistuie până la os. Am scăpat de două ori din ele, iar a treia oară am avut nevoie de grefe de piele pe spate și pe brațul stâng.

Asta era viața ușoară. Cei din tranșee o aveau mult mai grea. Ei trebuiau să se lupte cu monștrii pilotați de noi. Mitralierele îi secerau ca pe niște bețișoare, astfel încât niciun chirurg de pe front nu îi mai putea pune la loc. Obuzele obliterau carnea, iar vântul împrăștia rămășițele. Apoi urmau bombardamentele. Ogoarele se transformau în crematorii, oasele presărau câmpurile ca niște ornamente morbide pe fața pământului, iar moartea se plimba de la ușă la ușă, în chipul noxelor toxice care topeau plămânii.

Pe vremea aceea am întâlnit un călugăr ce se făcuse medic cu doar câțiva ani înainte de căderea primei bombe. Se oferise voluntar să se ocupe de răniții de pe front și l-am cunoscut când îmi trata chiar mie arsurile.

— Omul este mult prea deștept pentru propria sa cruzime, îmi spunea el ca să mă distragă de la durerea ce mă copleșea când trăgea bandajele de pe carnea mea însângerată. Titanii ăștia nu au rănit nici o muscă atât cât i-am lăsat în pace, cu mințile lor reci de metal. La noi în sat, copii le dădeau nume – Gerald, Stephan, Muriel. Unul anume, Archibald, îmi stârnește amintiri cel mai mult. Era favoritul copiilor, din cauza vopselei în mai multe culori. Și era blând ca un mielușel.A trebuit să le scoatem creierele și să urcăm oameni în capul lor pentru a le transforma în mașini de ucis. M-am îmbătat pentru prima data în viața mea, de furie și supărare, când am deschis televizorul și l-am văzut pe bietul Archibald la știri – lobotomizat, posedat de un demon în piele de om, iar culorile sale ce aduceau bucurie copiilor erau mânjite de sânge și măruntaie.

Nu îmi amintesc acum tot ce îmi spunea, căci durerea îmi muta mintea de la cuvintele sale la rănile mele deschise ce musteau a puroi. Dar două vorbe mi-au rămas și până astăzi în minte:

— Nici propria sa creație nu este așa însetată de sânge ca omul. Iar ăsta nu este decât începutul.

II. Un Nomad prin Cosmos

— Trezește-te, se auzi vocea blândă.

Platon deschise ochii. Pereții camerei radiau un amestec liniștitor de albastru marin și portocaliu, asemenea unui răsărit de soare. Corpul încă îl simțea amorțit după somn, iar vederea îi era neclară.

— Asta e ziua cea mare? reuși el să întrebe.

— Da, îi confirmă vocea pe un ton plăcut.

Se ridică pe pat, iar camera trecu la o nuanță gri, care încă îl ținea în penumbră. Așteptă ca ochii să i se obișnuiască la lumină. Din spatele ușii auzea deja mișcare. Ceilalți își începeau ziua.

Luă de pe noptieră agenda și citi programul. Trebuia să mai verifice odată grădina pentru oxigen, motoarele solare și, nu în ultimul rând, să își termine proiectul de eliminare a mutațiilor ce cauzează sindromul Marfan. Apoi… apoi restul. Ave acel puțin douăzeci de ore la dispoziție, mai mult decât necesar, așa că, fără grabă, apăsă butonul de lângă pat și camera adoptă culoarea de alb imaculat specifică navei. Se simțea ca în interiorul unui templu de marmură. Din difuzoare emana concertul acvatic al unei cascade.

Își scoase hainele de noapte și le puse în cuva pentru asepsie, apoi se duse în compartimentul de igienizare. Ieși de acolo lucind și mirosind a pin, apoi se îmbrăcă în uniforma la fel de albă, își puse în picioare pantofii de poliester ce se mulară imediat pe forma tălpii și ieși din cameră. Aceasta se întunecă în urma lui.

— Neața, Platon, îl salută o colegă cu părul roșcat, iar el nu apucă să îi răspundă, că femeia sorbi grăbită din cafea și își continuă fuga către laborator.

Pe lângă el treceau oameni în haine albe ca ale sale, care încotro, unii spre sala de mese, alții către propriile stații de lucru, gata să își înceapă ziua. Platon nu se simțea bine deloc, iar vocea sesiză asta.

— Nu ești în apele tale, observ.

— Tu ai fi? întrebă el în mod ironic. Tot carnavalul ăsta începe deja să îmi întoarcă stomacul.

— Încă puțin, îl liniști vocea.

— Încă puțin… repetă Platon.

Se târî fără chef până la grădina botanică. Complexul avea forma unui tub din plexiglas cristalin care încercuia întreaga navă, precum un colier la gâtul unei regine. Prin pereții transparenți putea privi oamenii de pe coridoare, încadrați de frunzele plantelor ca într-un vitraliu.

Grădina botanică a navei ținea în viață plantele ce ofereau cel mai mare coeficient de gaze și nutrienți, la cel mai mic consum energetic. Era astfel autoîntreținută toată viața de pe navă. Între timp, în centrul serei,trona sub chip de obelisc biblioteca criogenică, unde se odihneau sâmburii pentru toată vegetația pământeană.Odată ajunsă nava la destinație, urma să reînvie flora apusă de pe planeta de origine a omenirii.

Platon parcurse toată grădina, îmbiat de miresmele florilor, și verifică fiecare pompă de apă în parte, punând alaiul de drone care îl urma să le întoarcă pe toate părțile și să se asigure că toate piesele operau la capacitate maximă. Apoi, când ajunse la intrare, luă fertilizatorul în spinare și porni din nou de-a lungul grădinii, să taie tulpinile uscate și să planteze altele noi în locul lor.

