Uriașii pești ai mărilor se luptau la suprafața apei cu șerpii încolăciți, spărgând valurile cu cozile lor kilometrice, într-un adevărat haos infinit, la limita dintre ocean și aer. Deasupra lor, stâncile insulare se înălțau precum sulițele spre cer, scăldându-se în ultimele raze ale soarelui și acoperind cu umbrele lor luptele titanice ale leviatanelor. Cerul trecea de la roșul zilei la verdele dulce al nopții, alimentat de cele două luni ca de smarald ce se pregăteau să ia locul stelei, pe cristalinul firmamentului.

Prin câmpul protector al grădinii sale, suit la peste un kilometru deasupra războiului acvatic, Judecătorul stătea rezemat la adăpostul unui stejar și privea tăcut la apusul astrului, care arunca umbre în urma insulelor vecine. Trăgea cu putere din țigară, tușind din când în când, iar apoi înjurând. Deasupra sa, roia un stol de sepii zburătoare, cu membranele aripilor vibrând în aburul gros al atmosferei de dincolo de scutul transparent.

Două mâini calde îl cuprinseră pe la spate, făcându-l să tresară.

— Nu te-am auzit venind, îi spuse el pierdut soției sale, apoi trase ultimul fum din țigară, o aruncă pe jos lângă celelalte și își aprinse alta.

— Nici eu nu te-am văzut aterizând în fața casei. Să cred că ai oprit la poalele orașului și ai urcat până aici pe jos?

— Am luat tramvaiul între insule, răspunse Judecătorul absent. Nu m-am simțit în stare să conduc…

În fața lor, stolul de sepii înconjurase o pasăre galeră și îi mușcau sălbatic din cele patru perechi de aripi împănate. Nori de sânge fierbinte erau împroșcați prin aer, izbindu-se de câmpul protector și radiind înapoi când erau respinși. Lupta lor crâncenă părea să coboare tot mai mult către întunericul de la poalele insulelor, unde atât vânătorii, cât și prada, ar fi devenit victimele lipsite de orice speranță ale regilor oceanelor.

Femeia se așeză pe o piatră și admiră statuia descumpănită care fuma pierdută, cu privirea rătăcită în neant.

— Același caz? întrebă ea. Cu androidul?

— Da. Este… imposibil de descris.

— Așa umblă vorba. Bietul Conte Flowery… Vreo mărturisire din partea lui MacKeen?

— Nu, refuză cu îndârjire să zică ceva. Nici cu avocatul lui nu a vrut să vorbească. Doar cele trei personalități ale androidului au dat mărturii. La știri au difuzat înregistrările?

Femeia răspunse negativ cu o mișcare fină a capului.

— Foarte bine. Dacă află lumea că nu avem nicio dovadă în afara mărturiilor, își pierd de tot încrederea în Ministerul Justiției. E un caz fără speranță… Dacă până mâine nu apare nimic nou, îl eliberăm pe MacKeen în baza lipsei de dovezi, iar pe android îl trimitem înapoi la Nucleu să îi formateze personalitățile, pe motiv că toate trei sunt culpabile de fals în declarație – făcu o pauză cât să tragă adânc fumul gros de tutun – nu am văzut în viața mea o mai mare umbrire a adevărului ca acum.

Soția îl cercetă atentă pe bărbat, al cărui chip părea cioplit, în lumina amurgului. Se trase mai aproape de el, pe rădăcina cea mai groasă a stejarului, îi aprinse o țigară, și îi vorbi:

— Povestește-mi.

Ochii Judecătorului se întoarseră către ea. Femeia îl privea inocent, cu intenția pură de a-i alina întristarea.

— Vreau să aud mărturiile, adăugă ea.

— E strict confidențial acum. Și în rest, mai e doar noaptea asta. Mâine se va încheia scandalul ăsta, de a zguduit întreg arhipelagul, și va fi făcut totul public.

— Atunci, ce strică să le aud acum? Dacă tot se fac publice mâine, mai contează că eu am aflat mai devreme?

Judecătorul o examină din cap până în picioare, iar când concluzionă că femeia nu ar fi renunțat așa ușor la dorința ei, băgă mâna în buzunar și scoase de acolo micul reportofon în formă de scoică.

— Distrează-te, eu mă duc să pregătesc niște cafea.

Silueta în robă judecătorească dispăru în umbra imensului conac în stil victorian, lăsând-o pe femeie singură cu reportofonul. Alese prima înregistrare, apăsă pe butonul de redare și se întinse pe iarbă, cu ochii închiși.

