Rituri de inițiere și modele utopice de putere în Anul 3000 de Paolo Mantegazza

Să începem cu aspectele evidente: cu o „identitate fluidă”[1], imposibil de cuprins în categorii definitive, utopia reprezintă în sine un domeniu conceptual dinamic, cu o cartografiere interdisciplinară și cu un discurs hibrid, în care se amalgamează elemente ideologice, mitologice, antropologice, psihologice, geografice, istorice ș.a.m.d. O consecință a  acestei cețe ontologice este că aproape orice poate fi proiectat în perimetrul utopic, iar propensiunea utopică a ființei umane, coroborată cu egocentrismul creator, chiar face acest lucru. Astfel, discursul utopic ajunge să reflecte condiționat, deseori în negativ, elemente ale societății reale a utopistului, fantezii, resentimente și proiecte reformiste greu de digerat pentru contemporanii acestuia. Toate acestea fac din utopie mediul perfect de performare pentru spiritele nonconformiste, neînțelese sau subversive, tratate deseori cu ironie de contemporani (și nu numai). Un asemenea spirit este Paolo Mantegazza. Departe de a fi un marginal, Paolo Mantegazza reprezintă una dintre figurile carismatice ale peisajului cultural italian de la sfârșitul secolului al XIX-lea, antropolog, explorator, farmacolog (este primul savant european care descrie – și experimentează – efectele terapeutice ale frunzelor de coca[2] și folosirea lor de către nativii din Peru, Bolivia și Argentina), profesor universitar, deputat şi senator, unul dintre primii propagatori ai darwinismului în Italia, medic, patolog și pionier al educației sexuale. Căutător asiduu al fericii umane, Mantegazza scrie adevărate tratate[3] de educație sexuală, intuind, înainte de Freud (care, de-altfel, îl amintește în relație cu cazul Dorei, pacienta sa care recunoaște că are fantezii sexuale după lectura lucrării lui Mantegazza, Fiziologie iubirii), rolul fundamental al sexualității în viața umană, și pledează pentru asistența medicală nediscriminatorie, pentru drepturile femeilor, pentru educație obligatorie și gratuită pentru toți, multe dintre bătăliile purtate de el (utopice pentru contemporaneitatea sa), provocând prejudecățile și tabuu-rile epocii.

Reflexul metodologic al preocupărilor multiple ale lui Mantegazza este un eclectism axat pe relevanța experimentului, indiferent de câmpul în care acționează. În cazul lui Mantegazza, rezistența la orice principiu de specializare este contrabalansată de ghidajul evoluționismului. O descriere perfectă a rolului acestuia din urmă în gândirea savantului italian transpare din discursul său la comemorarea lui Charles Darwin din 1882: „teoria evoluției este, înainte de toate, utilitară, iar darwinismul este atât de impregnat în toți porii, în toate fibrele utilității lucrurilor, încât devine aproape singura formă transformatoare a naturii.”[4]

Altfel spus, hibridizarea este organică structurii intelectuale a lui Mantegazza, amestecul de elemente științifice și estetice substituind în cazul său absența unui sistem propriu, inovator de gândire. El însuși se descrie în La Bibbia della Speranza (Biblia Speranței), drept „poligam de multe iubiri intelectuale”[5], științele și literatura coexistând difuz în proiectul său intelectual. O variantă la fel de erotizată a aceleiași autodefiniții sună astfel: „mare amator de multe științe din care aș fi vrut să fac un harem de multe iubiri”[6]. Grație acestei propensiuni haotice și eclectismului organic, Benedetto Croce[7] îl indexează în categoria pseudo-oamenilor de știință (scienziati-letterati), care abuzează știința pentru a-și satisface curiozități neștiințifice, vorbind despre chestiuni sexuale atât ca un preot al voluptății, cât și ca un înțelept moderator științific. De altfel, coexistența acestor două ipostaze, aparent incompatibile, reprezintă o constantă la Mantegazza, un model existențial în cadrele căruia, deseori, educatorul, propagator al valorilor raționalității și moderației apare dublat de hedonistul și anti-conformistul în discursul căruia un limbaj al dorinței leagă plăcerea, virtutea și perfecțiunea ființei umane.