La final era epuizat, iar tot corpul îi mirosea a vreascuri și îngrășământ.

— Și a durat doar patru ore, îl felicită fără urmă de ironie vocea. Meriți să iei o pauză. Încă nu ai mâncat nimic.

— Nu am poftă. Și, în schimb, mai am treabă de făcut.

— Nu poți sta așa. Nu este sănătos.

Platon ridică privirea încruntată către tavan.

— Verific motoarele, poate după…

Traversă nava și ignoră toate saluturile pe care le întâmpină de la colegi. Aceștia nu păreau să bage de seamă, ci își continuau activitățile netulburați. La intrarea în sector, Platon își schimbă hainele uzuale cu costumul protector și își acoperi capul cu casca reflectorizantă. Silueta sa albă era înlocuită acum de o umbră verde închis care se prelingea pe pereți. Își puse în spate rezervoarele de oxigen, le conectă la mască și porni prin filtrul de sterilizare.

În interiorul unei săli înalte, trei sfere luminoase, mari cât niște conace, se învârteau neobosite una în jurul celeilalte. Dacă nu ar fi avut costumul protector, lumina i-ar fi ars retinele, iar radiațiile l-ar fi dezintegrat pe loc. Platoșe hexagonale din metal aliat căptușeau pe interior întreaga incintă, protejând restul navei de infernul nuclear.

Cele trei motoare absorbeau orice frântură de energie care fugea lipsită de noimă prin negura spațiului, plecată din stele îndepărtate, din toate colțurile universului.Globurile amplificau mișcarea particulelor și le focalizau către sistemele de circuite, asigurând înaintarea către noua planetă a omenirii. Mințile care născuseră aceste minunății le făcuseră capabile se reziste milioane de ani. Nu era nevoie decât de mentenanță periodică.

În ciuda stratului izolator, urechile lui Platon încă sufereau de vuietul neîncetat al sferelor. Se puse la comanda brațelor robotice și dezactivă primul motor, lăsându-le pe celelalte două să-i facă treaba. Îl duse în camera de inspecție și îl dezasamblă în trei zeci de straturi concentrice. Acum, motorul solar se prezenta ca o ceapă uriașă gata să fie inspectată.Alături de roiul său din drone insectiforme, Platon verifică fiecare colțișor al mașinăriei, fără să lase nici măcar un centimetru cub în voia sorții.La final îl puse la loc în mișcare și dezactivă următorul glob.

Treisprezece ore mai târziu, își simțea corpul ca o epavă, dar recalibrase aproape două sute de piese la fiecare din cele trei motoare.

— Ai putea să te odihnești acum, îl anunță vocea.

Își lăsă trupul să cadă în fund pe holul navei. Pe lângă el treceau colegii săi, care încotro, zâmbindu-i și băgându-se în vorbă cu el. Un bărbat tuns scurt, cu ochelari, îl invita la un joc de șah, altul cu părul lung strâns în coadă îl chema la o bere. O colegă cu ochii verzi îl întreba de bine și îi recomanda ce film să vadă pe seară.

Platon își acoperi urechile cu palmele și ridică ochii înlăcrimați către tavan.

— Te rog, încetează mascarada asta acum!

III. – Ce mai e de făcut pentru noi?

Cele opt ace fură introduse adânc în creierul pacientului. Gray le conectă la tuburile din plastic transparent și porni pompa. Toată sala privea cu sufletul la gură lichidul albăstrui care se îndrepta încet către cortexul expus. Pe sub hainele sterile, simțea transpirația cum i se scurge pe corp. Masca de pe față îl sufoca, iar urechile i se înfundaseră. Privind la chipurile celorlalți (mai exact la ochii lor, căci doar aceștia erau vizibili între mască și bonetă), știa că nu era singurul care trecea prin acele stări.

Mai avu puțin și leșină când gelul atinse scoarța.

— Începem, auzi vocea unui asistent. Cinci la sută cartografiat.

Gelul continua să umple structurile cerebrale, dar Gray nu se putea concentra decât la telefonul său. Îl vedea prin peretele de sticlă, așezat cu grijă pe masa de la intrarea în sala de operație. Ecranul era stins, nu primise niciun mesaj. Marceline nu îi răspunsese, iar el nu voia să se mintă singur că o va face. Astăzi ar fi împlinit patru ani împreună. Cu doar zece luni în urmă nu și-ar fi imaginat că viața lor idilică avea să devină atât de acră. Cu doar zece luni în urmă nu i-ar fi venit să înnebunească la auzul cuvântului Cornucopia.

—Cincizeci și cinci la sută, anunță o voce. Neuronii încep să nu mai reziste. Sinapsele au încetinit cu treizeci la sută. Continuăm?

— Da, răspunse Gray hotărât. Este ultimul nostru pacient, dacă nu ne iese acum, am eșuat pentru totdeauna.

Urmă liniște în sală, apoi un asistent o rupse:

— Doctore, vorbi el temător, nu ați spus că veți vorbi la congres mâine? Ziceați că veți cere acordul pentru mai multe proceduri.

— Ai aprins televizorul în ultimele zile? se răsti Gray. Îi doare fix undeva de știință în acest moment, nu vor decât un singur lucru. Eu voi vorbi, pentru că nu vreau să-mi pierd mândria, dar nu vă așteptați vreunul din voi să mai primim pacienți de acum încolo. S-a terminat! Care este procentul?

— Șaptezeci, răspunse grăbit o asistentă, dar creierul cedează. În zonele cartografiate neuronii deja au murit, iar procesele de necroză încep să afecteze și zonele încă neexplorate cu gel.