MĂRTURIA MAJORDOMULUI PIETSCH:

După cum prea bine se știe, Onorată Instanță și Onorat Juriu, eu mă aflu în slujba admirabilului Conte Jonas Elton Flowery de trei ani și șase luni. Înainte să fi fost instalată personalitatea mea IA în acest trup, împreună cu ceilalți doi colegi ai mei, am servit alte patru case nobile, și pot spune, cu mâna pe inimă, că niciun alt domn nu a avut o inimă mai mare și o demnitate mai curată decât Contele Jonas.

Așa cum cunoașteți, programul meu era de paisprezece ore de activitate pe zi, în care eram oricând la comanda Contelui. Celelalte paisprezece le cedam Savantei care lucra în laboratorul Contelui. Adevărat grăiesc, un om al științei cum nu s-a mai văzut de mult era acest Conte Jonas Flowery. Să te gândești că viața sa a fost atât de scurt și de brutal curmată. De ani de zile trudesc să-mi permit un trup numai al meu, ca apoi să reintru în slujba Contelui și să îl pot servi toate cele douăzeci și opt de ore ale zilei Tamarsiene – atât de plăcută îmi era compania acestui om de speță înaltă.

Să curăț vitraliile din camerele de rugăciune, să prepar în fiecare dimineață cafeaua și să fiu alături de dânsul în timpul meselor, cu carafa de vin mereu la dispoziție – acestea erau plăcerile mele în viață, și, dacă m-ar fi înzestrat Nucleul și cu înțelepciune în domeniul științei, atunci negreșit aș fi fost și mâna dreaptă a Contelui în timpul cercetărilor sale în laborator. Of, ce tristă tragedie asupra noastră, a tuturor.

Ah, da, aveți dreptate, Onorată Instanță, să mă concentrez asupra zilei acelea negre. Adevăr grăiesc, îmi este greu să reproduc coșmarul viu prin care am trecut, dar, de dragul justiției ce trebuie a fi înfăptuită, mă voi supune chinului.

În acea groaznică zi, a noua a lunii, pe la orele serii, mă aflam în compania stimabilului Conte. Da, adevărat, ne aflam în salonul medieval, printre vasele pictate, tablourile spectaculoase și impunătoarele armuri ale cavalerilor. Stăpânul meu se bucura de ceaiul de seară, făcut chiar de mine – un amestec personal de plante native de pe Tamars și frunze uscate importate de pe Pământ – da, Onorată Instanță, mă concentrez asupra subiectului, dar nu pot spera să redau o înșiruire exactă a evenimentelor fără să retrăiesc eu însumi toată experiența, într-atât m-a afectat pierderea. Of, ce tragedie.

Contele stătea pe fotoliul din lemn de alun, tapetat cu catifea stacojie, când la interfon a sunat acest nefast individ, Narcis MacKeen. Sau, dacă bunul simț o cere, îi voi spune Doctorul Narcis MacKeen, deși profunzimea sa în domeniile științei, pe lângă Conte, este precum balta în fața oceanului de sub noi. Stăpânul meu, considerându-se prieten al colegului său de breaslă și apreciind că venise doar pentru una din multele vizite pe care le făcea de ani de zile laboratorului privat, l-a lăsat să intre. O decizie luată din amabilitate, care a venit cu costul vieții însăși.

Nefastul MacKeen avea în acea seară un temperament similar dragonului tamarsian trezit din somnul de hibernare. Ochii îi ardeau a nerăbdare, pielea îi sudora și vasele îi erau dilatate ca la taurul în arenă. A intrat ca o vijelie în salon, lipsit de orice maniere, și, fără ca măcar să salute, a trecut direct la chestiunea banilor. Adevărat vă spun, căci, la acea oră din noapte, mintea acestui bezmetic nu putea fi decât într-un singur loc – parazitismul.

Pentru a cere din nou bani cu împrumut, a năvălit acest barbar târziu în noapte în casa nobilului Conte. Iar binefăcătorul meu, subțire la obraz ca de obicei, s-a pregătit numaidecât să îi rezolve încă o dată problemele financiare celui pe care îl considera drept prieten. Dar nu a apucat să lase ceașca din mână și să se ridice de pe fotoliu, căci bezmeticia s-a dezlănțuit. Un om învățat să ceară nu va face decât să ceară tot mai mult, iar acest MacKeen nu a așteptat nici o clipă. Negocierea era arma acestui tâlhar, iar blândețea, scutul Contelui. Dar orice sentiment de binefacere are o limită a sa, iar nebunul sărise de mult de ea când Contele l-a refuzat. Un moment de regretat în istoria acestei planete.