Dacă studiile sale sunt amendabile din eclectismului exhibat, discursul utopic oferă o libertate canonică din această perspectivă, deoarece exigențele monodisciplinare nu funcționează în perimetrul său. În mod ideal, utopia acționează ca forță dinamică pe scena politică, însă experiența parlamentară a lui Paolo Mantegazza nu încurajează un asemenea scenariu. În consecință, utopia sa are o valoare compensatorie la palier politic, pesimismul experienței reale fiind substituit cu optimismul utopic, sumă a tuturor fantasmelor și bătăliile sale reformiste, a tuturor ideilor sale controversate privind știința, morala și politica. Ceea ce înseamnă, un guvern eficient la scară globală, fără suprasaturări birocratice și ingerințe religioase, drept universal de vot și de divorț, politici de sănătate publică funcționale și novatoare, ghidate de principii eugenice clare. Altfel spus, exercițiul intelectual privat al cetății ideale, cel puțin până la contactul cu multiplicitatea de laborator a aceleiași cetăți, relativizante și transgresive ontologic.

Mai mult decât atât, Anul 3000 beneficiază de un subtitlu tradițional – grație lui Louis Sébastien Mercier cu al său L’an 2440. Rêve s’il en fut jamais –, Un vis, fără nici o legătură cu intriga sau organizarea discursului utopic, dar care poate fi interpretat ca indiciu explicit de compensație adleriană pentru neputința congenitală a practicii pure și a teoriei pure. Adică, o fantezie personală, fragil substanțiată narativ în cartea pe care protagonistul o ia cu el în călătorie, carte scrisă de un medic din secolul al XIX-lea, transparent identificabil în Mantegazza însuși.

În 1897, când apare Anul 3000, Mantegazza era deja o personalitate a unei scene internaționale fascinate de aventurile, călătoriile, ideile și personalitatea sa renascentistă, în care se armonizează medicul, exploratorul, antropologul, politicianul, reformatorul și scriitorul. Este, de pildă, omul care la douăzeci și trei de ani (1854) pleacă în America de Sud înarmat cu proiectul creării unei colonii agricole pentru emigranți italieni și sfârșește studiind efectele frunzelor de coca și căsătorindu-se cu Jacobita Tejeda de Montemayor, răpită din pampasul Argentinei, cu binecuvântarea tatălui ei, Saturnino Tejeda, guvernator al Buenos Aires-ului.

Dacă visul, așa cum am văzut, înregistrează o deturnare, un alt mecanism clasic al genului, călătoria, are o funcție centrală, utopia futuristă a lui Mantegazza fiind creată pe expedientul călătoriei inițiatice. În economia dezvoltării intelectual-morale a lui Mantegazza, călătoria încorporează valențe inițiatico-pedagogice, el scriindu-i în 20 aprilie 1854 lui Luigi Medici: „în tinerețea mea, vreau să călătoresc în întreaga lume pentru ca apoi să mă dedic integral scrierii adevăratei istorii naturale a omului moral”[8]. Călătoria utopică va fi și ea un fel de istorie naturală a omului moral.

Protagoniștii călătoriei utopice sunt doi îndrăgostiți, uniți de cinci ani în ceea ce Mantegazza numește „căsătorie de iubire”, care pleacă din Roma, capitala Statelor Unite ale Europei  spre capitala Statelor Unite Planetare, Andropoli (literalmente, Orașul Omului), pentru a-și celebra „căsătoria fecundă”, aprobată de un Senat biologic. Scenariu clar de rit inițiatic.

Componenta potențatoare a valorii inițiatice a căsătoriei fecunde imaginate în perimetru utopic se leagă de una dintre obsesiile scriitorului italian: Mantegazza împărtășește angoasa malthusiană și consideră că, orice creștere necontrolată a reproducerii în cadrul unei specii periclitează proporțional specia respectivă. În acest sens, romanul său din 1868, Un giorno a Madera (O zi în Madeira), reprezintă în ultimă instanță un instrument de popularizare a malthusianismului. El atrage atenția asupra potențialelor catastrofe genetice declanșate de căsătoria unor persoane bolnave, aceeași motivație generând și practicile eugenice din Anul 3000.

În această utopie, Senatul biologic conferă dreptul de a procrea numai după o perioadă îndelungată de acomodare a cuplului și după o evaluare drastică, obiectivă , executată cu ghidajul infailibil al științei, singura care poate autoriza reproducerea evitând catastrofe genetice. Negativul este, firește, societatea contemporană lui Mantegazza, acele „timpuri barbare”[9], când dreptul de a transmite „dreptul de a transmite viață generațiilor viitoare” era acordat tuturor. Iar senatul biologic nu este singurul instrument al bioputerii malthusiene imaginate de Mantegazza. Lui i se alătură un Comitet de evaluare de tip spartan, ce selecționează copiii sănătoși, apți fizic și mental, și îi elimină pe cei care nu sunt înzestrați cu toate facultățile necesare supraviețuirii neasistate și utile societății.