— Continuați, ordonă Gray. Dacă nu trecem cu ăsta de nouăzeci, degeaba ne-am pierdut timpul în ultimul an. Și degeaba am condamnat la moarte cincisprezece oameni.

După doar o oră de la începerea procedurii, Gray ieșea din sală aruncând cu mănușile pe jos și înjurând. În urma lui, ceilalți medici își scoteau tăcuți bonetele și plecau fiecare îl altă direcție. Gray luă telefonul de pe masă și o sună pe Marceline, iar când aceasta nu-i răspunse, pentru a treia oară în acea zi, îl trânti de un perete, fărâmițând atât tencuiala cât și ecranul micului aparat.

Într-un salon, un televizor era aprins pe o transmisiune în direct din sala Consiliului Promisiunii Cornucopia din Londra.

— La doar două cartiere distanță de mine, nenorociții ăștia se pregătesc să ne întoarcă în epoca de piatră, vorbi Gray printre dinți, ca pentru sine.

Pe ecran apăru chipul măsliniu al lui Indiresh Mahat. Vocea lui calmă se adresa către milioane de spectatori:

— Suntem în ultimele faze de negociere pentru a transforma în realitate Promisiunea Cornucopia, declara el satisfăcut. De îndată ce vom convinge și ultimii baroni ai lumii în legătură cu adevărul inițiativei noastre, vom putea transforma Pământul într-o adevărată Grădină a Edenului. Mai avem zece ani de trăit pe acestă planetă, apoi, specia umană, împreună cu toată viața terestră, va dispărea pentru totdeauna. Hai să facem din aceste ultime clipe, unele care să merite trăite.

Gray plecă din fața salonului înainte să i se facă și mai rău și o coti pe un coridor mai dosit, ocupat în principal de cutii pline cu documente și aparatură învechită. Se uită în stânga și în dreapta, apoi stinse lumina pe culoar și se ascunse în salonul 245. Trase draperiile, acoperi detectorul de fum cu o folie de plastic și își aprinse o țigară.

— Trebuia să întrebi înainte să te chinui cu folia. Deja i-am tăiat eu firele cu o furculiță.

Gray tresări și fu cât pe ce arunce cu pumnul în direcția vocii. În beznă văzu capătul roșu al unei țigarete când bărbatul trase adânc din ea. Pupilele se mai acomodară cu întunericul și Gray îi distinse trăsăturile.

— Credeam că sunt singurul care știe de locul ăsta, zise bătrânelul pe un ton glumeț, iar ochii îi sclipiră ca ai unei pisici.

— Lucrez aici de trei zeci de ani, bătrâne, știu salonul unde poți fuma nevăzut, cel în care poți face sex și ăla în care sunt depozitate prăjiturile înainte să fie împărțite la pacienți.

— La naiba! zise bătrânul. Și eu care mă crezusem până azi un geniu că am găsit locul ăsta. Ia zi, cum te conving să-mi aduci o amandină?

Gray râse până îl înecă fumul de la țigara bătrânului. Era un tutun mult mai tare ca al său și mult mai puțin rafinat.

— Du-te și ia-ți, se răsti glumeț Gray. Să nu-mi spui că ești bolnav și nu poți să mergi, că nu te cred.

— Ha, dacă mă vede asistenta că ies iar din salon, mă închide la nebuni. Abia mă strecor aici, dar până în 418 să fur prăjituri!

Gray se făcu alb ca varul și probabil că moșul sesizase, căci din beznă începu să se audă un râset drăcesc și plin de șarlatanie.

— De când ești internat aici? Și ce griji ai pe cap de fumezi singur în întuneric?

—Cinci săptămâni, răspunse bătrânul. Medicii din Glasgow mi-au zis că nu apuc iarna, așa că m-au trimis pe aci să îmi trăiesc ultimele zile în condiții mai bune.

— De ce nu la azil? se interesă Gray.

— Fac dializă la două zile, ce rost mai avea să tot stau pe drumuri. Pe tine nu mai trebuie să te întreb ce ai de fumezi în beznă. Toată țara știe de îndârjirea doctorului Alfonse Gray, râse încetișor moșneagul.

Gray rămase tăcut cât își termină țigara și până o aprinse pe următoarea.

— Să înțeleg că nici tu nu mă suporți? spuse el pierdut.

— Oh, ba din contră! sări bătrânul. Măscăricii ăia merită să dea de unul ca tine care să îi pună iar cu picioarele pe pământ. Cornucopia! scuipă el pe jos. Oprim toată gândirea și folosim banii ca să facem rai pe pământ vreo zece ani până ne ducem la dracu. Ce glumă proastă! Și gloata chiar crede că o să fie așa. Că o să bem și o să ne destrăbălăm până se duce de tot cerul și ne topește soarele, nu că o să ajungă toți banii ăștia în buzunarele câtorva smecheri, în timp ce noi o să ne mulțumim cu o ciorbă mai caldă și un cubuleț de zahăr. Tinere Gray, mă știu de mai mult de optzeci de ani și ni s-a promis deja de patru ori că o să avem raiul pe pământ. Ultima oară îți amintești cum s-a terminat, nu?

— Au ars cerul, răspunse încet Gray.

— Au ars cerul, într-adevăr… Așa că, doctore, ai toată susținerea mea pentru mâine, iar dacă nu-ți iese și tot îți retrag ăia finanțarea, ai măcar grijă să îi umilești.

Râseră amândoi, iar bătrânelul mai scuipă de câteva ori pe podea.