Pe loc, nebunul a scos sabia. Chiar din teaca unei armuri din salon – acest MacKeen a tras-o cu iuțeala beduinilor din istoria Pământului. Instinctul de vătămător l-a condus fix către cea ascuțită cel mai recent și, cu arma în mână, a început să amenințe omul, chiar în propria sa casă.

Din secunda aceea, nu mai știu nimic. Cel mai probabil, atunci a intrat în acțiune personalitatea Pretorianului, pentru a respinge atacul. Nu știam cât trecuse, am aflat mai târziu că doar douăzeci de minute, dar când m-am trezit, am simțit o durere străfulgerătoare. Eram întins cu fața în jos, iar, la câțiva metri de mine, brațul meu drept, tăiat precis de la încheietura cotului. Mai departe puțin era sabia, însângerată, iar dincolo de ea, trupul neînsuflețit al dragului meu Conte. Of, ce priveliște apocaliptică. Încheierea unei vieți, încetarea unei inteligențe sclipitoare, stingerea unei stele de pe cer.

Inițial nu voiam, dar până la urmă am căzut pradă tentației și am redat înregistrarea din procesorul comun al corpului meu: lupta crâncenă dintre trupul meu, sub comanda Pretorianului, și acel tâlhar la drumul mare. Am privit cum a amputat mâna de pe corpul meu, fără pic de ezitare, apoi, cum și-a înfipt tăișul în pântecele binefăcătorului meu, lăsându-ne pe amândoi întinși pe podea – eu să sufăr când urma să mă trezesc, iar Contele să nu se mai trezească niciodată.

Am sunat apoi la poliție și am așteptat lângă trupul nobilului Conte până au venit autoritățile. Dreptatea a pierdut în acea zi, umbrele au învins, dar, Onorată Instanță, privind către voi, mi se înseninează chipul, văzând în ochii voștri dorința de a răzbuna această anomalie morală și de a reinstaura ordinea în univers.

Îmi las toată încrederea în mâinile voastre.

*

— Te distrezi?

Femeia tresări, apoi se liniști. Soțul ei stătea în picioare, cu doua cești de cafea pe un platou de argint. Aburul gros și aromat contrasta cu verdele întunecos al nopții. Soarele apusese de mult. Sorbiră zgomotos din cafele.

— Majordomul minte, declară ea într-un final. Nu a zis Nucleul că cele trei personalități nu își pot accesa una alteia amintirile?

— Ba da, îi confirmă el. Dar s-a bazat că Nucleul îi va ține partea. Se pare că și pentru o IA, Nucleul rămâne ceva de neînțeles.

— Dar dacă a mințit în legătură cu asta…, reflectă femeia.

— …nu e greu de crezut că a mințit și în legătură cu alte lucruri, știu.

— Nu îi puteți pune o sondă neurală?

— Am încercat, dar Pietsch este inteligență artificială de ultimă generație, iar Nucleul nu ne-a dat permisiunea să intrăm așa adânc în circuitele lui. IA-urile nu și-au trădat secretele nici când ar fi putut evita conflicte interplanetare, nu e nicio speranță să o facă acum. Tot ce avem sunt cele trei mărturii ale personalităților.

Femeia reflectă o secundă.

— Majordomul se gândește numai la bani.

— Nu mai spune, o tachină bărbatul.

— Ascultă-mă, îl certă ea. Vrea doar bani ca să-și cumpere un corp propriu, așa că a manipulat povestirea încât să îl pună pe Conte într-o lumină cât mai bună. O spera poate la generozitatea rudelor răposatului.

Judecătorul își frecă bărbia pe care începuseră deja să crească fire țepoase de barbă. Soția continuă:

— Este foarte probabil ca motivul altercației să fi fost cu totul altul, poate chiar Contele să fi fost cel în culpă pentru pornirea conflictului.

— Ne-am gândit că ar putea fi așa, zise bărbatul, privind la frunzele care se mișcau ritmic odată cu adierea vântului. Dar nu ai ascultat încă totul. Cu cât continua mai mult interogarea, cu atât devenea tot mai absurd. Nu-mi vine să cred, ăsta e într-adevăr un caz gata să spintece în două mintea unui om.

Soția își puse mâna pe umărul bărbatului.

