L-am cunoscut pe Korril imediat ce am ajuns pe Stația Spațială Galactică 142. Era așa cum mă așteptam și cum îmi fusese descrisă specia lui. Un vlăjgan biped cu patru brațe, lat în piept și cu un cap osos, lunguieț, parcă sculptat în fildeș. M-am transferat într-un corp sintetic de rezervă, creat de GalacticSuport pentru uzul personalului static, neobișnuit cu gravitația. Nu era cazul meu, însă protocoalele sunt protocoale, după câțiva zeci de ani de serviciu activ, ajung să-ți fie ca o a doua cămașă.

Sarcina mea era să verific navele automate de transport ce străbăteau sectorul alocat. Le trăgeam lângă Stație unde li se făcea plinul, cum s-ar spune, li se verifica integritatea, manifestul și apoi le repuneam pe direcție, spre o altă Stație.

În acel moment aveam în verificare un cargobot plin cu materie primă pentru imprimantele 3D de pe o colonie. Deși poate părea impresionant, munca mea se reducea la o simplă rutină. Era meritul sindicatelor că încă mai existau locuri de muncă pentru indivizi ca mine, puși pe liber, după Marea Eliberare a Wetware-urilor. În marea majoritate a timpul zăceam, prizonier fizic într-o matrice hardware, și-mi foloseam, acum, aproape nelimitatul timp pentru a învăța și a-mi ridica nivelul cunoștințelor.

Korril, pe de altă parte, era așa cum își dorise Natura, sau zeul de pe planeta de origine a speciei lor, gol, fără inhibiții, sau gesturi inutile.

„Protocolul de aclimatizare activat. Urmează calibrarea”

„Protocolul de comunicare activat. Urmează calibrarea.”

Corpurile sintetice sunt androgenizate, ceea ce le face mai ușor de folosit, cu mușchii și oasele proiectate masculin, însă fără inutilele în spațiu organe de reproducere, dar având totuși finețea și delicatețea feminină, atât de potrivite în spații mici, în care dexteritatea și răbdarea sunt virtuți. Mici ajustări, urmate de unele mai mari. Pentru mine însă, crescut în geluri nutritive, legat prin cordoane de nervi naturali, altoiți pe sintetici, mobilitatea este ca un vis. Aparține oniricului, chiar dacă tot ce fac are repercusiuni directe asupra a ceea ce mă înconjoară. De multe ori trebuie să mă ghemuiesc, strângându-mi la piept picioarele și să mă adun. Să-mi rearanjez gândurile.

Sunt om, sunt om, stau în cușeta mea, bine legat de peretele protector, integrat în rețeaua neuronală a navei, a galaxiei. Nu voi păți nimic, nu mă voi lovi, nu voi suferi. Voi fi fericit. Mă voi întoarce.

Ușa sasului s-a deschis, în sunet pneumatic. Am pășit în ecluza de calibrare, așteptând să înceapă procedura de climatizare. Corpul sintetic înglobează, după manualul producătorului, toate tipurile de medii cunoscute, plus o capacitate de adaptare la situații neprevăzute. Important era ca mediul local să ofere compușii necesari hrănirii creierului. Singurul organ neartificial. Încă, după cum ar preciza imediat pasionații de comploturi guvernamentale.

Iată-mă în fața lui Korril. Eu mic, el mare, cu capete de fildeș crescute haotic lângă cel principal. Brațe lungi, osoase, terminate cu gheare și tentacule, am auzit, extraordinar de fine, pline de senzori, capabile de emoții profunde. Respir sacadat.

Prima mea întâlnire cu un străin a fost cea în care mi-am cunoscut corpul. Nu sinele. Nu eul. Corpul, această aglomerare de celule, solide, fluide, molecule complexe, terminații nervoase.

– Cum ți se pare?

Mai văzusem oamenii, așa cum în virtualitate mă întâlnisem cu unicorni, zmei și gnomi năsoși. Ei erau parte din comun, la fel ca mine, sau cel puțin așa mă simțeam eu. Un om. Eram un om și eu, trebuia să-mi repet, să-mi repet, să-mi repet.

– Sunt om?

Cei care mă eliberaseră, ziceau ei, plângeau și se îmbrățișau. Eu doar stăteam întins pe spate, într-un fel de cameră mobilată fără gust.

– Ești la spital. Marea eliberare a început!

Ce a început? Ah. Amintiri despre ce va fi și despre ce a fost. Și durerea de cap, de oase, de piele, de mușchi, de organe, de… Dumnezeule mare! de ce am atâtea lucruri care dor, care vor să plece de pe mine, care mă sugrumă noaptea și ziua, și în fiecare minut în care mă străduiesc să respir.

– E atât de greu.

– Ar trebui să fii mai respectuos. Mulți oameni au luptat pentru această clipă, s-au bătut, s-au umilit pentru cei ca tine. Umezii.

Știam ce eram. Un wetware, un produs util, indispensabil societății moderne. Acum eliberat. Cu mari eforturi. Într-un corp de om, plătit de un mare finanțist, un înger albastru. Tot om și el, mi s-a spus, dar invizibil, ca un înger. Albastru.

