Părintele

Într-un oraș gri, într-un oraș înzăpezit, se făcea că era Decembrie în ajunul Crăciunului.

Crăciunul se lăfăia festiv pe străzile cartierelor, aducînd luminițe decorative în ferestre, ba chiar și puțină bucurie printre oameni. Cu mic cu mare, aceștia stăteau înghesuiți la masa de Crăciun și se veseleau cum știau și ei.

Astfel trecu seara, și se făcu o nouă zi, și se făcu o nouă seară.

*

De ziua nașterii Domnului, curtea bisericii din cartier se umplea încet-încet. Deşi greoi și lenți după masa din ajun, oamenii ieșiseră din casă pentru a veni la vecernie.

Părintele se preumbla încet printre oameni, binecuvîntînd ici şi colo, zîmbind şi mîngîind. Trupul zvelt al preotului se profila ca o suliţă printre oameni, pe cerul rece al înserării.

Privea atent la oamenii lui, studiind, observînd. Enoriaşii păreau calmi şi bine-dispuşi, însă sub pojghiţa subţire a unei veselii disimulate, părintele putea simţi cum toți oamenii aveau sufletul înnegurat.

Discutînd, grupuri-grupuri, cu toţii relatau cum cîte ceva le întunecase sărbătorile. Printre subiectele de umplutură, şoapte rostite grabnic:

– Să vezi, Ano, ce era să păţesc!

– Ai?

– Am aprins candela de cu seară, noa, ca de obicei. Am pus-o la icoana Maicii Domnului şi m-am pus să dorm. Nu mă simteam bine, cred că mi-a adus socru-meu carne și a ţinut-o prea mult în maşină. La un moment dat am zis că se mișcă Maica Domnului în icoană, ptiu!

– Ei aş…

– Da. Mi-era prea cald, Doamne ce bine că mi-a fost cald… m-am tot foit și trezit. Tot ce ştiu e că – deodată! – am deschis ochii şi am văzut cum arde perdeaua mocnit, și se întețește. Nu ştiu cum s-a întîmplat, o fi venit mîţa şi-o fi răsturnat candela…

– Stăteam ca proasta şi mă uitam la perdea, abia m-am dezmeticit să văd că nu-i vis. M-am repezit şi-am aruncat cu apă. Bine că țin bidonul cu apă în dormitor! Am rămas cu rama de la geam cumplit de pătată.

Tanti Maria se cruci. Una-i să auzi de întîmplări de-astea de spaimă, păţite de alţii din alt oraş sau altă ţară; alta-i să ştii că vecinul tău a trecut prin asta.

În altă parte a curţii, alte vorbe.

– Să vezi ce era să păţească Alin!

– A?

– I-a adus unchiu-su un laser puternic. A fost pe Cehia, ştii. Alin cum a văzut laseru’ cum a fugit afară să se joace cu mîţele, avem vreo cinci pe stradă. Le făcea să fugă după lumina roşie, ba le momea să urce pe capotele maşinilor, ba le băga pe sub maşini.

– Păi şi?

– Păi şi fugea şi el ca un bezmetic după ele! De obicei nu-s multe maşini pe strada noastră. Mai ales şi de Crăciun! Nu ştiu cum s-a făcut, dar ieri a fost un animal care conducea ca un turbat! Aproape că l-a luat pe Alin pe botul mașinii… Numa’ ce a intrat pe stradă, și parcă deja era lîngă ăla micu’. Știi cum l-a ratat? La milimetru.

Interlocutoarea nu mai avea cuvinte. Puse doar mîna la gură a uimire, și-și făcu cruce.

– Mult noroc am avut!

Pe băncuţe sau sprijiniţi de gard, adunaţi în grupuri, oamenii vorbeau. Toţi aveau ceva de spus, şi mulţi avuseseră întîmplări ciudate. Unuia îi fugise mîţa în cercuri toată seara de crăciun. Altul descoperise că era să pice candelabrul pe masa festivă. Socrul unuia aproape că văzuse moartea cu ochii, alunecînd de pe scară.