— Au spus că degeaba fac eu harta creierului, zise Gray. Chiar dacă îmi iese, tot nu apuc în ăștia zece ani să descopăr cum apar bolile neurodegenerative. De zece luni încoace mă chinui să termin până să-mi taie bugetul. Azi am operat ultimul pacient pe care mi l-au dat și tot degeaba a fost. A ieșit mai bine ca până acum. Mult mai bine. Nu aș fi visat că în doar doi ani vom atinge optzeci și cinci la sută, dar nu e destul. Totul a fost în van și mi-am distrus și viața.

Bătrânelul îl fixă prin întuneric cu privirea lui de felină.

— Ai pierdut vreo femeie, tinere?

— Cum naiba… rămase mut Gray.

Moșul râse.

— Am optzeci și doi de ani, fiule. A trebuit doar o clipă să mă uit în ochii tăi să-mi dau seama. Ia zi, ce ți-a făcut?

— Nimic, oftă el, eu am făcut. Oricât aș da vina pe ea, sau pe jegoșii ăia de la Cornucopia, tot eu sunt de vină că nu i-am fost aproape.

Din întuneric se auzi un pufnit amuzat:

— Să ghicesc, de când au anunțat Cornucopia, acum zece luni, ai stat numai pe aici prin spital să lucrezi, să îți termini visul până taie ăștia țeava cu bani. N-ai mai dat pe acasă și, după o vreme, nici ea.

Gray își aprinse încă o țigară și o fumă pe toată fără să scoată vreun cuvânt.

— Să nu-ți pară rău, tinere. În nici zece ani se termină, iar rahaturile noastre nu vor mai conta când vom fi cu toții cenușă. Tu nu te opri din luptat. Mușcă, zgârie, dă cu pumnul dacă e nevoie! Iar dacă mai există vreun viitor pentru noi, oricare ar fi acela, atunci pe umerii celor ca tine se va sprijini.

Bătrânelul se pregătea să aprindă încă o țigară când ușa se trânti la perete și lumina le prăji ochii.

— Domnule Bernard! Treceți acum înapoi în… doctore Gray… se opri asistenta din zbierat când îl văzu pe doctor fumând cot la cot cu pacientul ei. Vă rog să mă iertați dacă v-am deranjat, doctore, dar domnul Bernard…

— Vin acum, vin acum, o opri bătrânul cu o mișcare scârbită din antebraț. Doctore, ne mai vedem pe aici, să nu uiți ce te-am rugat.

Gray zâmbi și închise ușa în urma lor, reîntorcându-se la bezna sa. În negura salonului, ca un film proiectat pe fumul gros, își imagina ultima dată când o văzuse pe Marceline. Cu doar o săptămână înainte, se dusese la unul dintre carnavalurile organizate de Cornucopia pentru a strânge voturi. Acolo, printre tarabe și dansatori, printre muzicanți și oameni îmbrăcați în costume de dragoni și spiriduși, o văzuse pentru o clipă prin mulțime. Nu a apucat să arunce decât o privire asupra chipului ei cizelat ca o marmură și să îi vadă degetele, care strângeau mâna altui bărbat.

IV–Jurnalul unui anonim de pe Pământ

Cât am stat prin spitale să îmi pună grefele de piele, luptele s-au transformat încet într-un război rece și mizer. Nu după mult timp, guvernanții sustrăgeau din bugetul statului cu pretextul restaurării fostelor zone de luptă. În ăștia treizeci de ani nu m-au durut rănile cât minciunile pe care le auzeam.

Plutoanele noastre au fost acuzate de toate crimele posibile, de la tortura prizonierilor, până la abuzul de arme biologice. Lucrurile ăstea sunau comic în urechile noastre, dar pentru cei care au stat în confortul canapelelor de acasă, în fața televizorului, vorbele șirete ale avocaților păreau mai dulci decât orice adevăr.

Am fost interogat, uneori mai puțin plăcut decât mi-ar fi convenit, am stat singur în celule reci, fără ferestre, ciupit din când în când de către vreun șobolan la fel de înfometat ca mine. În final, ne-au achitat de toate porcăriile, ne-au dat o pensie de nimic și ne-au aruncat la loc de unde ne-au luat la începutul războiului.

M-am întors în satul meu, am dat toți banii pe o căsuță la margine și un robot agricultor și m-am bucurat de începutul insignifianței mele, alături de o domnișoară mereu veselă cu care obișnuiam să mă alerg pe ogoare când eram mici copii.

Existența mea din acel punct a devenit o epopee a inutilității, iar între accesele de durere ale grefelor și plăcutele momente de intimitate, am așteptat în fiecare zi să mi se termine traiul anost. Fără soția mea aproape, probabil că mi-aș fi pus de mult ștreangul de gât, iar aceste cuvinte nu ar fi fost niciodată așezate pe hârtie.

Nu la scurt timp după ultimul război, Națiunile Unite au anunțat redeschiderea conflictelor. Mi-am asumat rolul de cetățean model și am scos televizorul pe verandă, în fața casei. Am stat seara cu berea în mână și am privit dezgustat la felul în care distorsionau orice fărâmă de adevăr despre război. Câțiva dintre foștii camarazi încă mai aveau legături cu frontul și primeam o dată pe săptămână, prin poștă, câte un mesaj codat cu adevărata situație a lucrurilor. Acum o făceau de zeci de ori mai rău ca prima oară, cu unele tehnologii de nu aș fi crezut vreodată că ar putea exista.

Am încercat să-mi fac partea de datorie și am dat mai departe informațiile, mergând în minte cu gândul că oamenii merită să știe adevărul. S-a pus la cale un sistem simplu și relativ sigur de a disemina mesajele codate între sate, iar de acolo, mai departe către orașe, unde posturile de radio mai îndrăznețe eliberau din când în când frânturi de știri, nu prea mari, ca să nu atragă atenția, dar destul cât să fie sesizate de cei cu urechile ciulite. A mers bine, asta până când prietenii nu mi-au mai trimis niciun mesaj, iar la câteva luni după, au venit și după mine.