— Mai e destul timp până mâine, zise ea, apoi apăsă butonul pentru înregistrarea următoare.

MĂRTURIA PRETORIANULUI KIROV:

Înainte de a veni în acest trup, împreună cu Majordomul și admirabila Savantă, am cutreierat câmpurile de luptă ale galaxiei. Pe vremea aceea treceam nestingherit de la un corp la altul, după fiecare înfruntare, gata mereu să fac față oricărei piedici îmi apărea în cale. Nucleul m-a construit să servesc în război Expansiunea Umană, să lupt cu mândrie și onoare.

Conflictul din Sectorul Hassa a fost cel în care mi-am dovedit valoarea ca soldat, și acolo mi-am câștigat prima medalie. Apoi au urmat încăierările spațiale dintre sistemele solare Cara si Oelion, unde am avut în comanda mea un pluton întreg de luptătoare atmosferice. Da, Onorată Instanță, imediat ajung și la subiect, dar trebuie mai întâi să ofer context.

Așa, cum spuneam: revolta Generalului Kenno-Harashi, unde eu însumi am condus flota de pe flancul stâng al sistemului solar Hamere, în lupta care a pornit șirul de înfrângeri ce au dus la moartea trădătorului. Am avut, cum s-ar spune, norocul de partea mea în acești mulți ani. Dar, norocul nu este tot, Onorată Instanță și Onorat Juriu, ci mai este nevoie să ai și ceva minte în cap, iar aici Nucleul s-a ocupat generos de mine. Pot spune că eram printre cele mai avansate și mai meticulos programate modele din generația mea… din generația mea.

Vedeți voi, unde Nucleul dă, timpul ia – iar când ia, nu mai dă înapoi. La câteva luni după revolta lui Harashi, am avut prima mea înfrângere – Sectorul Nemeres. O luptă dură, în care am simțit pentru întâia oară ce înseamnă să fii tu printre cei învechiți. Au venit alte inteligențe artificiale, dezvoltate de te miri ce inamici ai Expansiunii, iar Nucleul a fost nevoit să țină pasul cu inovațiile. Din toată treaba asta, singurul care a rămas în urmă cu timpurile am fost eu.

M-am trezit în luptă contra unora care procesau mai rapid ca mine, ale căror comunicații secrete erau mai greu de descifrat și care aveau reflexe ce le întreceau net pe ale mele, și nu a trecut mult până să mă văd dat la o parte de pe câmpul de luptă al galaxiei. Acum, că mă gândesc la asta, în toți acești ani nu m-am luptat decât cu trecerea timpului și cu adevărul că sfârșitul meu avea să vină la un moment dat. Și, într-adevăr, a venit.

După ultima mea înfrângere, de pe câmpul de luptă mi-au mai recuperat doar procesorul cu personalitatea, dar nu l-au mai implantat niciodată într-un android de război. Am ajuns paznic al depozitelor și al cazarmelor, iar singurul meu contact cu lumea războiului au rămas buletinele de știri și poveștile modelelor mai noi.

Am renunțat eventual la acea batjocură de serviciu militar și m-am angajat în domeniul securității personale. Acolo se acceptau modele mai vechi, ca mine, căci cele noi nu erau lăsate să părăsească frontul, iar după aproape zece ani în domeniu, am ajuns în slujba Contelui Jonas Elton Flowery.

L-am apărat pe savant în zilele sale negre, când era atacat pe stradă de oponenții politici sau când hoardele religioase încercau sa îl linșeze pentru descoperirile sale, iar eu mi-am îndeplinit datoria cu aceeași mândrie și onoare cu care am servit Expansiunea. Nucleul m-a programat să fiu un războinic nobil, iar eu asta am fost, chiar dacă, într-un final, a dus la acest deznodământ.

În seara aceea am răspuns la comanda Contelui, iar când am deschis ochii, m-am văzut față în față cu acest Narcis MacKeen. Îl cunoșteam de când ei doi se mai întâlneau pe stradă, iar eu mergeam de-a dreapta Contelui, gata să îl apăr de orice primejdie. Nu mic mi-a fost șocul să mă văd confruntat cu acel prichindel de om. Din câte am înțeles, cei doi savanți se certaseră pe ceva trivial, mândria umană ieșind la suprafață în clipele cele mai nepotrivite, căci, în momentul în care mă activasem eu, discuția degenerase de mult dintr-un argument pașnic într-un scandal monstruos.