Părintele Sebastian asculta. Pe faţa lui încă tînără nu vedeai tresărire. Totuşi, sprîncenele i se adunau uşor înspre mijlocul frunţii, iar pasul i se lungea, ca şi cum ar fi voit să apuce să audă tot ce spuneau oamenii.

Sunetul clopotului curmă brusc conversaţiile.

Vecernia, altă dată o simplă formalitate, fu încărcată. Mirenii stăteau smirnă, ascultînd cu îngrijită cuviință la slujbă. Nu prea pricepeau, dar nici nu conta. Ascultau, asta era de ajuns; erau în biserică, unde nu putea să se întîmple nimic, pentru că nimic nu se întîmplă cît ești sub privirea Domnului. Vocea preotului le alina sufletul și le calma tulburările. Se linişteau şi se simţeau uşuraţi, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis urît.

“Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în nevoi, ci din primejdii ne izbăvește pe noi, una curată, una binecuvîntată…”

*

Ajuns acasă, părintele căzu doborît pe un taburet. Simţea că preluase pe umerii lui apăsarea tuturor enoriaşilor săi, o durere şi-o frică surdă, o spaimă de ceva nenumit. Mare păcat că apucaseră să vorbească între ei atît de mult, atît de mult. Spaima fuge de la om la om, se răspîndește ca focul.

Era o încercare, asta era clar. Se simţea vlăguit, dar nu avea voie să se lenevească duhovniceşte. Cu toată tentația somului dulce care promite uitare, el trebuie să se țină tare. Era părintele lor, al oamenilor.

Cu mîna pe rozar, începu să repete rugăciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Şi încă o dată. Şi încă o dată. “Doamne Iisue Hristoase, fiul lui Dumnezeu…”.

Simţea cum începe să respire iarăşi normal. Cum ar putea să stea să bolească, atunci cînd enoriaşii săi erau supuşi la încercare? Scoase din raft Psaltirea şi începu canon, cu psalmul 50.

„Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila ta, şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea…”

Se făcu beznă complet, apoi se făcu ora două… În mijlocul nopţii, un cocoş sparse liniştea. Preotul adăugă ulei în candelă, şi-şi continuă ruga. Noaptea era neagră, dar omului i se limpezea mintea.

*

La ora zece dimineaţa, pe străzi era linişte încă. Majoritatea oamenilor se bucurau de ziua liberă dată de lege, și stăteau la casele lor. A doua zi de Crăciun, zi de liniștire și calmare…

O sutană grăbită, însă, făcea excepţie în acest peisaj încremenit. Cu paşi fermi şi repezi, mergea către marginea oraşului. Lîngă linia ferată, o casă foarte ponosită, cu ţiglele de pe acoperiş cam luate de vînt.

Părintele Sebastian bătu la uşă. Răspunse un adolescent tras la faţă.

– Săru’ mîna, părinte! Cu ce treabă pe la noi?

– Servus, Paul. Vreau să vorbesc cu frate-tu, cu Andrei.

– L-am auzit că s-a trezit, dar e încă în cameră la el. Cred că se uită pe pereți, numa’ el știe ce face cînd stă acolo singur. Intraţi, îl chem acum.

– Nu, nu. Spune-i lui să iasă. Am treabă cu el. Dacă nu vrea, spune-i că am venit special pentru el.

Paul ridică din umeri a mirare, dar se duse să îndeplinească cerinţa preotului. Era greu să-l refuzi, felul său de a fi… impunea.

Pe uşă ieşi un copil. După statură nu-i dădeai mai mult de 12 ani, însă părul uşor creţ şi răvăşit îi dădea o alură matură. Ochii înfundaţi în orbite abia se vedeau în lumina cenuşie a dimineţii de Decembrie.

Copilul închise ușa în urma lui, și rămase în prag cu ochii ușor plecați, evitîndu-i pe cei ai părintelui.

– Da.

– Salut, Andrei. Vrei să vorbeşti tu cu mine, sau vorbesc eu cu tine?

– …

Andrei tăcea încăpăţînat, privind pe sub sprîncene. Părintele oftă.

– Cred că ştii de ce am venit.

– Nu ştiu.

– Chiar nu știi? Nu ai idee? Am stat toată noaptea treaz, gîndindu-mă la ce măgării s-au întîmplat în parohie. Băi copile, toți au avut necazuri, și știi asta și tu prea bine. Pînă și unchiu-tău era s-o „mierlească”, nu?