Mi-au luat robotul, pe motiv că este o contribuție obligatorie a cetățeanului către aparatul de război. Cealaltă opțiune a mea era să mă întorc în celulele reci și umede pe care atât de aprig le detestam. Am primit un tractor și o sapă în schimbul lui și mulțumirile sincere ale guvernului. Nu m-am plâns. Știam ce urmează după faza asta și nu a durat mult până să se adeverească.

Nimic nu ni s-a spus înainte, dar cu toții le-am văzut pe cer, în stratul de ozon. Am ieșit în curte cu soția mea, am luat-o de mână și m-am rugat ori să scăpăm amândoi cu viață, ori să murim împreună.

Rachetele inamice și proiectilele noastre pentru interceptare s-au izbit unele de altele în fața ochilor noștri. Exploziile lor au rupt firmamentul în milioane de culori viscerale, asemeni unui prădător care își sfâșie victima. Cerul devenise un caleidoscop infernal, un câmp de luptă între forțe ale universului pe care nimeni nu le înțelegea cu adevărat.Ne-am delectat la acel spectacol atmosferic de proporții divine, ca și cum ar fi fost ultimul lucru din viața noastră, iar o parte dintre noi ne-am păstrat și vederea după. Undele de șoc au culcat copacii și au distrus culturile, iar animalele au rupt gardurile cu copitele, îmbătate de oroarea acelui haos.

Am supraviețuit amândoi, iar soția mea a mai trăit câțiva ani după aceea. Apoi, după ce mi-am luat ultimul rămas bun de la ea, m-am pus singur pe scaun în fața casei și, cu privirea ridicată către cer, am început să aștept ziua în care ne vom reîntâlni sub chip de cenușă, îmbrățișați de soare.

V– Adio, Cornucopia!

— Domnule doctor Gray, cu toții îți înțelegem poziția. Dacă nu ați fi avut mintea savantă, nu ați fi atins realizările dumneavoastră de până acum dar, trebuie să conștientizați că era științei a apus. În doar zece ani nu mai putem descoperi nimic care să ne fie de ajutor. Chiar dacă visul dumneavoastră de a afla originea bolilor neurologice devine realitate, nu va mai fi nimeni pe care să vindecați. Ne-am chinuit milenii să avansăm tot mai mult, măcar în ultimii noștri ani să ne pensionăm. Până și Dumnezeu a cuvenit să se odihnească după ce a creat lumea.

Indiresh Mahat trona din lojă asupra întregii săli. Era înveșmântat într-o haină neagră, cu un guler strâmt ce îi urca pe gât până la nivelul bărbiei, asemenea hainelor preoțești. Singurul lucru care îl despărțea de ținuta bisericească erau nasturii rotunzi din aur greu ce reflectau orice rază de lumină, ascunzându-i, parcă, chipul într-un nor.

Gray îl privi sfidător, apoi se ridică în picioare pentru a-i vorbi direct:

— Înțeleg că primul gând care vă trece prin minte în fața morții iminente este maximizarea plăcerii, dar aceasta este o mentalitate pe care o împărțiți doar cu o parte a planetei. Într-adevăr, cu majoritatea ei, dar ăsta nu a fost niciodată un lucru de laudă.

— Domnule doctor, se răsti un bărbat din tribună, acesta nu este un loc în care să aruncați cu insulte!

Mahat îi făcu omului semn să tacă și îi cedă din nou cuvântul lui Gray.

— Nu am de gând să atac partea economică a Promisiunii Cornucopia. Sunt destui contabili și avocați pe lume care să vă întoarcă pe toate părțile în legătură cu destinația reală a banilor pe care îi strângeți. Sau, mai bine zis, pe care îi luați cu forța.

Putea simți cum se strâmbau fețe în jurul său. Unii oameni se pregăteau chiar să protesteze până era dat afară din sală.

— În schimb o să fac apel la propriile voastre conștiințe. Va fi plăcut la început. Carnavalurile deja curg pe străzi ca mierea. Oamenii se simt bine. Dar anii vor trece, rapid și fără de greș, iar pe final, când atmosfera va fi atât de subțire că soarele ne va mâna sub pământ, să trăim precum cârtițele, nu ne va mai rămâne decât să contemplăm. Și abia atunci vom băga cuțitul în noi la gândul că, în loc să onorăm spiritul uman de a ne depăși condiția, am preferat să ne jucăm ca niște copii în nisip și să facem pe noi fără să ne pese, iar moartea ne va prinde plini de rahat și goliți de orice onoare.

Un pahar zbură pe deasupra capului său, iar agresorul se făcu auzit o clipă mai târziu:

— Ia-ți filosofia și bagă-ți-o undeva, doctore. Dacă vrei să mori cu capul în cărți, du-te la tine acasă și fă-o, dar nu ne lua nouă fericirea din față pentru că așa vrei tu!

Un val de aprobare în sunete animalice urmă declarației, iar Mahat se văzu nevoit să scoată jumătate din participanți afară din sală. Unii dintre ei necesitară chiar intervenția jandarmilor, iar calmul nu se restabili decât după câteva focuri de avertisment trase în aer.