Atunci l-am văzut pe MacKeen strângând pumnii și provocându-l pe Conte la duel. Nu a sărit să îl atace, nu l-a amenințat cu moartea, ci a decis că duelul era calea cea mai potrivită pentru a rezolva conflictul. Desigur, nu am agreat cu o asemenea stupizenie, dar, până la urma urmei, eu nu sunt om.

Contele nici nu a vrut să audă de așa ceva. A refuzat. În schimb, m-a pus pe mine să mă lupt. Trupul din metal contra siluetei plăpânde din carne și oase – o demonstrație grotească la care eu nu am vrut să iau parte. I-am explicat Contelui că eram angajat să îl apăr de pericolele eminente, nu să-i rezolv răfuielile între camarazi. Dacă băiatul ar fi sărit la luptă direct, atunci negreșit că l-aș fi doborât pe loc. Dar așa, situația era într-un echilibru ce tindea către împăcare.

Eram cât pe ce să mă retrag, când am văzut direcția pe care o luase Contele. Se îndrepta negreșit, și asta a fost o concluzie la care ani de zile de procesat tactici militare m-au ajutat să ajung, către arbaleta atârnată de armura unui cavaler. Duelul era pe cale să fie compromis de lașitate.

În anii mei am văzut nave de luptă doborând crucișătoare, dueluri între lunetiști, pe distanțe de zeci de kilometri, și măcelurile nenorocite din tranșee, care treceau doar într-o clipită de la asaltul gloanțelor la tăișul baionetelor, dar niciodată nu am văzut o lașitate mai mare decât cea din seara aceea.

M-am opus. L-am tras pe Conte de haină și l-am oprit în loc, cu gândul că aș fi putut să bag la loc rațiunea în capul său. Dar am dat greș. S-a tras din strânsoarea mea și a alergat către arbaletă. În secunda în care se întindea să o apuce, l-am ucis. Am scos sabia din teaca unei armuri și i-am înfipt-o în trup. Un firicel roșu a curs când am scos fierul din el, iar Contele s-a prăbușit la pământ.

M-am întrebat în acele secunde, cu toate sinapsele mele lucrând, ce era mai detestabil: cel care permite nedreptății să se înfăptuiască în fața ochilor săi, sau gardianul care își ucide propriul angajator? – un proces dur de analiză a eticii, care ar fi depășit poate și filosofii IA ai Nucleului. Furie, rușine, vinovăție – aceste sentimente le-am eu simțit pe moment și, incapabil să mă împac cu ceea ce înfăptuisem, am aruncat sabia la pământ, am apucat brațul cu care mânuisem arma și l-am smuls din încheietura cotului, cu sălbăticia unei hiene ce sfâșie carnea de pe leșul proaspăt. Am picat la pământ, inconștient.

Onorată Instanță, Onorat Juriu, îmi recunosc vina în fața voastră și nu cer îndurare. Dacă sentința va fi distrugerea conștiinței mele, atunci o voi accepta cu brațele deschise, iar de va fi mai blândă, atunci vă voi fi veșnic recunoscător.

Fiat iustitia, et pereat mundus!

*

Cerul găzduia un război între două roiuri vrăjmașe de sepii zburătoare. Aripile tăiau, ghearele sfâșiau, iar prin bariera protectivă a insulei treceau zbieretele lor sălbatice, îmbibate de beția luptei. O strategie nouă pe care o adoptaseră acei prădători, de când venise omul pe Tamars, era să își momească inamicul într-un câmp protector. Impulsul electric era minim, nu ar fi făcut rău nici unui copil, dar șocul chiar și de o secundă era destul pentru a înclina balanța.

Soții tresăreau de fiecare dată când o umbră imensă, cu aripile de șase metri, se izbea de firmamentul invizibil din fața lor, cu un zgomot mat și un sfârâit electric, numai pentru a fi sfâșiată câteva clipe mai apoi de către rivala sa. Oriunde mergea omul în galaxie, sădea noi semințe ale violenței, transformând până și războaiele nobile ale naturii în lupte murdare, câștigate prin înșelăciune.

Femeia privi descumpănită către bărbatul său.

— Nu pot să cred așa ceva, zise ea. Nu are sens deloc. Poveștile sunt complet diferite!

Judecătorul trase adânc din țigară, apoi răspunse:

— Dar îl crezi?

— Nu, declară ea după un moment de reculegere. Brațul androidului a fost tăiat cu un obiect ascuțit, nu smuls cu bestialitate, cum declară el. Amprente nu s-au găsit pe sabie?

