Merg pe stradă. Mă uit împrejur holbată. Cerul plat se îndoaie și răsună ca o tablă metalică. Aud pași în spatele meu, mă întorc și privesc: un tip cu o față hâdă de pui aleargă spre mine cu ghearele în sus, dar când mă învârt se retrage pios ca un shaolin și dispare. Din stânga, pui giganți aleargă unii după alții cu coase. Din față tipi cu o mască de piele întoarsă vin cu drujbele în aer. Ok!, iată scările care duc la metrou, mă arunc de pe marginea lor ca de pe bordura unei piscine, aterizez în piscină, o măsea îmi saltă ca un capac și scoate un sunet voios, propria mea salivă îmi irigă gura ca un Schweeps din interior. Ies din piscină, alerg la metrou, e lume normală aici, bre, trage bine pe tine hainele!, îmi urlă careva cu o față slută de pui, și mi le trag, mi le țin sub barba păroasă cu labele.
Metroul ajunge, iar noi, ca niște pelicani negri, alergăm în urmă-i pe gambele noastre subțiri, părem niște lungani tâmpiți pe picioroange. Nu-i bai. Se deschide pe jumătate o ușă a metroului: tsfusssssss! ies o grămadă de aburi, ne îngrămădim, unul dă un cap în geam și saltă înăuntru, altul ca un Hulk dă un brânci în coasta trenului, altul ca Superman ridică trenul de un capăt cu totul, escalation, ci faci, bre? lasă acolo, îi zic și-i trag un uppercut, profit și sar cu copitele pe capul lui, aterizez în metrou, îmi caut loc să mă așez, e vital, loc nu e, stau în picioare.
Mă uit la fauna înconjurătoare. Un metrou de bestii înfricoșătoare. Bestii bătrâne printre altele tinere, mai joviale. Gâfâi cu limba scoasă, branhiile-mi pulsează, tremur puțin, până la urmă sunt om și eu, nu? Mă țin de o bară de susținere anume acolo doar pentru mine. Numele meu e pe ea: bară, cetesc.
La un moment dat, metroul se oprește și ne uităm toți încruntați spre ușă, n-am vrea să mai intre boul care totuși intră. Atunci tipul de lângă mine se învârte cu o piruetă teatrală, scoate o labă cu gheare metalice și dintr-o mișcare taie capul boului care intră. Îl taie de la baza claviculelor și-l aruncă în capătul celălalt al vagonului. Fixez baza acestor clavicule. Toate capetele și privirile se învârt după capul de bou dinspre mine. Careva începe să urle: Gol! Gol! Golgolgolgolgol!!!, sar toți în picioare cu labele în aer, corpul de bou fără cap împroașcă sânge ca o sticlă de șampanie, indivizii plini de sânge țâșnit din gâtul tăiat se aruncă după cap unii pe alții călare, par o echipă de rugby.
Privesc la scăfârlia de bou din fundul vagonului: mă așteptam să-mi lase și mie ceva. Nimic n-a lăsat. Metroul se oprește. Tipul care a tăiat capul înfulecă restul carcasei și iese.
Metroul pornește.
de Andreea Semmai
arta grafică: Adrian Chifu