Cu civilizația din nou instaurată asupra conferinței, Indiresh Mahat se ridică la rândul său în picioare și i se adresă scurt și la obiect:

— Îți respect din toată inima convingerea, doctore, dar aici lucrăm cu ceva mai prețios decât orice, și anume, fericirea oamenilor de pretutindeni. Ne asumăm ignoranța ce va urma, de dragul unui scurt rai pe pământ, înainte ca lumina să ne ia pe toți. Nu vei mai primi pacienți noi, iar mâine vom trimite oameni să ridice echipamentul experimental. Spitalul va păstra doar cele necesare pentru intervențiile medicale convenționale. Nu ne-o lua în nume de rău, domnule Gray, ca și tine, nu vrem să facem decât binele omenirii.

Sala se goli foarte rapid după ultima cuvântare a lui Indiresh, iar la ieșire, Gray fu împins, îmbrâncit, înjurat și, pe final, scuipat pe costum. Trecu în grabă pe lângă reporteri, făcându-și loc cu coatele și palmele când vorbele nu funcționau și se urcă în primul taxi.

Când ajunse la spital, își aruncă haina pe un scaun liber și se duse direct către camera 418, apoi, cu amandina în mână, traversă podul care conecta cele două aripi ale clădirii. Se opri în fața salonului 12B și bătu hotărât la ușă.

Se uită la ceas, așteptă cinci minute, apoi bătu din nou și, când nu primi niciun răspuns, apăsă pe clanță și intră. Înăuntru, lumina pătrundea printr-o draperie subțire și se oprea pe cearceaful alb al unui pat gol, recent schimbat.

— Dumnezeule nu… murmură Gray printre dinți.

Se așeză pe pat și privi amețit prin salon. Totul era proaspăt curățat, de mai puțin de o oră. Oglinda era ștearsă, iar pe pereți fusese pulverizat un dezinfectant care reflecta razele soarelui, înnodându-le într-un curcubeu ce unea pereții salonului. Doar pe măsuța de lângă pat nu se făcuse ordine, probabil că urma în curând să vină cineva să se ocupe.

Gray deschise micul sertar și cotrobăi până dădu peste un carnețel cu coperta din piele ieftină.

— Jurnalul unui anonim de pe Pământ, citi cu voce tare titlul de pe prima pagină.

Paragraf după paragraf, pagină după pagină, Gray le luă pe în parte și sorbi fiecare cuvânt. Povestea începea cu mult înainte ca el să se fi născut, iar manuscrisul se oprea cu doar câțiva ani în urmă, după asaltul rachetelor intercontinentale, care deși nu a lovit nici măcar un sfert din ținte, a săpat pentru totdeauna mormântul vieții pe Pământ.

Se pregătea să înceapă de la capăt lectura, când își auzi numele strigat.

— Domnule doctor Gray!

Asistenta din pragul ușii scăpă tubul cu dezinfectant pe jos și, pentru o secundă, păru să nu se decidă dacă să strige după altcineva sau să îi vorbească direct lui.

— Domnule doctor, încercăm să dăm de tine de câteva ore bune. Nu ai răspuns la telefon.

— Nu mai am telefon de ieri, răspunse el. L-am dat de pereți la nervi.

Femeia mai avea puțin și cădea din picioare.

— Domnule doctor, se pregătesc să înceapă fără dumneavoastră… procedura…

Gray ridică mirat din sprâncene.

— Nu mai avem pacienți, zise el, mâine vin să ne închidă laboratorul.

— Domnul Bernard s-a oferit voluntar pentru procedură, zise ea abia răsuflând. De asta încercăm să dăm de dumneavoastră. Duceți-vă acum la sala de operație, încă nu s-au apucat.

Alfonse Gray nu așteptă să audă și restul lucrurilor pe care le zicea femeia în urma sa. Dărâmă două mese și lovi toate persoanele care îi stăteau îndrum către blocul operator, iar când ajunse acolo, abia mai putea răsufla.

Imobilizat pe masa de operație, încă treaz, stătea la taclale cu medicii domnul Bernard. În lumina albă a lămpilor, chipul lui părea mult mai bătrân, dar ochii jucăuși erau aceeași.

— Te-am sunat toată ziua, băiete, am crezut că te-au omorât acolo la adunare, îi zâmbi moșul de cum îl văzu.

— Ți-am luat o amandină, dar am uitat-o la tine în salon.

— Las-o băiete, acum nu mai contează.

Gray îl privi atent pe bărbatul din fața sa. Ceilalți medici se retrăseseră la intrarea în sală și așteptau tăcuți.

— Sigur vrei să faci asta? Nu te mai trezești după.

Bătrânul râse amar.

—De vreo câțiva ani tot aștept să nu mă mai trezesc și de fiecare dată uite că dau greș. Măcar acum îmi iese sigur. E mai bine așa, am fost inutil toată viața mea, măcar în moarte să fac și eu un lucru bun.

— Nicidecum, îl liniști Gray și îi îndreptă privirea către buzunarul pantalonilor, de unde se vedea ieșind carnețelul. Ai trăit mai copios decât am putea spera noi, copii de azi.

— Heh, pufni bătrânul încercând să își șteargă ochii pe sub câmpul chirurgical ce îi acoperea trupul, atunci hai să începem odată. Dacă tot mor acum, atunci să mă sting cu acest ultim gând în minte.

Gray se schimbă în costumul steril, dădu comanda să se sigileze sala și începură. Îl anesteziară pe bătrânul Bernard, îi deschiseră cutia craniană și, cu cea mai mare atenție, îi introduseră adânc în creier cele opt ace microscopice. Apoi, încetul cu încetul, începură să pompeze gelul de cartografiere.

O oră mai târziu, Gray scotea cu mâinile tremurânde dopul unei sticle de vin, vărsând lichidul strălucitor jumătate pe podea și restul în pahare.

— Nouăzeci și cinci la sută! îl lăudă un coleg bătându-l prietenește cu palma pe umăr.

— Să nu plecați niciunul din voi acasă, le zise el abia articulând cuvintele, în seara asta băuta e pe banii mei.