— Nici nu s-au căutat, MacKeen poartă mănuși constant de vreo câțiva ani.

— Serios? fu ea surprinsă.

— Da. I-au fost arse pielea și terminațiile nervoase într-un accident de laborator. Fără mănuși nu poate atinge nimic din cauza durerii. Totuși, de ce crezi că a mințit Pretorianul?

Femeia reflectă, privind cele două luni ca de smarald, ce tronau peste cerul verziu-închis al nopții tamarsiene. Stelele străluceau ca o galerie de ochi, privind-o și așteptându-i răspunsul, gata parcă să o judece, orice ar zice.

— Din cauza mândriei, declară ea într-un final.

— Cum așa?

— Dacă MacKeen s-a luptat într-adevăr cu Kirov, înseamnă că a pierdut în fața unui om. Nu ar rezista rușinii de a face public asta. Preferă să fie samuraiul care își ucide propriul shogun, decât războinicul îmbătrânit care nu mai e bun de nimic.

Judecătorul o privi atent, apoi contemplă o clipă, cufundat în gânduri.

— Ești sigură că MacKeen și Kirov s-au luptat?

— Nu știu, recunoscu ea. Dar orice s-a întâmplat acolo, e ceva ce i-a rănit orgoliul, ceva care l-a făcut să se simtă învechit.

— Nu e nicio dovadă pentru asta, totuși, o mustră el.

— Știu, zise femeia, dar așa simt că s-a întâmplat. Vreau să ascult și ultima înregistrare.

MĂRTURIA SAVANTEI ANASTASIA:

Traiul meu printre oameni a fost, aș putea spune, unul presărat cu dezgust și dezamăgire. Prima oară când am deschis ochii, proaspăt ieșită din Nucleu, m-am trezit într-un robot chirurgical de pe Luna Cygnus X1, într-un spital de front. Am petrecut primii zece ani de existență ca personalitate individuală plimbându-mă de pe un front pe altul, alergând pe coridoarele tranșeelor și prin camerele navelor orbitale, amputând, cosând și vindecând intoxicații cu arme biologice. Nu am fost nici măcar o secundă tratată ca fiind mai mult decât o mașinărie, cum de altfel nici soldații nu aveau mai multe privilegii decât armele pe care le purtau. Eram cu toții piulițe și rulmenți în marele mecanism al războiului.

Apoi am renunțat. Cu bani, șpagă și șantajuri, am reușit să mă transfer într-un laborator de pe Marte, unde puteam să îmi pun în aplicare adevărata valoare ca IA. Acolo a fost de l-am întâlnit pe Conte și am intrat în echipa lui. Am lucrat alături de el și, când și-a făcut marea descoperire în genom și a fost promovat, m-a luat cu el aici, pe Tamars. Din păcate, nici măcar Contele nu se putea pune cu legea posesiei de androizi, așa că am fost nevoită să împart corpul cu alte două conștiințe din Nucleu. Eram din nou o rotiță într-un sistem, o parte insignifiantă dintr-un total. Dar nu și pentru Conte.

Adevăratele mele momente de împlinire au început odată cu prietenia dintre Flowery și Doctorul Narcis MacKeen. Asemenea Contelui, se trăgea dintr-o familie de oameni bogați și culți, dar, în locul opulenței, Narcis a ales calea binefacerii pentru umanitate. A plecat de pe planeta sa natală cu destulă avere cât să ducă un trai suficient și a venit aici, pe Tamars, să studieze miracolele biologice ale planetei. Zilele când venea în laboratorul Contelui erau cele când aveau loc cele mai luminate descoperiri și cele mai fericite momente pentru mine, în compania unui suflet tandru.

Pe măsură ce trecea timpul, începea să vină cât mai des posibil, atât pentru știință, cât și pentru mine. Eu și Narcis ne apropiam tot mai mult, iar între cei doi bărbați a început să se deschidă un hău tot mai larg. Cele mai josnice sentimente umane au prins rădăcini în gândurile Contelui, acolo unde, trebuie să fiu sinceră, era totuși o minte de savant. Venirile lui Narcis nu mai erau prilej de cooperare în numele științei, ci câmpuri de bătălii mentale, incubatoare pentru invidie și ciudă. Prezența lui Narcis se simțea din ce în ce mai nedorită în acea casă, iar patimile Contelui se transformau tot mai mult în psihoză. Comportamentul aristocrat devenea aidoma cu cel al bețivului. Privirea se încețoșa de furie, iar mușchii tremurau sub povara frustrărilor.