Ghilimelele se auzeau clar în vocea preotului. Da, știa el cu de-astea, nu era încă prea bătrîn ca să fi uitat să vorbească pe limba copiiilor…

– Pînă și unchiu-tău, da!? Nimeni de la tine din familie n-a fost ieri seară la slujbă, dar eu știu ce-a fost la voi. S-a dus omul în subsol și era să-i pice o damigeană în cap, nu-i așa?

Andrei se strîmbă cu un rictus rar, undeva între “mi se rupe” şi “ei fleoşc!”. Se întoarse în lateral, arătînd preotului doar umărul, prefăcîndu-se interesat brusc de mișcarea norilor pe cer. Popa putea să dea din gură. Erau doar vorbe, las’ că mai latră puțin și pleacă..

– Văd că nu merge aşa. Bine, pot să vorbesc și pe limba voastră, a ăstora mai tineri.

– „Maestre”, știm amîndoi foarte bine că nu se întîmplă din senin chestii de-astea, ce povestesc eu aici. Și știm amîndoi că-i cauzată de tine. Poate pentru tine e o joacă, dar eu nu gust de-astea.

Vorbind, părintele puse o mînă pe umărul băiatului. Andrei se cutremură, dar nu-şi schimbă poziţia. Continua să privească fix cerul, ca şi cum faptul că nu se uita la preot l-ar fi făcut pe acesta să nu mai existe.

– Fii atent, puţoiule. Nu am să repet. Dacă mai flegmezi o dată în vinul pentru împărtăşanie, te blestem!

Băiatul îşi încleştă fălcile. Rosti printre dinţi, parcă scuipînd cuvintele:

– Nu cred eu în de-astea.

– Siiigur, Andrei. Nu crezi că te-ar putea afecta pe tine, adică. Totuși ai fost dispus să-ți încerci răutatea pe spinarea altora. Știai sau bănuiai urmările, nu te obosi să minți că nu. Nu am har destul încît să aflu ce te mînă din spate, dar măcar atîta știu, că tu. ești. capul. răutăților.

Ceva din felul cum părintele apăsase pe cuvinte trimise un fior pe șira spinării lui Andrei. Mormăi, încercînd să pară nepăsător:

– E doar vin. Nu contează.

– Andrei … poate tu chiar te minți singur că nu crezi în „prostiile astea”; da, ştiu ce cuvinte ai rostit pe cînd te îmbărbătai să comiți mizeria. Foarte bine, nu-mi pasă cît de religios ești tu.

– Îți propun un pact simplu. Tu, începînd de acum, și cît vei trăi, încetezi din a te amesteca în lucrurile sfinte ale parohiei mele. Altfel… s-ar putea să-ţi pun numele pe pomelnicul pentru morţi…

Preotul rostise fraza nonșalant, de parcă ar fi anunțat că urmează să fie senin afară. Andrei rămase însă mai afectat decît i-ar fi plăcut să arate. Înghițind în sec, zise:

– Bunica dădea pomelnice, am auzit de… chestiile alea.

– E simplu. Dacă numele tău este pe un pomelnic pentru vii, ne rugăm să îți dea Domnul sănătate, bunăstare, să îți fie bine. Dar dacă din greșeală numele tău ajunge pomenit cu morții, mai știi ce s-o întîmpla?

– De parcă îmi pasă!

Ai fi putut jura că părintele se joacă. Luă mîna de pe Andrei, își încrucișă brațele pe piept, și cu o mină greu de citit spuse:

– Andrei, dacă ai tu dreptate, şi chestiile astea religioase cu care mă ocup sunt niște prostii, atunci… am dat eu din gură degeaba. Dar am văzut amîndoi, acum de Crăciun, că de fapt Dumnezeu nu-i un leneş. Caz în care, nu ştiu dacă ai tupeul să te pui cu mine. Atît am avut de zis.

Părintele Sebastian zîmbi larg, se răsuci pe călcîie şi începu să meargă către casă. După zece paşi, se întoarse şi aruncă peste umăr:

• Nu uita! Pomelnicul!