Goliră paharele și porniră fiecare să se schimbe de costumele operatorii. Gray își luă pachetul de țigări și ieși întâi afară din spital să fumeze. Se făcuse noapte și răcoarea îi intra până în măduva oaselor, dar el nu mai simțea nimic. În acel întuneric deplin era doar el și conștiința sa, împăcat cu sine într-un final.

Se pregătea să tragă adânc din țigară, când îi luară vederea farurile unei mașini. Vehiculul opri la nici doi metri de el și printre razele orbitoare, Gray desluși ieșind o siluetă îmbrăcată în negru. Abia când bărbatul se puse în fața farurilor, îl recunoscu.

— Ai venit să ne mai luăm la o tură de dezbateri? îl întrebă disprețuitor Gray.

— Am venit să te felicit, doctore, răspunse Indiresh. Ai cartografiat creierul uman în proporție de nouăzeci și cinci la sută! exclamă el. Într-adevăr, o realizare ce va marca istoria.

Doctorul își scăpă țigara pe pământ și privi palid la persoana din fața sa.

— Nu ai de unde să știi! S-a întâmplat acum nici jumătate de oră. La naiba, nici nu s-a răcit încă trupul moșului! Cum de ai aflat?

— Doctore, dacă tu crezi că omul care joacă pe degete economia globală nu are ochi în jurul celui mai vocal rival al său, atunci nu operăm la același nivel de respect reciproc la care speram.

Gray se pregăti să scuipe pe jos, dar educația îl opri la timp.

— Și ai venit să mă sancționezi, să înțeleg, zise el dezgustat.

— Chiar din contră. Am venit, în primul rând să te felicit, ceea ce am făcut deja și, în al doilea rând, să îți fac o invitație.

— Ce mai vrei de la mine?

— Vreau să muncești, Alfonse. Vreau să îți duci visul la finalizare. Cornucopia este praf în ochi, un nimic. Oamenii vor vota pe oricine le promite circ și pâine, iar porcii din guvern vor saliva la un mic procent. Dar grosul banilor va merge cu adevărat în altă direcție.

Scoase la rândul său o țigară din foi și o aprinse. Chipul îi părea albastru precum cobaltul în lumina lunii.

— Strâng toate resursele din lume și toate mințile strălucite pe care le pot găsi. Vreau ca împreună să salvăm viitorul omenirii, în orice mod posibil, oricât de ireală ni s-ar părea acum soluția. În ultimul an ți-ai distrus somnul Alfonse, ți-ai pierdut fericirea vieții și te-ai epuizat până la limitele posibile ale unui om. Și iată unde ai ajuns, pe culmile omenirii! Eu, la rândul meu, te invit să nu te oprești din muncă. În acești zece ani care ne-au mai rămas, vom trudi neîncetat, tu, eu, celelalte genii ale lumii, și vom găsi salvarea. Uită-te ce ați reușit până acum, tu și cu echipa ta, și imaginează-ți ce ați putea realiza cu ce vă pun eu la dispoziție, iar când soarele ne va ucide, eu voi muri împăcat că undeva, în univers, viitorul omenirii este încă în viață.

Își terminară țigările, apoi Mahat îi întinse mâna. Gray i-o strânse.

— Îmi pare rău pentru vorbele de azi, zise doctorul.

Indianul îi zâmbi și se îndreptă către mașină, iar, înainte să se urce, întoarse privirea către el și îi vorbi cu un strop de ghidușie în glas:

— Întoarce-te de grabă la colegii tăi. Le-ai promis că faci cinste, nu uita.

După aceasta, se urcă în mașină și se făcu nevăzut în noapte.

Gray își mai aprinse o țigară, apoi se răzgândi. O aruncă pe jos și intră la loc în spital.

V– Terminus?

În jurul lui, oamenii dispărură ca o ceață. Deasupra se auzeau proiectoarele întorcându-se în compartimentele din spatele tavanului. Era cufundat în liniște acum.

— E mai bine așa? întrebă vocea.

Platon stătea cu chipul cufundat în palme și suspina, cu lacrimile scurgându-se printre degete și picurându pe jos. Se șterse la ochi cu mâneca și se ridică în picioare.

— Pregătește-mi laboratorul de genetică, vreau să termin ce am început.

— Dar nu ai mâncat nimic azi, îl mustră vocea. Îți va fi rău.

— Tu nu ai mâncat nimic de sute de ani și n-ai nici pe dracu, creier de tinichea ce ești!

Inteligența artificială a navei nu îi mai răspunse și trimise dronele să aranjeze sala, iar după cinci ore de recombinat alele și testat cromozomi, Platon își termină munca. Salvă prototipul genetic și îl trecu prin calculator, iar toate simulările ieșiră lipsite de boală. Reușise să elimine sindromul Marfan din genom. Când oamenii urmau să colonizeze noua planetă, aveau încă o boală în minus de care să își facă griji.

Platon se putea, în sfârșit, odihni. Fiecare mușchi din corp îi pulsa cu durere, dar, mai mult de atât, o teroare atotcuprinzătoare îl învăluia. Singurătatea rosese încet în toți acești ani, până în punctul în care uita că nu era înconjurat de oameni reali, ci de simulări intangibile. De fapt, nu întâlnise în toată viața lui scurtă niciun alt om. Acum îl aștepta moartea.

— Ești pregătit, Platon?

— Da, zise el și se îndreptă către camera de incubare. Verific pentru ultima oară succesorul înainte să mă duc.