Călătoria se transformă într-o sumă de experiențe inițiatice, de imersiuni într-o multiplicitate de sisteme „utopice” și de contacte cu remarcabile predicții tehnice și socio-culturale. Din ultima categorie, putem aminti avioanele (deși „aerotaco” din text se află la mijlocul distanței dintre naveta spațială și mașinile amfibie), CAT-scan, electricitatea, divorțul, avortul, votul universal sau euthanasia.

În prima categorie, însă, intră Insula Experimentelor (l’Isola degli esperimenti), situată geografic în Ceylon, care conservă toate formele istorice de guvernare și, automat, toate eșecurile utopice. (Și să nu uităm că regimul insular face parte din instrumentarul clasic al genului, fiind primary locus al imaginației utopice). Aici, cuplul de călători se oprește în Turazia, reflex utopic al ideilor egalitariste ale socialistului italian de secol XIX, Filippo Turati (1857-1932), discipol al lui Marx. Această realizare a unui proiect utopic demonstrează că „statul a devenit o specie de tumoră gigantescă, care absoarbe totul cu sfânta intenţie de a distribui la toţi o cantitate egală de sânge şi de viaţă”[10]. Dumnezeu şi familia sunt suprimate, pentru că religia este considerată minciună, iar familia – entitate egoistă şi animalică.

Din panoplia cetăților utopice vizitate de eroii lui Mantegazza face parte și o copie caricaturizată a societăţii imaginate de către teoriile extreme ale Revoluţiei Franceze: portul Egalităţii (porto dell’Eguaglianza), melanj de polis grec şi Teroare. Egalitarienii reduc orice diferenţă, orice marcă individuală, până la punctul imposibilităţii de a deosebi sexele. Casele identice, echivalenţa de bogăţie, datorii şi obligaţii, reducerea identității cetățenilor la un număr alocat la naștere și transmis la moarte primului născut, faptul că mănâncă același lucru, că fac dragoste la aceeași oră sau că fecundează la aceeași dată (! 1 mai) contribuie la crearea unei senzaţii clar distopice. La acestea se adaugă modalitatea alegerii liderului, altul în fiecare zi, numit Diversul acestei zile (Diverso di quest’oggi), dar, mai ales, preeminenţa Justiţiei şi transparenţa legiferată, faptul că fiecare are obligaţia de a-l denunţa pe cel ce se comportă diferit. Tocmai această psihoză centrată pe principiul egalităţii îi permite naratorului să observe nonsensul şi potenţialul funest al unui segment din sloganul Revoluţiei Franceze: Egalitatea. Denunțând eșecul idealului egalitarian al Revoluției Franceze, Paolo prevede înlocuirea lui iminentă cu un nou experiment socio-politic, bazat pe individualitate și inițiativă.

La celălalt pol al spectrului ideologic, găsim o cetate utopică de extracție machiavelliană, condusă de un despot în care se întrupează și liderul religios al cetății, Niccolò III (!sic), și  numită sugetiv Tirannopoli. Ea este o punere în act a unui regim despotic de tip ţarist, represiv, dar cu potențial revoluţionar de sugestie marxistă (celebra axiomă eschatologică potrivit căreia burghezia își creează proprii gropari, prin exploatarea proletariatului), adică tot ceea ce va fi Rusia câţiva ani mai târziu.

Compromisul socialismului cu tirania se întruchipează în alt experiment, Logopolis, dedicat escamotării carenței de substanță și coerență socio-politică prin verbozitate, prin exces retoric (!păcat deloc străin politicienilor în orice epocă). Eroii noștri găsesc aici o copie a ceea ce naratorul consideră a fi fost vechea Anglie, cu un regim parlamentar și un rege electiv, nu ereditar, înzestrat cu o putere pur simbolică.

Laboratorul utopic conține și concentratele altor cetăți ideale, configurate de fantezii sexuale, idealuri parțial realizabile sau societăți dispărute. Avem astfel, Poligama, stat semidespotic, în care fiecare bărbat are mai multe soții, și, firește, contraponderea sa, Poliandra, unde fiecare femeie are mai mulți soți, Cenobia, o imensă cetate hieratică, strict masculină, în care bărbații exersează un ascetism continuu, și, din nou, dubletul, Monachia, o cetate mică (! normal, e feminină), populată de călugărițe dedicate cultului lui Saffo, și, în sfârșit, Peruvia, un stat comunist ce reduplică vechiul imperiu Inca.