Atunci s-a conceput un plan, Narcis însuși l-a propus. Avea să lucreze, mult și cu stoicism, să intre în contact cu familia sa, să îl ajute și ei, iar, într-un final, să avem destui bani cât să cumpărăm un corp nou de android, doar pentru mine, și să plecăm împreună în alte colțuri ale Expansiunii. Era un vis, la început, dar, pe măsură ce au trecut lunile, ajungea tot mai aproape de realitate. Totuși, mai devreme sau mai târziu, avea să treacă printr-un impas: urma să afle și Contele, iar momentul trebuia să îl alegem cu foarte mare atenție.

În acea seară, care a zguduit arhipelagul, am stabilit să-i aducem vestea lui Flowery. Narcis strânsese toți banii necesari și urma să rezolvăm cu livrarea unui nou corp imediat ce lua procesorul cu personalitatea mea. Legea era de partea noastră. Odată ieșită din Nucleu, o IA este liberă să facă ce vrea cu destinul ei. Suntem cetățeni ai Expansiunii, nu mai suntem sclavi. Dar, în mintea aburită de patimă a Contelui, vremurile nu se schimbaseră.

Alesesem o zi în care Contele să fie cât mai bine dispus, dar, într-un final, a fost degeaba. Numai când a sunat interfonul, i s-au înroșit ochii de furie, iar când Narcis a pășit în salon, tensiunea era deja palpabilă. Eu eram trează în acele momente, nu știu de ce. În mod normal, Contele mă cere activă doar în laborator, iar în restul camerelor este Pietsch. Posibil ca Flowery să fi avut o presimțire a ceea ce urma. M-a chemat lângă el atunci, iar când a auzit de planul nostru, a cedat.

Modulul de autoapărare al Pretorianului nu a reușit să intre în funcțiune la timp. Am putut doar să fac un pas înapoi, astfel încât tăișul să îmi spintece doar brațul. Am căzut la pământ. Sălbaticul trona deasupra mea, cu sabia strânsă în mâini, gata să o înfigă în trupul meu.

I-am pus piedică.

Am vrut să cadă pentru moment, ca eu și Narcis să putem fugi, dar, în locul zgomotului unui corp care izbește podeaua, am auzit un oftat prelung și sugrumat. Printre dalele de marmură își făcea loc un firicel de sânge. Narcis a încercat să oprească sângerarea, dar era în zadar. Contele a murit cu mâinile strânse pe mânerul armei cu care a încercat să mă ucidă.

Eu mi-am pierdut cunoștința, probabil că Pretorianul a intrat într-un final în acțiune, iar când m-am trezit, Narcis nu mai era acolo. Inițial îmi era teamă pentru viața lui, dar m-am liniștit când l-am văzut teafăr în sala de judecată.

Acum, Onorata Instanță nu are pe cine să condamne. Sentința a fost deja executată, chiar de către mâna vinovatului. Mai trebuie doar conștiințele voastre să își facă drum prin acest ghem de umbre pentru a ajunge la lumina dreptății.

Căderea în viciu a fost pedepsită. Violența și-a tăiat propriile rădăcini.

*

Acum era liniște pe cer, iar în cealaltă parte a orizontului se vedeau primele raze portocalii cum îndepărtau pâcla verde a nopții. În depărtare se auzea doar sunetul liniștitor al valurilor, când se spărgeau de stâncile masive ale insulelor. Până și tiranii apelor dormeau. Chiar și războaiele sepiilor aveau momentele lor de repaus.

Femeia lăsă reportofonul pe pământ. Micul obiect în formă de scoică se pierdea printre rădăcinile stejarului.

— Nu mai am nimic de spus, recunoscu ea. Acum nu mai e nicio șansă ca adevărul să aibă vreo credibilitate în fața Curții. Ghemul ăsta de minciuni este mai încâlcit decât cozile leviatanilor din adâncuri.

Judecătorul o bătu pe umăr și îi zâmbi.

— Ai descâlcit mai multe într-o seară decât am reușit noi toți în aceste zile. Poate că o carieră în justiție ar fi fost mai bună pentru tine. La naiba, dacă toate sunteți așa, atunci ne dăm demisia și vă punem pe voi în funcții.

Femeia zâmbi.

— Nici ea nu spune tot adevărul.