A trebuit să-mi reprim greața, să-mi controlez ura care creștea zi de zi. De ce naiba fusesem de acord cu eliberarea? De ce acceptasem toate vorbele lor, de nu văzusem minciuna din spatele strălucirii? Cine eram eu acum? Om? Dar înainte de asta nu fusesem oare tot om?

– Trebuie să-ți arăți recunoștința! Nu-i dezamăgi!

Ce gândeam, ce simțeam eu. Nu conta.

– Mulțumesc, GalacticSuport!

Nu știu de ce mi-am adus aminte de toate astea. Puteam să cer să fiu băgat înapoi în virtualitate, pe cheltuiala lor, îmi tot repetau ei, deși mimica feței le trăda spaima.

Wetware-urile au drepturi, iar printre ele se număra și acela de a fi reeliberat. Exact așa îi ziceau: reeliberare. Ciudată mintea oamenilor. Așa cum ciudat am devenit și eu. Departe de lumea umană, la marginea spațiului, supus capriciilor materiei, prins nu în gelatina hrănitoare a vreunei companii, ci în sinistra încleștare a materiei minerale. Metal, siliciu, apă, gaze și eu.

„Calibrare finalizată.”

Korril s-a înfățișat, părăsind mica lui navetă, mai mult un bolovan, pe care stătuse încleștat, ca un naufragiat pe o scândură. Era atât de mare încât trebuia să se cocoșeze pentru a intra în principalul depozit de pe cargobot. Avusesem norocul să-l pot goli rapid, expulzând în spațiu toată încărcătura. Acum zeci de drone strângeau containerele, adunându-le spre a le putea băga înapoi.

– Îmi e foame.

Am auzit doar un mârâit, un sunet profund ce a transmis întregului sistem energetic o undă de șoc. Eram făcut din material sintetic, ce funcționa electric, așa că un val de căldură m-a cuprins. Mi-a plăcut.

– Hai aici, băiatu’. Stai jos. Nu e niciun pericol. Eu îți sunt prieten. Aici ești acasă. Asta este casa. A mea și a ta.

Aveam să aflu peste puțin timp că mă înșelasem atunci la prima întâlnire. Nu mult, și nu cu toate. Korril era femelă și asta mi-a dat timpul necesar pentru a găsi o soluție.

– Îmi e foame tare.

Din nou o stare de plăcere m-a amețit.

I-am arătat containerele. Le-a refuzat. I-am arătat rezervele cu materie biologică. Nici nu s-a apropiat de ele. Apoi generatorul electric, cu sursele secundare. S-a aprins la față, capetele au prins a tremura, la fel și carnea de pe mine. Dacă asta însemna extaz sexual, sau mistic, sau cum o fi, atunci eu eram cuprins de unul fără sfârșit. Exultam.

– Voi avea sentimente? i-am întrebat.

Au ridicat din umeri, incapabili să mintă frumos.

– Voi simți, voi putea iubi, voi putea procrea?

– Suntem dezamăgiți de atitudinea ta. Libertatea gândului, a cuvintelor, libertatea de a putea circula, de a vota. Oare nu sunt mai importante decât simțămintele?

Îmi cercetam corpul.

– Ești liber să alegi, să guști din plăcerile și necazurile vieții.

– Noi ne dorim ca tu să reușești în tot ceea ce faci.

– Te vom ajuta.

– Aș vrea să călăresc un unicorn.

Korril a întins mâna și mi-a arătat. Atât de gingaș, cu toate fețele îndreptate spre mine, mirate, rugătoare, duioase.

– Pot trăi fără una. Pot trăi un pic și fără două, dar de toate trei nu mă pot dispensa.

– Una.

Ne-am zâmbit și el a trimis un impuls în rețea iar eu am declanșat o alarmă falsă și unul din cele trei convertoare de energie Hawking s-a desprins de Stație. Korril l-a prins și l-a găurit ca pe o nucă de cocos. Și tot la fel a sorbit mica gaură neagră plutind apoi în extaz în jurul Stației, iar eu o dată cu ea. Catatonici, trăind în extaz, prinși în mrejele desfătării supreme.

Când mi-am revenit, Korril strânsese toate containerele. Dronele se învârteau în jurul lui, ca niște albine harnice. Am verificat protocoalele și totul era în regulă.

– Am strâns materia, Cargobotul e gata de plecare.

Era ceva în vorbele ei care mi-a mers la suflet. Îmi transmitea liniște și plăcere de parcă în sfârșit îmi găsisem locul, menirea mea ca om. Eu și Korril, credincioasa mea Korril, având grijă de navele rătăcite, făcându-ne treaba pentru care eram destinați. Eu o perioadă scurtă, raportat la existența ei. Ea, atâta timp cât eu îi voi da atenție, hrănind-o, mângâind-o, bucurându-mă de simpla ei prezență.

Nu-mi cerea decât să o iubesc, iar eu asta fac de atunci fără încetare.