Regimul insular al utopiei se prelungește și în experiența tehnologică a protagoniștilor, consecutivă celei politice și încărcată de o valoarea pedagogic-inițiatică similară. Așa cum Paolo și Maria vizitează diferite sisteme de organizare politică, ei iau contact cu fazele dezvoltării științei și tehnicii, experiența cumulativă demonstrând aportul decisiv al științei și tehnicii la evoluția societății umane. Pe Insula Dinamo-ului (isola di Dinamo) sunt expuse toate inovațiile tehnice, culminând cu pandinamo-ul, sursă ecologică de energie, inventat pe la mijlocul mileniului trei de către Macstrong, fiecare dintre ele contribuind la înlocuirea religiei cu știința. Pe scurt, noua morală se creează în laborator.

Ultima fază a călătoriei iniția-tice se consumă în Andropoli, quintesență a cuceririle civilizației umane în toate domeniile: politică, medicină, divertisment, știință etc. Aici se află diferite mașini electrice, instrumente de comunicare în timp real, hrană sintetică, prefabricate, medicamente și politici eugenice ce permit prelungirea vieții și îmbunătățirea sănătății, inclusiv a celei de natură psihică. Guvernarea laxă este asigurată de delegații tuturor regiunilor planetare care se întrunesc o dată pe an și aleg un Pancrator, care nu poate fi reales și care prezidează un Consiliu executiv.

Utopia finală a lui Mantegazza înseamnă o societate globală descentralizată, cu accent pe responsabilitatea individuală, lipsită de birocrație, guvernată de libertate religioasă, o societate în care inclusiv femeile au drept de vot, iar divorțul, avortul și euthanasia  încetează să mai fie fenomene ostracizante. Mai înseamnă o societate dominată de dialog, adică de o transparență care duce la eradicarea crimei și, implicit, la dispariția instituțiilor responsabile de administrarea delincvenței, poliția și ministerul justiției. Plăpânda delincvență existentă este la latitudinea unei instituții disciplinare corective, al cărei obiectiv este educarea delincventului (minor, oricum), nu pedepsirea lui.

„Omul – scrie Mantegazza în Le estasi umane (lucrare definită explicit ca „bătălie” și concepută ca pandant spiritual, concentrat asupra fenomenelor psihice, la lucrările despre sexualitate) – nu a creat lumea și nu a asistat la crearea ei; dar a făcut un lucru terț, diferit de aceste două. A creat creația.”[11] Iar pentru savantul italian, extazele creației se încarnează în Moise și în Darwin, dar se savurează individual în fața creației multiple, de ordin secund, a creaturilor. Poate că asta explică autismul utopiștilor, capacitatea lor de a ignora premeditat o evidență reiterată de exegeză[12]: în comparație cu cea mai simplă manifestare de viață spontană, orice utopie este, aproape prin definiție, un deșert steril, nepotrivit pentru locuire umană. Pe această logică, o sumă de utopii create în condiții de laborator după rețete ideologice precise, multe cu finalități distopice, ar reprezenta demonstrația supremă a acestei sterilități. Spectacularizarea acestor experimente și integrarea lor într-o ritualistică de inițiere trans-sistemică sugerează calitatea lor instrumentală și potențează caracterul steril. În același timp, condițiile de laborator și expunerea spectacularizată și intranzitivă protejează utopiile secundare ale lui Mantegazza de contaminare. Ceea ce înseamnă că ele îi afectează pedagogic și inițiatic pe vizitatori, fără a suporta vreo influență din partea acestora.

Spre deosebire de călătorul utopiei clasice, străin prin definiție, călătorii din The Year 3000 nu sunt simpli mediatori între lumea veche și lumea nouă. Ei sunt parte din lumea nouă. Rolul lor relațional se joacă, pe de o parte, în interiorul imperativelor inițiatice ale noii societăți globale, chiar și atunci când evolulează tras-sistemic, experimentând diferite utopii, iar, pe de altă parte, în pedagogia antropologică ce umple spațiile goale ale istoriei noii ordini globale.