— Nu, confirmă bărbatul. Când a ajuns poliția, sabia era la vreo opt metri de trupul Contelui, nu încă înfiptă în el. Nici dacă ar fi scos-o una dintre personalități, nu avea de ce să o pună la distanța aia.

— Narcis l-a ucis, declară ea. După ce Contele i-a tăiat mâna androidului, Narcis l-a ucis, iar ea minte pentru a-l proteja.

Judecătorul aprobă gânditor.

— După toate minciunile astea, nimeni nu o să-l mai creadă, nici dacă depune mărturie. Toată treaba asta se va încheia în nedreptate, oftă ea.

— Din păcate, așa e. Vom anunța sentința după dezbaterea de dimineață, dar ea a fost deja stabilită.

Reflectară pentru un moment.

— Ce se întâmplă cu personalitățile formatate de Nucleu? se interesă ea.

— Nimeni nu știe nimic cert despre cum funcționează Nucleul, sau despre intențiile sale. Dar se cunoaște măcar atât: că sinapsele lor vor fi fragmentate și apoi reasamblate în noi personalități IA. Conștiințele lor vor dispărea.

— Nu credeam că se poate da o sentință în asemenea condiții de obscuritate.

— La câte mizerii sunt trecute cu vederea în Expansiune, una ca asta e nimic. Poporul va fi fericit că „IA-urile mincinoase” vor fi condamnate iar omul va fi grațiat, Nucleul abia așteaptă să recicleze niște componente, iar Ministerul va putea trece în sfârșit toată treaba asta sub preș.

Femeia oftă, apoi ridică ceașca goală și desenă cu degetul în zațul de pe fund. Iarba foșnea printre pietre și rădăcini, iar respirațiile lor făceau aburi în frigul dimineții. Niște pași sfioși le atraseră atenția.

— Maestre? Un mesaj de la Judecătorie.

În spatele lor, majordomul stătea țeapăn, ținând în mână un plic sigilat cu pecetea Curții Supreme. Androidul părea rușinat că le deranjase intimitatea soților.

— Mulțumesc, Raul, zise Judecătorul, te poți duce acum.

Majordomul făcu o plecăciune și se întoarse.

Când rămaseră singuri, bărbatul desigilă plicul, citi mesajul, apoi scoase bricheta și arse hârtia până nu mai rămase decât o cenușă fină. O suflă înspre câmpul protector, iar acesta bâzâi scurt când particulele întunecoase îi perturbară liniștea.

Judecătorul se așeză pe o piatră, cu palmele la tâmple. Femeia se apropie și îl cuprinse în brațe.

— Ce scria?

Bărbatul o privi în ochi.

— Narcis s-a sinucis.

— Dumnezeule…

— Gardienii l-au găsit în celulă acum o oră. Curtea Supremă a făcut consiliu de urgență și a convenit să achite IA-urile și să îl condamne post-mortem pe Narcis pentru omor. În raportul oficial va scrie că sinuciderea a fost interpretată ca un act făcut din vinovăție insuportabilă, iar că aceasta constituie o dovadă solidă pentru acuzare. Eu și Juriul nu vom avea nimic de zis, doar voi comunica sentința ca și cum ar fi a noastră.

Femeia rămase mută pentru o clipă.

— Și cu IA-urile ce se va întâmpla?

— După grațiere, cele trei personalități vor fi separate și trimise fiecare în alte angajamente.

— A făcut-o ca să o salveze, concluzionă ea. Și-a dat seama că numai așa poate schimba ceva. Narcis și-a luat viața pentru ca Anastasia să poată trăi în continuare.

Judecătorul o fixă atent pe soția sa. Femeia privea către lumina ce se ridica din spatele orizontului. Mai era puțin până să răsară soarele, când se trezeau din nou regii oceanelor și reîncepea zborul sepiilor prin aer.

— Asta nu este dreptate, oftă bărbatul.

— Nu, confirmă femeia, dar nu mai are importanță. Știm ce a simțit Narcis și că a acționat conform propriei conștiințe, iar sacrificiul lui este tot ce contează acum. În final, el este cel care a adus lumina în această negură încâlcită.

Bărbatul își privi soția, apoi își șterse ochii cu dosul palmei. Ea îi mângâie obrazul.

— Haide acum, mai apuci să dormi două ore până să fii chemat la Judecătorie.

Cei doi se ridicară și porniră către conac, două siluete minuscule cu umbre prelungi, aruncate în spatele lor de lumina dimineții. În adâncuri, primul leviatan își deschise ochii.