Traversă nava, care era goală și tăcută, doar cu sunetul unei ocazionale drone rupând liniștea infinită a cosmosului. În sala de incubare se aflau pe pereți biblioteci genetice cu ADN-ul a milioane de specii de pe Pământ, încununate de cea umană. La destinație, aveau să fie puse în camere de recombinare iar diversitatea genetică avea să fie restabilită în natură.

Centrul sălii era dominat de un tub cu lichid amniotic în care plutea corpul adult al unui bărbat. Era ghemuit în poziție fetală și, din când în când, se putea distinge o mișcare subtilă a globilor oculari, în spatele pleoapelor. Platon îl privi atent. Era o clonă identică a sa. Nu știa al câtelea era în succesiunea de nomazi ai navei.

— Tu știi, se adresă el navei. Tu știi al câtelea este, nu-i așa?

— Evident, veni elegant răspunsul. Dar nu îți pot spune. S-a decis ca tu să nu știi astfel de informații.

— S-a decis cu mulți ani în urmă, pe Pământ, vrei să spui.

— Exact.

Platon se așeză pe un scaun și contemplă, privind la clona din fața sa.

— De ce doar cinci ani de viață, atunci?

— Geniile de pe Pământ nu au avut nici zece ani să facă nava. Este imperfectă. Poate ține în viață un singur om și pe succesorul său. Chiar și cu mine și cu hologramele care să țină de companie, singurătatea ucide mintea umană. S-a calculat că după cinci ani încep să apară manifestările psihice ale izolării, așadar, s-a stabilit ordinea pe care o vezi acum.

— Atunci de ce nu doar tu? Ai dronele la comanda ta să îngrijești nava, de ce e nevoie și de mine?

Vocea tăcu pentru câteva clipe, apoi reveni:

— Pentru că tu cercetezi. În toți acești ani de cutreierat prin spațiu, succesiunea de încarnări ale tale are posibilitatea de a rezolva toate problemele vechiului Pământ, astfel ca la destinație, umanitatea să descopere o lume mai strălucitoare decât a fost vreodată. Eu sunt limitat de granițele procesoarelor mele, dar mintea din creierul uman este ca un ocean fără țărmuri. Doar ea are capacitatea de a se deda adevăratei științe. Și, în schimb, tu ești succesorul unui foarte special individ de pe Pământ.

Platon tresări și privi către bărbatul din fața sa, iar chipul i se reflectă în sticla incubatorului.

— Cine a fost?

— Heh, râse încet vocea. La început, un rival înflăcărat al fondatorului nostru, Indiresh Mahat, mai apoi, cel mai bun prieten al său. Acest om și-a sacrificat întreaga fericire de dragul elevării condiției umane, punând cunoașterea chiar deasupra propriului suflet. Toți savanții au căzut de acord că spiritul său este cel mai vrednic pentru a călăuzi umanitatea către următoarea ei existență. Ceea ce faci tu acum, ceea ce faceți cu toții, munciți pentru binele omului în pofida tuturor greutăților – asta a făcut și el.

Oftă și se ridică să plece.

— Cu toții ne-am numit Platon? întrebă el.

— Nu. Fiecare dintre voi își alege alt nume când se trezește din somnul incubării, după ce i-a fost prezentată ca în vis întreaga istorie a Pământului. Dacă aș fi fost eu în locul vostru, aș fi ales mereu la fel. Asta demonstrează unicitatea ființei umane. Oi fi tu o clonă a sa, dar fiecare dintre voi este un individ cum nu a mai fost niciodată în istoria universului. Să vă fiu mentor și să veghez asupra voastră este cea mai mare fericire a mea.

Platon zâmbi și ieși din cameră, apoi o coti către ultima sa destinație. Pașii reverberau de pereții imaculați ai navei și, pe măsură ce se apropia de ușă, deveneau tot mai agitați și neregulați. Până să ajungă în dreptul ei, mai avea puțin și cădea din picioare.

— Liniștește-te, zise vocea. Ăsta nu este sfârșitul.

— Nimeni nu știe ce este dincolo de moarte, îl contrazise Platon.

— Chiar și dacă nu ar fi nimic, ceea ce ai lăsat în urmă va dăinui pe veci.

Deschise ușa și intră, apoi se așeză pe un mic tron cufundat în umbră. Era înconjurat de opere de artă ale Pământului, statui de marmură sculptate în cinstea măreției omului și tablouri elegante ce acopereau în întregime pereții, asemenea exponatelor unui muzeu. Pe mese erau așezate cu grijă amfore crăpate de vreme și bijuterii care împodobiseră cândva trupurile regilor, amintind de gloria apusă a unei civilizații.Toate acestea îi păreau ca un vis. În urma sa, camera se sigilă ermetic.

— Ești gata?

— Da, răspunse el.

Simți cum în încăpere își fac loc aburii anestezici. În mai puțin de cincisprezece minute avea să fie cufundat într-un somn adânc, iar apoi, încetul cu încetul, inima și plămânii săi urmau să se oprească.

— Mai ești cu mine? întrebă Platon în întuneric.

— Desigur, mereu îți voi fi aproape.

Oftă ca apăsat de o greutate, iar suflarea făcu vârtejuri în aerul gros.

— Tu știi povestea vieții noastre în cele mai mici detalii. Dar eu nu știu nimic despre tine.

— Într-adevăr, așa este.

— Atunci, povestește-mi. Vreau ca în ultimele noastre clipe împreună să fim cu adevărat apropiați.

— Oh, dacă ai știi tu cât de apropiați suntem cu adevărat. Dacă ai știi că am fost împreună încă de la început.

— Te ascult, șopti bărbatul.

Vocea tăcu o vreme, apoi Platon o auzi din nou vorbind:

— M-am născut într-un sat de poalele Pirineilor Francezi…

…

Grafica: Adrian Chifu