În viziunea lui Mantegazza, cercetarea antropologică devine cercetarea și construcția unei societăți alternative, utopice. Pe logica inversă, fundamentul incursiunii utopice este studiul antropologic, Anul 3000 beneficiind de foarte multe lecții de antropologie intarsiate aproape catedratic în discursul omului de știință Paolo Fortunati. Firește, omonimia nu este nici ea gratuită, personajul ficțional masculin fiind „clona autorului megaloman”[13], în vreme ce contraponderea feminină poartă numele celei de a doua soții, contesa Maria Fantoni. De altfel, cartea îi este dedicată soției sale[14], Referințele autobiografice populează întregul discurs, de la locurile dragi lui Mantegazza la anturajul său intelectual, adică Ettore Regalia sau Edmondo De Amicis, de la autori iubiți, precum Carlo Porta și Dante, la scriitori mai puțin iubiți, precum Gabriele D’Annunzio. Despre cel din urmă, scrie: „care, dacă ar fi trăit în alte timpuri, ar fi putut și ar fi știut să fie unul dintre cei mai mari maeștrii ai artei. În schimb, nu a fost decât un mare neurastenic al liteaturii italiene”[15].

Un soi de narcisism cu dispensă literară potențează autobiografismul, deoarece textul subliniază faptul că Paolo-ficțional citește în voiajul său utopia unui medic care cu zece secole mai devreme a încercat să-și imagineze lumea viitorului, utopie „coincident” intitulată Anul 3000. Această carte preferată a personajului este redactată, firește, în italiană, limbă moartă în prezentul utopiei, dominat de un idiom universal, limba cosmică. Totuși, cu o modestie (!) surprinzătoare în acest context, Mantegazza își pune personajul să admită că nu posibilitatea lecturii acestei cărți l-a motivat să învețe italiană, ci valoarea scrierilor lui Dante și Carlo Porta.

Putem suspecta toată această pedagogie antropologică exhibată de o spectacularizare ficționalizată a lui Mantegazza însuși, mai ales dacă dăm crezare vocilor cârcotașe ale vremii și ne gândim la fervoarea cu care savantul italian s-a implicat în popularizarea științei și în educarea populației. Însă, ceva mai bine intenționați, putem vedea în ea o intenție metodologică, deoarece Mantegazza își fondează teoriile plecând de la studiul antropologic, singurul, în opinia sa, care poate defini limitele perfectibilității umane și poate furniza o imagine coerentă a istoriei civilizației umane, indispensabilă în ordinea educării și perfecționării omului. Această perspectivă beneficiază de suportul tratatelor de educație sexuală scrise de Mantegazza (Fisiologia del piacere, Fisiologia dell’amore, Gli amori degli uomini). Cu un discurs ideologic-darwinist, în care miza este ameliorarea speciei, aceste tratate explică progresul civilizației umane ca spor de cunoaștere, ceea ce face din educație pivotul esențial al perfecționării umane, al creării omului nou, eliberat de sclavituțile sociale și de prejudecăți.

În economia utopiei, discursul pedagogic face parte din arsenalul lui Paolo, beneficiarul fiind perechea lui feminină, Maria, distribuția rolurilor reconfirmând dominanța bărbatului în ecuația iubirii și ipostazierea masculinului ca instanță menită să eleveze femininul. Și asta, pentru că dincolo de campaniile lui Mantegazza pentru anumite drepturi ale femeii, esențială este convingerea sa că femeia este destinată unei inevitabile inferiorități fizice și intelectuale în raport cu bărbatul. (Progresist, dar cu măsură, în ciuda unei unei condiționări materne feministe; mama sa, Laura Solera, a fost o patrioată italiană extrem de activă în unificarea Italiei, ea luptând alături de Garibaldi!).

Ce aflăm din aceste lecții?

Mai întâi, istoria devenirii acestei lumi în care utopia plurală, de laborator, este cu putință, mai ales că ea conservă in nuce formele istorice ale civilizației umane. Din ea face parte un război extrem de violent (previziune izbitoare a Primului Război Mondial), încheiat prin instaurarea unei federații europene, extinsă ulterior la nivel planetar, cu capitala, Andropoli, situată la poalele munților Himalaya, în zona în care acum este Darjeeling. Conotarea Indiei ca leagăn al civilizației demonstrează faptul că Mantegazza nu este imun la ideile filologice și mitologice din epocă. Mai mult chiar, utopia constituie abia reflexul secund al acestei influențe, documentul călătoriei sale reale în India (Studi sulla etnologia dell’India) fiind infuzat romantic nu numai de teoriile indoeuropenismului, ci și de percepția unei Indii ireale, magice, extravagante și misterioase, adică tot ceea ce imaginarul occidental atribuie Orientului. Ceea ce înseamnă că, locul de unde vine Speranța, leagănul civilizației și centrul noii ordini planetare poate fi în Orient (la poalele munților Himalaya), atâta timp cât soluția pacifică vine dinspre Europa. Această ordine planetară condusă de o oligarhie de oameni înțelepți și cinstiți a reușit performanța de a aboli diferențele culturale, problemele economice, rivalitățile teritoriale și de a suprima durerea fizică.

