(J.R.R. Tolkien – Povestea lui Kullervo, traducere de Alexandru Maniu, editura Rao, 2019)
Christopher Tolkien, fiul cel mic al tatălui fantasy, stă pe o mină de mithril. Poate are aplecare către lux, poate nu. Cert e că, din când în când, ia pămătuful cu pene de struț, șterge praful de pe-un manuscris, îl dă unui redactor competent, redactorul – măgulit, fără îndoială – îngrijește textul și nu pierde ocazia să scrie un studiu introductiv stufos, sau exegeză; în această formă îmbogățită (ca număr de semne) apare în Tolkien Studies, dacă nu-i excesiv de lung, iar apoi e publicat la o editură de renume (Harper Collins de pildă). Desigur, nu înainte ca o liotă de experți tolkienologi să publice o puzderie de articolașe relevante doar pentru fanii die-hard ai scriitorului și pentru propriul parcurs academic. Și astfel avem un nou „Tolkien” în librării, pentru că Tolkien (încă) se vinde de la sine. S-ar vinde ca pâinea Lembas, dacă brutarul tău ar fi un elf de treabă.
În pofida acestui preambul cinic și ușor malițios, aș vrea să te conving, dragă amator de fantasy sau de Tolkien, sau de basme cu iz scandinav, că Povestea lui Kullervo merită a fi citită, atât pentru poveste în sine, cât și pentru eseul lui Tolkien despre mitologia finlandeză.
De ce? Pentru că dacă tragem înapoi ceasornicul întregii creații tolkieniene, Kullervo este aluatul primordial din care au luat naștere întâi limbile elfice și mai apoi legendariumul – un univers mitologic construit ca un mozaic, cu migală, de-a lungul deceniilor, din care au purces în chip aproape firesc Hobbitul și ulterior Stăpânul inelelor. Să refacem firul evenimentelor: în 1911, student la Oxford fiind, Tolkien descoperă Kalevala, o colecție de douăzeci și cinci de runos (cânturi) finlandeze culese de folcloristul amator Elias Lönnrot și traduse recent în engleză. Erau balade pe care rapsozii încă le cântau la data la care Tolkien a intrat în posesia traducerii. Atât de fascinat a fost de mitologia finlandeză, ce aducea o prospețime visceral-primitivă fondului mitologic clasic european, încât s-a apucat să învețe finlandeza, pentru a citi colecția în original. De învățat, n-a reușit s-o învețe, însă muzicalitatea aparte a limbii l-a inspirat să născocească el însuși o limbă ce putea reda într-o dulce cadență aliterativă bucuriile și mai ales durerile și jalea unui popor.
De asemenea, tragicul destin al personajului Kullervo, un antierou sadea raportat la standardele basmului european de până atunci, l-a determinat în primă instanță să-i rescrie povestea într-o engleză ce dorea să mimeze prozodia baladelor finlandeze, apoi s-o dezvolte ca parte din universul Pământului de Mijloc, și astfel s-a născut Túrin Turambar, cu siguranță cel mai tragic erou tolkienian. Trista poveste a lui Túrin și a surorii sale, Niniel, a apărut postum, în Silmarillion, apoi ca stand-alone, sub denumirea Copiii lui Hurin, (ambele traduse în română) în contrapartidă la soarta fericită a altui cuplu important din mitologia lui Tolkien, Beren și Luthien.
La rândul lor, aceste creații timpurii au pus carne pe scheletul încă șubred al unui univers fantastic în plină expansiune, întins pe două continente și mii de ani, astfel că în clipa în care Tolkien s-a hotărât să scrie Hobbitul (la începutul anilor ’30) și ulterior Stăpânul inelelor, personajele sale ființau într-o lume gata creată, veche și vastă, despre care povesteau cu înfiorare, ori nostalgie, creând cititorului impresia (unică la Tolkien, tocmai grație procesului unic de construcție) că acea lume există sau a existat cu adevărat.
De-altminteri, așa începe și narațiunea lui Tolkien: „De mult, în vremuri de magie”. Germenii, cum spuneam, îi găsim la Kullervo – scânteia care a aprins flacăra creativă a unui filolog mulțumit la acea dată să scrie articole academice pe care doar colegii de breaslă i le citeau, și care a devenit între timp unul dintre cei mai bine vânduți autori de beletristică din toate timpurile (Stăpânul inelelor fiind în continuare în topul celor mai bine vândute cărți… cu un singur autor).
Să ne legăm puțin și de ediția în limba română, apărută la patru ani după princeps. Traducerea este fidelă stilului ușor artificios, voit arhaic, cu care Tolkien a experimentat în această primă tentativă de a scrie ficțiune. În cazul porțiunilor lirice, se păstrează măsura de opt silabe în ritm trohaic, specifică creațiilor populare, și versul alb, lăsând totuși rima acolo unde ea apare în chip natural. Mai mult, limba română se dovedește la fel de expresivă ca engleza (și fără îndoială ca orice altă limbă de pe glob) când intrăm în spațiul universal al basmului și-al versului popular (chiar și pastișate de un autor cult). Coperta, identică ediției Harper Collins, înfățișează un detaliu dintr-o pictură aparținând însuși autorului, intitulată Ținutul Pohja, „un meleag de la miazănoapte întunecat și cețos (…) de unde vin magia și tot soiul de minunății”.
Pasionații de carte timișoreni sunt invitați joi, 11 iulie, la librăria Esotera (str. Lucian Blaga), pentru a participa la lansarea volumului alături de traducător, de profesorul Sorin Ciutacu de la Facultatea de Litere UVT și de scriitorul Cristian Vicol.