Istoria societății utopice înregistrează și eșecul răsunător al experimentului socialist, experiment datorat generozității unui rege al Italiei, care a renunțat spontan la tron și a declanșat era socialistă. Eră de scurtă durată, din moment ce, după doar patru generații, oamenii au realizat că au suprimat individul și libertatea, că au înlocuit tirania regelui cu tirania unui mecanism artificial care, pentru a proteja colectivul anonim, sufocă orice iniţiativă individuală şi sterilizează orice relief existenţial. Intervenţia sociologilor şi biologilor duce la substituirea guvernământului „majorităţii stupide”[16] prin cel al unei minorităţi înţelepte. Modelul este cât se poate de darwinist, Mantegazza precizând că în această nouă ordine ideală, „aristocrația naturii a fost copiată de oameni”[17].

Aflăm și că societatea globală a lui Mantegazza comportă o nivelare reductivă, întrupată în noul om, produs al pierderii mărcilor de rasă și de etnie, dar nu și de intelect. Firește, cu condiția ca intelectul să nu atenteze la normele și proiectele sistemului. Ingerința conglomeratului putere-știință se asigură de crearea acestui om nou, un rol important dovedindu-se în final a avea și Paolo, răsplătit la capătul voiajului său nu numai cu dreptul de procrea, ci și cu un premiu decenal acordat de Academia de Știință pentru inventarea unui aparat capabil să citească gândurile, creierul uman, în fond, (psicoscopio), extrem de folositor, ni se spune, nu numai în vindecarea bolilor mentale și în educație, ci pentru progresul moral al omenirii, deoarece ar duce la instaurarea unei noi ere de moralitate și sinceritate. Potrivit Academiei, un asemenea instrument ar permite realizarea visului tuturor epocilor, prin anihilarea contradicțiilor între gând și acțiune. Fiorul distopic al acestui happy-end a fost cu certitudine străin autorului, cu toate că înregistrează dezaprobator reacțiile negative ale unora dintre personajele secundare ale utopiei sale, unul dintre ei chiar strigând „profanare”[18]. Dar, în definitiv, libertatea se dovedește a fi oricum inutilă în utopie, „inutilitatea” fiind, în cel mai bun caz, escamotată de raționamente amăgitoare.

Dar prea multă uniformitate este totuși incompatibilă cu un spirit subversiv și excentric precum Mantegazza. Astfel că găsim diversitate în multe alte aspecte ale utopiei, arhitectura (cea mai utopică dintre arte, în mod normal) fiind prima afectată. Casele și locurile publice din Andropoli au stiluri diferite, sunt construite din materiale diferite și, mai presus de orice, fiecare reflectă gustul personal al locatarului.

Diversitatea înseamnă opțiuni multiple, impecabil ilustrate în multi-teatrul (mai mult de cincizeci de teatre) din Andropoli, Panopticon. Putem specula, firește, asupra apropierii dintre divertisment și disciplinare socială, excelent teoretizată de Michel Foucault în cadrele închisorii gândite de Jeremy Bentham, numită Panopticon. Prin urmare, diversitate în divertisment, dar, mai ales, disciplinare prin divertisment. Speculația capătă greutate, când adăugăm ecuației un dispozitiv, estensiometru, recomandat spectatorilor pentru reglarea sensibilității, a senzațiilor vizuale, auditive și chiar olfactive resimțite în timpul vizionării spectacolelor. Din fericire, folosirea lui este opțională.

Probabil, Mantegazza a ignorat calitatea peiorativă, înscrisă în natura utopiei, care, în cazul său, se leagă nu numai de himera imaginată, ci și de sexualitatea încorporată ca fenomen și ca limbaj, în general, discursul lui având o încărcătură senzuală accentuată. Și mai sunt apoi opiniile sale despre căsătorie. În Fiziolofia iubirii[19] scrie: „Astăzi, căsătoria este una dintre cele mai prolifice surse de nefericire; ea este o otravă lentă care ucide fericirea domestică, moralitatea națiunii, dezvoltarea economică a forțelor unei țări, căsătoria este deseori un model care dă iresponsabilitate gratuită femeii și o poligamie facilă și nepedepsită bărbatului; este o falsă mască de virtute, cu care ei acoperă viciul societății moderne” […] „Căsătoria în societatea modernă este cea mai crudă, cea mai inumană parodie a credinței, a jurământului, a eternității”. Soluția: „Căsătoria ar trebui să fie o alegere liberă, foarte liberă, atât pentru femeie, cât și pentru bărbat; ar tebui să fie alegerea alegerilor, alegerea tipică” […] „Conștiința comună a două creaturi de a se alege liber una pe cealaltă și de a se iubi fără orice legătură de interes, fără orice presiune a autorității, prejudecății sau ambiției, este piatra sfântă pe care este ridicat cel mai splendid templu al fericirii conjugale”.

Sunt idei care se regăsesc și în utopia lui Mantegazza. Interesant este că la palierul sexualității, relaxarea viziunii utopice în raport cu exigențele societății monogame și religioase, se realizase în secolul al XVIII-lea. Comparativ cu utopiile acestui secol (De Sade, Restif de la Bretonne), conduita sexuală a eroilor utopici ai lui Paolo Mantegazza pare oarecum îmblânzită, mai apropiată de convenții și de ipoteze eugenice. Dar, în cazul său intervine inevitabil faima datorată unei vieți aventuroase, cu preocupări și bătălii subversive, cu un entuziasm nestăvilit și cu un succes prea mare pentru a nu stârni animozități!

O portretizare sarcastică a lui Paolo Mantegazza i se datorează lui Giovanni Papini. În Il senatore erotico[20], el înșiruie titulaturile reale și fantasmatice ale lui Mantegazza, plecând de la profesorul care a impus învățarea antropologiei în universitățile italiene, și continuând cu o serie ascendentă până la absurd: omul celebru, poligraful popular, președintele, șeful, suveranul, tiranul, eternul Dumnezeu al întregului (il padreterno di tutto). „Era întotdeauna un bărbat frumos şi o ştia; era faimos şi o ştia; era puternic şi o ştia; era şi libidinos şi se vedea”[21] – continuă vitriolant Papini fidel etichetei denigratorii din titlul articolului său.

Fiecare trăsătură demolată de Papini adaugă o nouă linie portretului unei personalități complexe și fascinante, care a trăit exuberant, umărindu-și obsesiv ideile, îndrăznind să viseze și să spere la scală uriașă. Pentru că, nu-i așa, „omul înţelept nu trebuie să creadă, nici să nege. El trebuie să spere”[22]. Cel puțin aşa sună finalul rugăciunii specifice cultului Speranţei, cult central în Andropoli (nu singurul), sugestia fiind cea a translării în ficţiune a principiului central al utopiei ca profesiune de credinţă.

 

Bibliografie

Balleriniana. Saggi, ricordi, omaggi per i settant’anni di Luigi Ballerini. A cura di Beppe Cavatorta e Elena Coda, Danilo Montanari Editore, Ravenna, 2010

Cosimo Chiarelli, Walter Pasini (a cura di), Paolo Mantegazza: Medico, Antropologo, Viaggiatore. Selezione di contributi dai convegni di Monza, Firenze, Lerici, Firenze University Press, Firenze, 2002

Federica Cianfriglia, Paolo Mantegazza “poligamo di molte scienze” (1831-1910): animazione e organizzazione culturale, divulgazione scientifica e attività politico-istituzionale nell’Italia postunitaria. Dottorato di ricerca, 2006/2007

Frank E. Manuel and Fritzie P. Manuel, Utopian Thought in the Western World, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge Massachusetts, 1997

Paolo Mantegazza, Commemorazione di Carlo Darwin, e-book, www.liberliber.it., 2006

Paolo Mantegazza, L`anno 3000. Sogno. Prefazione di Alberto Capatti, Pierluigi Lubrina Editore, Bergamo, 1988

Paolo Mantegazza, Le estasi umane, Casa Editrice Marzocco, Firenze, 1943

Paolo Mantegazza, The Physiology of Love and Other Writings, Edited with an introduction and notes by Nicoletta Pireddu, Translated by David Jacobson, University of Toronto Press, Toronto, Buffalo, London, 2007

Utopias and Utopian Thought, Edited by Frank E. Manuel, Beacon Press, Boston, 1967.

 

[1]  Frank E. Manuel and Fritzie P. Manuel, Utopian Thought in the Western World, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge Massachusetts, 1997, p. 5

 

[2] Coca făcând parte din ceea ce el numește „alimente nervoase” („alimenti nervosi”): apud, Federica Cianfriglia, Paolo Mantegazza „poligamo di molte scienze” (1831-1910): animazione e organizzazione culturale, divulgazione scientifica e attività politico-istituzionale nell’Italia postunitaria. Dottorato di ricerca, 2006/2007, p. 48

 

[3] Fisiologia dell’Amore, 1873, Igiene dell’Amore, 1878 și Gli Amori degli uomini, 1885-1886

 

[4] Paolo Mantegazza, Commemorazione di Carlo Darwin, e-book, www.liberliber.it., 2006, p. 7 („La teoria dell’evoluzione è anzitutto utilitaria, e il darwinismo è così imbevuto in tutti i suoi pori, in tutte le sue fibre dell’utile delle cose da farne quasi l’unica forma trasformatrice della natura.”.)

 

[5] Apud, Nicoletta Pireddu, Paolo Mantegazza: ritratto dell’antropologo come esteta, in: Cosimo Chiarelli, Walter Pasini (a cura di), Paolo Mantegazza: Medico, Antropologo, Viaggiatore. Selezione di contributi dai convegni di Monza, Firenze, Lerici, Firenze University Press, Firenze, 2002, p. 186 („poligamo di molti amori intellettuali”). Alternativa este „poligamo di molte scienze”

 

[6] Ibid., p. 186 („grande amatore di molte scienze e di cui avrebbe voluto farne un harem di altrettanti amanti”)

 

[7]  Apud, Paolo Mantegazza, The Physiology of Love and Other Writings, Edited with an introduction and notes by Nicoletta Pireddu, Translated by David Jacobson, University of Toronto Press, Toronto, Buffalo, London, 2007, p. 5

 

[8]  Apud., Sandra Puccini, I viaggi di Paolo Mantegazza. Tra divulgazione, letteratura, e antropologia, in Cosimo Chiarelli, Walter Pasini (a cura di), op. cit., p. 51 („voglio viaggiare tutto il mondo nella mia giovinezza per poi dedicarmi tutto a scrivere la vera storia naturale dell’uomo morale”).

 

[9] Paolo Mantegazza, L`anno 3000. Sogno. Prefazione di Alberto Capatti, Pierluigi Lubrina Editore, Bergamo, 1988, p. 169

 

[10] Ibid., p. 45 („Lo Stato è divenuto una specie di tumore gigantesco, che assorbe tutto colla santa intenzione di distribuire a tutti un egual quantità di sangue e di vita”)

 

[11] Paolo Mantegazza, Le estasi umane, Casa Editrice Marzocco, Firenze, 1943, p. 415 („L’uomo non ha creato il mondo e non ha assistito alla sua creazione; ma ha fatto una terza cosa diversa da queste due. Egli ha creato la creazione”.)

 

[12] Lewis Mumford, Utopia, The City and The Machine, in Utopias and Utopian Thought, Edited by Frank E. Manuel, Beacon Press, Boston, 1967, p. 10

 

[13] Nicoletta Pireddu, Memorie dell futuro. Archeologie letterarie d’Europa, in, Balleriniana. Saggi, ricordi, omaggi per i settant’anni di Luigi Ballerini. A cura di Beppe Cavatorta e Elena Coda, Danilo Montanari Editore, Ravenna, 2010, p. 224

 

[14] „Alla mia Maria raggio divino di sole che illumina e riscalda l’ultimo crepuscolo della mia sera”

 

[15] Paolo Mantegazza, L`anno 3000. Sogno, ed. cit., p. 150 („che se fosse vissuto in altri tempi, avrebbe potuto e saputo essere uno dei più grandi maestri dell’arte. E invece non fu che un grande nevrastenico della letteratura italiana”)

 

[16]  Ibid., p. 27

[17] Ibid., p. 27 („L’aristocrazia della natura fu copiata dagli uomini”)

[18]  Ibid., p. 167

 

[19] Id., The Physiology of Love and Other Writings, ed. cit., pp. 290-293

[20] Apud, Nicoletta Pireddu, Paolo Mantegazza: ritratto dell’antropologo come esteta, in: Cosimo Chiarelli, Walter Pasini (a cura di), op. cit., p. 185 („era lui che aveva imposto l’insegnamento dell’antropologia nelle università italiane, era lui l’uomo celebre, il poligrafo popolare, il presidente, il capo, il sovrano, il tiranno, il padreterno di tutto”)

[21] apud, Ibid., p. 186 („sempre un bell’uomo e lo sapeva; era famoso e lo sapeva; era potente e lo sapeva; era ancor libidinoso e si vedeva”)

[22] Ibid., p. 152